Primit pentru publicare: 13 mai 2016
Autor: Prof. Teodor EPURE
Publicat (secv.2): 18 iulie 2016
Redactor (ediţie): Costel VOLARI
Editor: Olivian  IVANICIUC

ŞCOALA VORNICENEANĂ

 Secvenţe monografice – Vorniceni, jud. Botoşani (2)

La 1 septembrie 1952 localul construit din cărămidă, pe temelie de beton, acoperit cu țiglă, compus din 4 săli de clasă, cancelarie, hol, o sală pentru material didactic, cabinetul directorului, s-a dat în folosință devenind ȘCOALA ELEMENTARĂ CU CLASELE I – VIII NR.2  VORNICENI. În acea perioadă de după război și după seceta din anii 1946 – 1947, cadrele didactice nu aveau o situație materială mai bună. Autoritățile locale  nu le-au asigurat locuințe, gazde se găseau foarte greu în sat, lemne pentru încălzire tot atât de greu și cu aprobări speciale, deplasările la centrul de raion se făceau cu căruțele cetățenilor, contra-cost, pe drumuri nepietruite, iar salariile erau mici. Într-un proces-verbal al consiliului profesoral al școlii profesorul de limba română Gheorghe Stănescu ridica problema alimentelor raționalizate, aducând la cunoștință că zahărul și uleiul n-au ajuns de 3 luni. Directorul școlii de atunci Mihai Ciocoiu, propune la 5 aprilie 1951 o ”cotă băneascăde la învățători pentru a strânge 5 mii lei pentru a plăti zidarul de la școala ridicată ”[1]. Cadrele didactice erau obligate să presteze diverse activități în cadrul Sfatului  popular comunal. Repartizate pe circumscripții trebuiau să viziteze casele țăranilor și să înregistreze lucrările efectuate de aceștia în diverse campanii agricole. Participau și la unele acțiuni obștești ( controlul culturilor de cartofi din grădinile sătenilor pentru a descoperi gândacul Colorado). În același timp, cadrele didactice de la școlile din Vorniceni au desfășurat și activități privind colectivizarea agriculturii. Organizați în diferite colective, conduse de activiști de partid, au vizitat casele sătenilor pentru a-i determina să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă. Învățătorii ai căror părinți nu s-au înscris în gospodăria agricolă colectivă au fost scoși de la clasă (Teodor Epure, Aurel Murarașu, Mihai Pînzaru, Adela Pintilei (Maxim)), fiind înlocuiți de alte cadre didactice care lucrau cu 2 clase, în două schimburi. Din cauza faptului că părinții nu erau înscriși, unele cadre didactice din sat Petru Istrate și Elena, Adela Maxim și Vasile, Gheorghe Obadă și Adela, au părăsit școala vorniceneană plecând în diverse localități ale regiunii Suceava.

            În anul școlar  1956- 1957, colectivul didactic este alcătuit în majoritate din fii ai satului, care au terminat școala pedagogică: Mircea Găină, Mihai Pânzaru, Gheorghe Obadă, Teodor Epure, Olga Olărașu (Ștefănoaie), Pintilei Adela (Maxim), Chiriac Adela (Epure), Maxim Vasile, Costache Istrate, Petru Istrate, Dumitru Sîrbu, la care s-au adăugat și unele cadre sosite de la Școala pedagogică de fete Gura Humorului, Olga Beleca (Epure), Alexandra Croitoru (Istrate), Elena Ionescu (Istrate), Valeria Lișman (Sîrbu), Maria Păr. În perioada care a urmat, 1961 – 1979, numărul elevilor a crescut mult, ajungând să fie până la aproximativ 1200.

            La deschiderea anului școlar 1961 – 1962, școala vorniceneană a fost vizitată de o delegație a Secției de învățământ a Regiunii Suceava condusă de șeful secției Mihail Burlacu, care a fost încântat că a găsit un colectiv numeros, bine pregătit și o școală bine organizată. În timpul inspecției, directorul de atunci Dionisie Pădureț, află cu totul întâmplător, de la șeful secției regionale, că regiunii Suceava i s-a oferit de către Ministerul Învățământului o repartiție pentru înființarea unui liceu într-un sat din regiune. Directorul școlii reușește să-l convingă pe șeful secției să acorde această repartiție școlii din Vorniceni. Acesta îi recomandă directorului să viziteze școlile din satele vecine, să discute cu directorii lor privind evoluția populației școlare pe următorii 15 ani și să convingă elevii să frecventeze liceul din Vorniceni, în cazul când se va înființa. În urma vizitelor sale la școlile din Cordăreni, Havârna, George-Enescu, Știubieni, Ungureni, a întocmit un raport pe care l-a prezentat șefului secției regionale. Au urmat apoi aprobările de către Sfatul Popular Regional privind construcția unui nou local de școală în Vorniceni, care începe în toamna anului 1962, amplasat pe colina cea mai înaltă ce domina localitatea, în preajma școlii vechi pe un teren destul de întins. În toamna anului 1963 s-a dat în folosință localul compus din 8 săli de clasă, cu etaj, laborator de fizică-chimie, cabinetul directorului, cancelarie, bibliotecă, secretariat, spațiu pentru documente școlare, cameră pentru materialele de întreținere.Liceul Teoretic Vorniceni, așa se va numi în continuare, fiind înzestrat treptat cu material didactic, mobilier, sală de sport (amenajată în localul vechi), burse de studii pentru elevii din alte localități. În anul școlar 1963 – 1964 a funcționat prima clasă de liceu cu 41 de elevi. A fost ultima promoție cu 7 clase elementare și ultima clasă de liceu cu 11 clase. Colectivul didactic a fost format din profesori localnici, buni profesioniști, gata să se angajeze la o activitate didactică superioară și plină de responsabilitate: Teodor Epure, profesor de limba română, Dionisie Pădureț profesor de matematică și director, Constantin Istrate profesor de psihologie, Gheorghe Cuciureanu profesor le limba franceză și limba latină, Mihalea Mihai profesor de fizică-chimie, Ion Murarașu profesor de limba rusă, Paraschiva Murarașu profesoară de geografie, Aurel Murarașu profesor de educație fizică. Pe parcursul anilor următori au sosit și absolvenți din învățământul universitar îmbogățind pleiada cadrelor didactice cu personalități marcante: Gheorghe Pavel, profesor de matematică, Niculina Boaru, profesor de chimie, Gheorghe Dobre, profesor de istorie, Maria Bompa, profesor de biologie, Olimpia Grigorescu, profesor de istorie, A. Nichita, profesor de biologie, Teodor Murarașu, profesor de matematică, Minodora Ostafie (Murarașu), profesor de limba română, Mihai Belecciu, profesor de limba franceză, Rodica Sîrbu, profesor de chimie, Aurel Sîrbu, profesor de fizică, Carmen Tătucu, profesor de limba franceză-limba română. Pentru ca activitatea să se desfășoare în condițiile cele mai bune ”secția de învățământ raională Săveni monitoriza liceul pentru că dorea să cunoască starea lucrurilor, nevoile liceenilor în vederea acordării unui sprijin adecvat”[2].

            Rezultatele obținute de fiecare absolvent au demonstrat  meritul incontestabil al cadrelor didactice care au depus toate eforturile pentru a continua și dezvolta tradițiile aspirând mereu spre înalta performanță profesională. Unii dintre absolvenții primei promoții au devenit luminătorii satelor: Ovidiu Corleciuc, profesor de geografie, Silvia Buhăceanu, învățătoare gradul I, Constantin Gologan, profesor de istorie și cel mai vechi director de școală din județul Botoșani ( 38 de ani), Adela Ursache (Maxim), învățătoare. Toți aceștia având un model în față, au sădit  în sufletul elevilor noțiuni morale precum: cinstea, frumosul, binele și adevărul. Alții au îmbrățișat cariera militară pe care au slujit-o cu cinste și onoare: Eugen Sava(decedat), colonel, Dumitru Dăscăleanu, colonel, Viorel Voloșincu (decedat), ofițer.

            În anii școlari 1972- 1973, 1973 – 1974 numărul elevilor liceeni crește când se înființează clase paralele: una cu profil real și una cu profil umanistic. Au fost în total ”10 serii de absolvenți; 304 au absolvit la zi acest liceu, din care 174 din Vorniceni. Îmi place să spun că toți absolvenții acestui liceu au reușit cu bine în viață, pe plan profesional, social sau familial. Dintre ei au ajuns mulți specialiști în țară, doctori în diferite domenii, profesori, medici, ingineri, magistrați, oameni de afaceri”[3].

            În scopul asigurării unei pregătiri de specialitate, a instruirii practice a elevilor din clasele V – VIII, dar și din clasele IX- XII, cu sprijinul Sfatului Popular Comunal s-au construit 2 ateliere școlare în perioada 1970/1980 din contribuția bănească. Atelierele au fost înzestrate cu bancuri de lucru, menghine, polizoare,mașini de găurit, scule pentru pregătirea elevilor în meseria de lăcătuș mecanic. Majoritatea acestora au fost procurate din banii obținuți din munca elevilor la IAS Dubina și Trestiana unde au prestat diverse lucrări agricole. Fetele de la clasele IX – XII, îndrumate de profesoarele Minodora Murarașu și Maria Murarașu, în orele de instruire practică au confecționat costume naționale care au fost predate căminului cultural pentru fluierașii adulți care au adus numeroase diplome și premii în cadrul unor concursuri la nivel județean și național, făcând cinste comunei și județului. Orele de instruire practică cu băieții de la clasele IX – XII au fost conduse de: Ion Mărgineanu, Vasile Rusu, Constantin Olaru, Constantin Volari, Ion Istrate iar pentru clasele de la Școala Octavian Ionescu orele au fost conduse de profesorul Vasile Marinca.

            Despre rolul important pe care l-a avut acest liceu, despre oamenii minunați care au strălucit în interiorul vremii ca o scânteie miraculoasă luminând cărările întortocheate ale elevilor au mărturisit o parte din foștii elevi cu ocazia unor întâlniri de promoții. Dintre aceștia amintim câțiva: ”cred că liceul teoretic din Vorniceni a fost un dar de la Dumnezeu, un lăcaș mic de educație, în care suflete alese au slujit, șlefuind spiritul și mintea unor copii mici. Dumnezeu ne-a scos din anonimat și ne-a așezat în mijlocul tumultoasei vieți sociale. Dumnezeu ne-a sfințit cu oameni potriviți la locul potrivit, cu profesori și părinți deosebiți” ( Ion Chiorescu, colonel în rezervă, doctor în științe A.S.E. resurse umane).

            ”Acum, fiind cadru didactic matur, îmi dau seama cât de mult au trudit pentru noi Teodor Epure, Constantin Istrate, Dionisie Pădureț, care ne-au inoculat valorile morale: munca, cinstea și respectul” Silvia Buhăceanu, învățătoare.

            ”Toți profesorii noștri erau tineri, exigenți, dar cu dorința de afirmare pe plan metodic și psihopedagogic. Regulamentul de ordine interioară a fost extrem de dur, dar nu am făcut nicio prostie” – Ștefan Natalia –Onofrei, educatoare.

            ”Liceul Vornicenean a însemnat pentru noi ținută vestimentară obligatorie, uniformă impusă de școală, disciplină dublată cu mult respect pentru profesori, respect competițional. Am avut profesori competenți, deloc mai prejos decât dascălii de la alte licee din țară…profesori pe care nu-i voi uita niciodată”[4].

            ”Colectivul didactic a fost cu noi și sever și foarte apropiat, ne sfătuia cum să ne comportăm în societate, cum să vorbim ”  – Eugen Sava, colonel.

            Toți absolvenții merită să fie notați cu litere majuscule, însă mi-am propus să consemnez numai numele unor personalități prestigioase:

Ion Panaitescu, general(r), magistrat, doctor în drept; Gheorghe Hrincă, cercetător științific, autor de cărți științifice, doctor în științe biologice, premiat de  Academia Română; Ioan Gheorghe Hrincă, profesor universitar, doctor în matematică la Ohio State University; Ion V. Istrate, economist, director al revistei Luceafărul din Botoșani și al revistei Vorniceneanul; Maria G. Hrincă (Muha), medic primar, șeful secției pneumofiziologie al Spitalului Județean Suceava; Merenciuc Eugenia (Vasile), jurnalist; I.V. Chiorescu, colonel (r), doctor în drept; Dumitru V. Chiorescu, colonel (r), doctor în științe  militare; Ovidiu Corleciuc, profesor geografie , gr.I, Constantin Gologan, profesor istorie, gr.I.

            În anul 1975, în legislația învățământului românesc s-au produs mutații deosebite: liceul s-a organizat pe două trepte: prima treaptă de liceu clasele a IX-a și a X-a și treapta a doua de liceu, clasele a XI-a și a XII-a, la care se intra pe bază de concurs. De asemenea, are loc diversificarea liceelor. Tehnologice, militare, teoretice, vocaționale. Liceele tehnologice presupuneau o bază materială solidă: ateliere bine înzestrate cu toate tipurile de mașini, maiștri calificați, ingineri de diferite specialități, ceea ce la Vorniceni nu exista. La liceul Teoretic din Vorniceni au frecventat copii din comunele vecine, liceu la care nu s-au făcut investiții în baza materială, neavând internat sau cantină proprie. Sigur, liceul ar fi fost o rază de lumină, un  mijloc de culturalizare, un moment când tineretul sorbea cu toată setea sufletului său din nectarul îmbietor al științelor predate, dar printr-o hotărâre a Inspectoratului Școlar Județean Botoșani, începând cu anul școlar 1975 – 1976, liceul nu mai organizează concurs de admitere în clasa a IX-a, rămânând să-ți continue activitatea numai cu prima treaptă, clasa a IX-a și a X-a, cu profil agricol și mecanic. Începând cu anul școlar 1975 – 1976, școala pregătește ucenici pentru industrie și agricultură și va purta numele de ȘCOALA GENERALĂ CU CLASELE I – Xdeoarece se trecuse la învățământul obligatoriu de 10 clase, fiind o mutație intervenită în legislația învățământului. În acele momente, mulți tineri din Vorniceni nu au putut să urmeze un liceu sau o facultate din cauză că părinții nu aveau posibilități materiale. Tinerii doritori de știință de carte își vor continua studiile la liceele din Săveni, Dorohoi sau Botoșani. Statul socialist avea nevoie de muncitori, era perioada industrializării forțate, așa că elevii învățau 10 clase, prima treaptă de liceu, devenind ucenici și se încadrau apoi ușor în producție unde se calificau pe parcurs în meseria respectivă. Astfel, o mare parte din tinerii satului Vorniceni au plecat în centrele industriale ale țării, Brașov, Hunedoara, Deva sau Timișoara.

            Creșterea populației școlare a determinat să se închirieze din nou casele țărănești unde s-a desfășurat învățământul vornicenean. În anul 1968 se dă în folosință un nou local de școală construit din cărămidă, cu temelie de beton, acoperit cu azbest. Clădirea s-a construit în partea de SV a satului (cartierele Vârlan – Caradica), local  ce se compune din 4 săli de clasă, un laborator, cancelarie, hol, secretariat și o sală pentru material didactic iar școala se va numi ȘCOALA GENERALĂ NR.1 VORNICENI, deși după cum a apărut pe harta satului ar trebui să fie școala nr.3. Acest local a fost complet renovat în anul 2008, cu termopane, centrală termică, acoperiș nou, grupuri sanitare, fiind în prezent adus la toate standardele cerute de noua etapă pe care o parcurge învățământul românesc. În anul 2002 școala a primit numele profesorului universitar Octavian Ionescu, fiu al satului. În decursul anilor școala a fost condusă de Dumitru Sârbu, Aurel Murarașu, Eugen Murarașu, Gheorghe Gherman, Teodor Epure.

            Școala generală cu 10 clase, cu prima treaptă de liceu, care și-a început activitatea în anul 1975 – 1976, și-a continuat activitatea până în anul 2003 când devine ȘCOALA DE ARTE ȘI MESERII , funcționând cu următoarele profile: mecanică, calificarea lucrător în lăcătușerie mecanică; industrie textilă și pielărie, calificarea lucrător în tricotaje, confecții; în domeniul agricol, calificarea lucrător în cultura plantelor. Au urmat cursurile elevii care n-au intrat în liceele de specialitate întrucât erau la distanțe mari față de localitate și părinții aveau greutăți financiare. După terminarea  celor doi ani (nivelul I), absolvenții care au avut rezultate bune au continuat nivelul II la diferite grupuri școlare din județ iar o altă parte s-au încadrat direct în producție, profesând meseria pe care au dobândit-o ca ucenici și mai târziu ca meseriași. Școala a dispus de o baza materială adecvată, îmbunătățită prin contribuția elevilor și a maiștrilor. Domeniul textile-pielărie a beneficiat începând cu anul 2004 de un ajutor material substanțial din partea SERCONF S.A.  Botoșani, activitatea practică desfășurându-se în condiții  normale. Absolvenții Școlii de arte și meserii au dobândit certificat de absolvire și portofoliu de educație permanentă în specialitatea în care s-au pregătit timp de 2 ani, în urma examenului de certificare a competențelor profesionale. Pregătirea pentru meseria de lăcătuș-mecanic a grupurilor de băieți a fost realizată de maistrul Ion Istrate iar la fete de către Zvâncă Maria și Slabu Geta.

            Referitor la integrarea absolvenților de la Școala de arte și meserii în colective cât și utilitatea cunoștințelor însușite în cei doi ani de școală, o fostă absolventă  afirma: ”în prezent sunt angajată la Întreprinderea Jatex Botoșani, o întreprindere cu profil de confecții de tricoturi. Lucrez la mașina Triplok, mașină al cărui mod de funcționare și caracteristici le-am studiat în clasa a X-a. îmi sunt foarte folositoare cunoștințele din cei 2 ani de școală și pot spune că trecerea de la atelierul-școală la linia de producție nu a fost dificilă, deoarece  atât la orele de instruire practică cât și la cele de instruire teoretică am confecționat destule produse atât la mașina simplă de cusut cât și la mașina Triplok”.

            Școala de arte și meserii a fost dotată cu un număr de 7 calculatoare și o imprimantă. Prin intermediul S.C. Ram –Info Serv SRL București, la Școala din Vorniceni s-au desfășurat cursuri de inițiere operatori P.C., care a cuprins un număr de 74 de cursanți, elevi și cadre didactice, angajați din localitate.

            La inițiativa unor cadre didactice de la Școala de arte și meserii condusă de profesorul Eugen Murarașu, ia ființă la data de 01.02.2005 revista Tempus, revista comunității vornicenenilor. Din subtitlul său deducem că revista și-a orientat mesajul întregii sale activități în sensul aducerii la lumină, în paginile sale, a realităților din școala și din comunitatea vorniceneană. În primul număr al revistei se menționează :”revista se adresează tuturor celor interesați, fie ei gospodari ai comunei sau elevi împătimiți de carte sau doar curioși, cititori ocazionali, fiecăruia dintre dumneavoastră”.

            În interviul redactorului-șef al revistei profesorul Eugen Murarașu, menționează:”faptul că la nivelul școlii a apărut o revistă a comunității este rodul preocupării unei minunate echipe de colegi, care a crezut și a împlinit crezul acestei apariții. Apariția revistei este încă o dovadă a preocupărilor noastre de a păstra și promova o imagine și o identitate bine definită a școlii în cadrul comunității locale”.  În cele 9 numere care au  apărut s-au dezbătut teme care prin ele însele, vorbesc despre obiectivele majore urmărite de revistă, cum ar fi: arc peste timp, care a prezentat momente importante din istoria vornicenenilor; școala și comunitatea locală, cu rezultatele activității în școala de arte și meserii, parteneriatele educaționale încheiate, metodele folosite de corpul profesoral privind asigurarea calității educației; comunitatea ortodoxă; educația pentru  sănătate; interviuri cu elevii, învățători, profesori și alte personalități din Vorniceni. Colaboratorii acestei reviste au fost cooptați din diferite domenii de activitate: învățători, profesori, elevi, medici, polițiști, preoți și alte personalități.

            ȘCOALA DIN SATELE COMPONENTE: DAVIDOAIA ȘI DEALU-CRUCII.

            Satul Davidoaia este situat în partea de vest a moșiei Vorniceni, în apropiere de pădurea cu același nume, într-o zonă puternic afectată de alunecări de teren și eroziune torențială. Satul s-a înființat în anul 1864 în urma împroprietăririi țăranilor. În anul 1890 satul avea o populație de 17 familii cu 68 de suflete ce lucrau pe moșia lui Davizăl. Întrucât populația școlară era foarte rară, abia în anul 1927 se înființează Școala cu clasele simultane  I – IV, având ca prim învățător pe Cremenciuc Vasile. Școala funcționează într-un local impropriu, în casa unui țăran din localitate. Nu știm cât timp a lucrat la această școală și când și=a încheiat activitatea didactică, dar din discuțiile purtate cu unii supraviețuitori, am aflat că acest învățător a rămas un adevărat luminător al locuitorilor din satul Davidoaia.

            Din contribuția bănească, în anul 1959 s-a construit un local de școală din furci de stejar și acoperit cu tablă. Localul se compunea din 2 camere, o cancelarie mică și un hol. Meseriașul Andrei Ionesei, a primit o jumătate de hectar de borceag din parteasfatului popular Vorniceni pentru munca prestată. În perioada anilor 1960 – 1966 a crescut populația școlară iar școala a funcționat cu 2 posturi: clasele I – III și II – IV. În această perioadă au activat 2 familii de învățători: familia lui Mihai Iacob și Dumitru Trăistaru care au locuit în cancelaria școlii. De-a lungul anilor au lucrat învățătorii Olga Olărașu(Ștefănoaie), Vasile Maxim, Balan Adela, Aionesei Daniela, Irimia Ionela, Jijie Marius. Școala a funcționat cu un singur post până la 01 septembrie 2015 când elevii au fost transferați la Școala primară din Dealu-Crucii.

            Satul Dealu-Crucii ia ființă în anul 1921 când o parte din cetățenii satului Buda, comuna Mogoșești (Ucraina), participanți la primul război mondial au fost împroprietăriți cu suprafețe de teren de pe moșia Vornicenilor. Școala s-a înființat în anul 1937 cu un singur post cu clasele I – IV, continuându-și activitatea până în anul 1958 într-un local al unui sătean din localitate, când s-a construit prin contribuția bănească un local nou din chirpici și acoperit cu azbest. Localul se compune din 2 săli, o cancelarie și un hol. Fiind un exces de populație școlară în anii 1965 – 1966 se construiește un nou local compus din 2 camere, cancelarie, hol și o mică magazie pentru material didactic. Începând cu acest an școlar 1966 – 1967, se înființează clasa a V-a iar școala devine Școala generală cu clasele I – VIII Dealu-Crucii, unde au fost școlarizați și copiii din satul Podeni, comuna Corlăteni. Din fondurile europene, în anul 2004 s-a construit un nou local de școală cu 4 săli de clasă, hol, cancelarie, grădiniță, sală pentru material didactic, dotat cu centrală termică, grupuri sanitare, termopane, etc. Școala a fost condusă de Cojocaru Gheorghe, Corleciuc Ovidiu, Diță Violeta, Mihai Nechita, Constantin Călugăreanu, Corneliu Curcă, Lăcrămioara Sârbu, Geta Slabu, Ungureanu Ioan. Ca învățător, remarcăm activitatea Elenei Guja, care s-a preocupat în permanență de bunul mers al școlii. Fire activă, a folosit orice prilej și mijloc pentru a îmbunătăți calitatea procesului de educație și instrucție în rândul elevilor.

            Lipsa cadrelor didactice calificate, a mijloacelor moderne de învățământ, a laboratoarelor, scăderea numărului de copii din datul Dealu-Crucii,(copiii din Podeni sunt școlarizați la Școala generală din centrul comunei Corlăteni) a determinat ca în anul școlar 2007 – 2008 elevii claselor V- VIII să fie transferați la Școala gimnazială nr.1 Vorniceni, rămânând în satul Dealu-Crucii numai cu clasele I – III, II – IV.

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

            Primele grădinițe de copii și case de copii s-au înființat în România în urma Legii Învățământului din anul 1896. Prima grădiniță de copii în mediul rural din fostul județ Botoșani ”s-a înființat în anul 1907 la Siminicea…iar în fostul județ Dorohoi s-a înființai în anul 1910 în satul Tureatca(azi Ucraina) și tot atunci s-a mai înființat o grădiniță în Dorohoi, pentru ca după 10 ani, în anul școlar 1920 – 1921 să funcționeze în acest teritoriu 5 grădinițe, printre care Dorohoi, Vlăsinești etc. Abia în anul 1934 avea să se înființeze o grădiniță de copii la Miorcani, unde Maria Pillat, mama poetului, a venit pe această cale în ajutorul celor săraci”.[5]

            În Vorniceni prima grădiniță a luat ființă în anul 1949 în casa Sîrbulesei și avea ca educatoare o tânără, Bostan Elena. Mai târziu, în anul 1950 grădinița funcționează tot într-un local impropriu în casele lui Isidor Hlușcu, având ca educatoare pe Estera Pădureț. În clasă”erau numai 6 copii iar ca mobilier o băncuță de 1,5 metri pe care educatoarea îi urca în brațe și pe care copiii stăteau ca la fotograf”[6].

            Prin demersurile făcute de către directorul școlii de atunci către secția de învățământ a raionului Săveni, a obținut un număr de 36 de scăunele. Apoi, cu ajutorul primăriei s-au procurat scânduri pe care tâmplarul Nică Bucher(Arnăutu) le-a transformat în 18 măsuțe și niște dulăpioare atât de necesare păstrării materialului didactic, confecționat pentru diferite jocuri și povestioare: Greierele și furnica, Punguța cu doi bani, Capra cu 3 iezi, care au ajutat la dezvoltarea vorbirii și imaginației. În anul 1957 se înființează al doilea post prin sosirea educatoarei Lișman Valeria (Sîrbu), absolventă a școlii pedagogice de educatoare, care va funcționa în localul casei parohiale, iar mai târziu în casa lui Costache Dăscăleanu și în prezent funcționează în localul fostei Școlii generale nr.2.

            În anul 1970 se înființează al treilea post în prezenta educatoarei Ciobanu Ana (Istrate), absolventă a Școlii pedagogice de educatoare din Suceava, care va funcționa împreună cu educatoarea Estera Pădureț într-un local cu 2 camere și hol, casa lui Costache Fasolă. Totuși, învățământul preșcolar se confruntă în continuare cu greutăți mai mari, lipsa unui local propriu, a unui mobilier adecvat, cât și a materialului didactic. În asemenea împrejurări se impunea cu stringență construcția unui nou local. Aveau să treacă, însă, câțiva ani buni până să poată fi construit un nou local. În cele din urmă, s-a adunat prin contribuție bănească, un fond, iar sfatul popular hotărăște să construiască un nou local pentru grădiniță. Amplasarea localului s-a făcut pe terenul fostei locuințe a directorului și se află în incinta Școlii din Deal (fost liceu). Localul este construit din cărămidă, cu temelie de beton și se compune din 2 săli de clasă, cancelarie, hol, sala pentru bucătărie, sală pentru odihna copiilor, planificată pentru grădiniță cu program prelungit. Aici s-au transferat cele două grupe de copii care funcționau în casa lui Costache Fasolă.

            În anul 2010, din bugetul propriu al comunei s-a construit un alt local pentru grădiniță, ce se compune din 2 camere, hol și cancelarie, local ce se află în incinta Școlii ”O. Ionescu”.

            În satul Dealu-Crucii, grădinița s-a înființat după reforma învățământului din anul 1948 și a funcționat pentru început în casa unui sătean iar începând cu anul 1958 funcționează în cancelaria școlii. Din lipsă de copii, grădinița își încetează activitatea începând cu 01 septembrie 2015. În anul școlar 2015 – 2016 în Vorniceni funcționează 4 grupe de copii: Grădinița de lângă Școala gimnazială nr.1 cu două posturi, Grădinița de pe lângă Școala din Vale cu un singur post și Grădinița de pe lângă școala Octavian Ionescu cu un singur post.

Note:

[1] Gheorghe Gherman – Vorniceni – Însemnată vatră strămoșească, editura Agata, anul 2007, pag. 115
[2] Victor Nașcu – Promoția 1967, Botoșani, 2009, pag.13,
[3] Eugenia Merenciuc(Vasile) – Amintindu-ne de liceu, Editura Junimea, Iași, 2010, pag.13;
[4]Eugenia Merenciuc(Vasile) – Amintindu-ne de liceu, Editura Junimea, Iași, 2010, pag.11 -12;
[5] Gheorghe Burac – Școala 150. Privire monografică, Editura Agata, 2015, BT, pag.84;
[6] Dionisie Pădureț, Leagănul împlinirii mele, editura, Agata, 2007. Pag.24;

Foto: prof. Gh. Gherman
Expl: de sus, din stânga către dreapta: Şcoala Veche, Şcoala nr. 2, Şcoala nr.1, Şcoala nr.3, Şcoala Dealu Crucii, Şcoala Davidoaia, Grădiniţa nr.1,  Atelierul şcolii nr.1

Bibliografie:

1. Avârvări, Ilie: Începuturile învățământului primar în plasa Bașeu a fostului județ Dorohoi, Ed. Stef, Iași – 2015;
2. Burac, Gheorghe: Comuna Vlăsineşti, Școala 150 (1865 – 2015). Privire monografică, Ed. Agata, Botoşani – 2015;
3. Epure, Teodor (şi Barbacaru, Mihaela): Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni (Ed. Agata, Botoşani – 2008
4. Gherman, Gheorghe: Vorniceni – Însemnată vatră strămoșească, Ed. Agata, Botoşani – 2007
5. Ionescu, Octavian: Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi, Ed. Axa, Botoşani – 1999;
6. Merenciuc (Vasile), Eugenia: Amintindu-ne de liceu, Ed. Junimea, Iași – 2010
7. Neamțu, Vasile Gheorghe: Șendriceni, Monografie, legende, documente și mărturii, Ed. Quadrat, Botoșani, – 2008;
8. Pădureț, Dionisie: Vorniceni, Leagănul împlinirii mele, Ed. Agata, Botoşani – 2007