Revista Luceafărul

Meniu


  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 17 → 2025

Scurt istoric al satului și moșiei Băbiceni (pagini de monografie)

Articol scris de: / 23 ian. 2025

Scurt istoric al satului și moșiei Băbiceni (pagini de monografie)
Autor: Elena CHIPONCĂ
©Text – studiu monografic; ©Iconografie – arhiva personală;  © Elena Chiponcă. Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.  
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul® (www.luceafarul.net) © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Satul Băbiceni din comuna Durnești, județul Botoșani, este situat la 38 km sud-est de municipiul reședință de județ. Așezat pe malurile pârâului Corogea, se învecinează la sud cu satul Albești, la vest cu satul Trușești, la est cu satul Broșteni și la nord cu satul Guranda.

  • Sat răzășesc foarte vechi, numele său vine de la antroponimul Babiș, care, probabil, a fost primul locuitor al așezării sau cel dintâi jude sau vătăman al acesteia. Prima mențiune documentară unde apare satul Băbiceni datează din 2 august 1629, când se certifica vânzarea părții de ocină a lui Miron din Bălăceani, ținutul Sucevei, lui Stratulat Dobrenchie.
  • „+ Adecă eu, Andronic, diiac ot Budești, și Lupul, ot tam, și Simion, păhărnicel ot Băbiceni, și Petrigana, ot tam, și popa Pătrașco, ot tam, mărturisim cum au vinit înaintea noastră Miron s(i)nu Cârstinii, nepotul Candachiei ot Bălăceani, ot volost Sociavii, ș(i)=au vândut a sa dreaptă ocină șe (!) moșie, toată partea lui, câtă se va alege ot sat ot Bălăceani, aceaia au vândut lui Stratulat Dobrenchie ot Bălăceani drepto 30 de talere bani … ne șe i=au plătet (!) deplen (!) denaintea noastră trizăci de taler(i) întru mâna lui Miron și pre mai mare credență (!) ne-am pus și pecețile.
  • Pis ot selo Băbiceani, v(ă)let 7137 [1629], msța avgost 2.
  • Popa Pătrașco, Petrigana, Simion, Andronic iscăl.
  • + Tiron s(i)nu Simion pisah.”1[1]
  • Există și alte documente care vorbesc despre existența satului Băbiceni, unde locuiau familii de răzeși înrudite cu familii din alte sate, care păstrau legătura între ele, participând ca martori mai ales când vindeau sau cumpărau părți de moșie ce aparțineau rudelor.
  • „La 20 decembrie 1630, iată dar noi S … ie (Sofronie) de Băbiceni și cu femeia mea … nâimie, scriem și mărturisim cu acest zapis al nostru cum … am vândut noi trei locuri de casă din sat din Ruginoasa, din partea de gios, … Focșei și lui Gligorie, cu alți frați, drept o sută și patruzeci … de taleri, bani gata. Cu un zapis scris la Ștefănești de Borăleanul, uricarul, la 26 februarie 1638, Nasta, fata lui Ivan Vartic, … eu m-am dat ginerelui nostru, Ursului din Broșteni, și nepoatei mele Antemii, fetii lui Grigorie, ca să mă grijească dumnealor … până voi fi vie și după moartea mea să mă comânde [pomenească]. … Și le-am dat dumilor sale toate părțile mele de ocine, ce am avut de pre tată-mieu, partea lui din Tăcoteni, jumătate de sat, … și părțile ce am avut de pre maică-mea Tatea, … din jumătate de sat din Ciciocani, cât va fi partea mamii și partea ei din Cotela, … și Forasna, … și în Șerbești, … și din Bădraseni, ce sânt în ținutul Hotinului. … Într-această tocmală și dare, au fost (martori) giupânul Ghica, șătrarul cel mare, … și Macri, căpitan, și Vasile Balșu, … și Tomița din Șătrăreni, … și Rodna din Mihăilești, și Sofronie Dobrenchi din Băbiceni, … și Oniul din Bârsănești.”2[2]
  • Documentele de mai sus menționează existența satului răzășesc Băbiceni și semnalează câteva nume de locuitori – Simion, păhărnicel, Petrigana, popa Pătrașco, Sofronie și Sofronie Dobrenchi.
  • „La 20 februarie 1642, s-a făcut o hotărnicire la Merești, moșie aflată în stăpânirea familiei [Bejan] Balș, [față] de moșia răzășească Băbiceni. [«]S-au dezgropat acea piatră denpreună cu Băbiceani și nu s-au aflat suptu acea piatră, cum iaste obiceiaiul, nici cărbuni, nici cenușă, ci au fost o piatră făr[ă] ispravă. Hotarul a fost încălcat, dar nu se cunoaște de care stăpâni.[»]”3[3]
  • La 22 iunie 1724 (7232), feciorii și ginerii răposatului Ionașco Balș împart moșiile stăpânite de marele vornic. „Partea Saulii [Saul Cerchez] ce-au ținut pe Paraschiva, fata lui [Ionașco] Balș, vor(nicul), … a trie parte di sat di Silicicani ot ținutul Hârlăului și a patra parte di Băbiceni ot ținutul Dorohoiului. …”4[4]
  • „Cu un alt document datat greșit, din anul 1780, despre care credem că era tot din jurul anului 1700, Maria Ionașco Balș, vornic mare, dăruiește fiului său Vasile averea rămasă și moșiile Băbiceni și Durnești.”5[5]
  • Ionașco Balș (fiul lui Vasile, nepot al lui Gheorghe), pârcălab de Dorohoi în 1654 și mare vornic în 1660 și 1692, a fost „căsătorit cu [Maria], fata comisului Sârbu, [și] au avut copii pe Vasile, căsătorit cu Maria, fata paharnicului Ștefan Hășdău, Axenia, Anița, Alexandra, Parascheva, căsătorită cu marele vornic Saul Cerchezu, și Roxandra.”6[6] Conform documentelor prezentate, Vasile și Parascheva au moștenit părți din moșia Băbiceni. „Vasile a avut copii pe Ruxandra, căsătorită cu Nicolae Cucoranu, jicnicer, și apoi cu Nicolae Știrbăț, mazil, Andrei, spătar în 1736 și logofăt în 1741, căsătorit cu Anastasia Jora, și Catrina [Ecaterina], căsătorită cu marele postelnic Toader Cuza.”7[7]
  • Într-un document „datat <1643 (7151)-1649 (7157)> iulie 24, Botoșani, [se face cunoscut de către Solomon, biv vistiernic, și Chiriiac, vornicul de Botoșani al marelui logofăt Toderașco]:
  • + Întru tot cinstit și al nostru iubit părinte, dumnealui Toderașco, mare logofăt, să fii dumn(ea)ta sănătos, m(i)l(o)stivul D(u)mnedzău să vă dăruiască bună pace și mult(ă) sănătate dumitali, depreun(ă) cu toat(ă) cinstit(ă) casa dumitali. Dăm știre dum(i)tali c-au venit Vasili, feciorul <lui> Petrigani, și cu Ana Tironeas(a), cu cinstit(ă) cartea Mări(i) Sali, lui Vodă, scriindu la noi pentr-o parte de ocină din Merești, să le socotim cu oameni buni, precum vor mărturisi. Deci Vasili au adus mărturii pe Drăgan, și pe Bârgău de Albești, și pe Andreica de Merești, și pe popa Lupul de Ionășeni și au mărturisit cum au cumpărat Petrigana și Mihăil(ă) o parte de ocină din Merești în dzilele lui Ștefan Vodă, în domniia dentăi.
  • Deci noi am socotit că aceste mărturii a[le] lui Vasili pre aceia vreme au fost nești copii tineri ce n-au știut ei de ispravă cumu-i rândul aceii ocine. Ce am dzâs să-ș(i) aducă și Ana mărturiile. Adus-au pre Bilaș den Băbiceni, de-au mărturisit cum au fost un om în Merești, de l-au chemat Miron, și au făcut vândzătoare o bucată de loc din Merești, ce să cheamă Dolina, și au cerșuit [cerut] un cal bun, murgu, pântănog și un poloboc de mier(e), derept 12 taleri bătuți. Iar un om, anume Petrigana, tatăl lui Vasili, au dzâs că de-ar găsi un cal bun la cineva, să-l ia în preț, să-l dea lui Tiron pentru acea bucat(ă) de loc, că el n-au avut, ce s-au dus la un frateș, ce-l chema Tiron, bărbatul Anii din Necșeni, și au luat un cal, drept 40 de taleri bătuți și un poloboc de miere, și au dat lui Tiron cel bătrân de Merești pentru acea bucat(ă) de loc de Mereșt(i). Și când s-au [în]tâmplat moarte[a] Petrigani(i), au mărsu frate-său Tiron să-l apuce viu și nu l-au apucat viu. Iar când au fost la masă prețară, s-au sculat Tiron de au dzâs: [«]oameni buni, știț(i) de un cal ce-am dat frăține-meu Petrigani și un poloboc de miiere pentru acea ocină den Merești? Nu mi l-au mai dat.[»] Într-acesta chip au mărturisit Bilaș den Băbiceni că s-au [în]tâmplat la moartea Petrigani[i] în sat în Băbiceni.
  • Așijderea, au mai adus Ana mărturie pre Ștefan, vătămanul de Necșeni, și pre Toader de acolo, și pre Simion de acolo, și pre Agapie, și tot satul Necșeni, de au mărturisit cum nu i-au mai dat Petrigana calul lui Tiron, nici polobocul cel de miere. Ce noi am socotit sau să ne dea bucatele Anii și să-ș(i) ție Vasili locul, sau să rabde de acel loc și să-l ție [Ana] pentru acele bucate ce au dat bărbatul ei Tiron.
  • Aciasta dăm știre dumitali, să hii dumneata sănătos.
  • + A[l] dumitale mai mic ca un fecior, Solomon, biv vist(iernic).
  • + Al dumitale mai mic, Chiriiac, vornicul ot Botoșen(i).”8[8]
  • „Dumitrașco, fiul lui Tiron din Băbiceni, este martor la 24 iulie 1632, când Neculai Bărbânță zălăgește [amanetează] partea sa din Criugeni, un loc de prisacă. Dumitrașco de Băbiceni participă, [tot] ca martor, la 25 mai 1646, când se întocmește la Ștefănești un zapis prin care Tofan și Hilcea vând vornicesei Șoldăneasa partea lor de ocină din Dolniceni cu 20 de lei.”9[9]
  • „În anul 1772, satul Băbiceni din ocolul Prutului, ținutul Dorohoi, în stăpânirea căpitanului Ioniță Ciudin și a mazilului Stratulat, avea 11 case locuite și patru pustii. Ciudin avea patru scutelnici.”10[10]
  • „În anul 1774, satul Băbiceni [din ocolul Bașeului] avea 22 de case, patru scutelnici și trei slugi ai dumisale Ioniță Ciudin, biv vel căpitan, patru femei sărace și 11 birnici.”11[11]
  • „În anul 1803, satul Băbiceni din ocolul Jijiei, ținutul Hârlău, în stăpânirea postelnicului Ioniță (Ioan) Cuza, unul dintre ginerii lui Ioniță Ciudin, avea 41 de birnici”12[12], fără a fi menționat numărul total al locuitorilor. În anul 1812, satul Băbiceni, împreună cu satele din jur, a trecut în componența ținutului Iași, care a pierdut teritoriul din stânga Prutului.
  • „În anul 1816, satul Băbiceni din ocolul Prutului, ținutul Iași, în stăpânirea lui Gheorghe M. Chirescu (Herescu), avea 23 de birnici și 10 scutelnici ai lui aga Neculai Rosetti, stăpânul satului Bobulești.”13[13]
  • Gheorghe M. Herescu, născut între anii 1782 și 1786, fiul lui Mihail Herescu, era „căsătorit cu Ralița, fiica lui Gheorghe (nu Ioniță) Ciudin. Prin soția sa, a luat jumătate din moșia Băbiceni și patru suflete de țigani. Moșia era de mult în stăpânirea lui Ioan Cuza, cumnatul Raliței. După o judecată de trei ani, Gheorghe M. Herescu a câștigat partea sa de moșie, dar a cheltuit mai mult decât făcea acea moșie.”14[14]
  • „În anul 1820, moșia Băbiceni a dumnealor Gheorghe Chirescu (Herescu) și Gheorghi Cuza avea 49 de locuitori, dintre care 28 erau birnici, 14 erau scutelnici ai Chirescului (Herescu), dintre care șase străini cu carte de apărare. Patru slujitori ai moșiei erau Ioniță, văt(a)v, Tănasă Hârle, Vasili Chiponcă, holtei, și Pricochi Baltă, holtei cu mamă, [plus] preutu[l] Leonti, dascălu[l] Ion și Ițic, jid(o)v orândar [cârciumar]. Hrana lor [era asigurată] cu plugu[l] (ș)i chirii; moșie[a] esti la câmp.”15[15]
  • „În anul 1832, satul Băbiceni din ocolul Câmpului, ținutul Botoșani, era împărțit în două proprietăți: Băbicenii paharnicului Gheorghe Herescu, cu 28 de locuitori, dintre care 13 birnici, doi preoți, doi dascăli, patru bătrâni, trei slujbași [și alții], și Băbicenii comisului Tudorache Gherghel, cu 24 de locuitori, dintre care 16 birnici, cinci bătrâni și văduve și trei slujbași.”16[16] „În anul 1832, Gheorghe Herescu era văduv și avea trei copii: Alecu, Anica și Maria.”17[17]
  • Paharnicul „Gheorghe Herescu se judeca, în anul 1837, cu comisul Tudorache Gherghel pentru încălcarea hotarelor părților din moșia Băbiceni. În anul 1846, se judecau pentru încălcarea moșiei Broșteni, [aflată] în stăpânirea lui Gheorghe Herescu, de către moșia Budești (Guranda), în stăpânirea lui [Tudorache] Gherghel.”18[18] În anul 1848, Tudorache Gherghel era decedat, ca și Gheorghe Herescu, întrucât „comisoaia Zamfira Gherghel a cerut să se prețăluiască partea de moșie din Băbiceni, vândută dvoreanului [curteanului] Alecu Herescu”19[19], fiul paharnicului Gheorghe Herescu, ce era stăpân aici și în anul 1855. „Alecu Herescu, în anul 1833, era elev la Școala Publică din Botoșani, care funcționa în curtea Bisericii Sfântul Dimitrie și avea profesor pe A. Velini, fiind coleg cu fiul stolnicului Constantin Ciulei, Iancu, care în a doua sa căsătorie se va însoți cu Sofia Herescu [fiică a lui Gheorghe Herescu și soră cu Alecu Herescu].”20[20]
  • „Comisul Tudorache Gherghel a fost căsătorit cu Zamfira Cuza, fiica comisului Alecu Cuza [născut în 1796], nepoată [a] lui Ioan Cuza [1769-1811], fost pitar și postelnic, strănepoată [a] lui Ioan [Ioniță] Cuza și stră-strănepoată [a] lui Toader Cuza, postelnic, căsătorit cu Catrina [Ecaterina] Balș, fiica lui Vasile Balș, care a stăpânit Băbiceni și Durnești.”21[21]
  • Tudorache Gherghel, „în anul 1842, era epitropul orfanului Ioan, înscris la școala domnească din Botoșani, a[l] cărui profesor era Vasile Paulini din Iași. [Tot aici, în același an învăța și] Ioan, fiul cojocarului Tanasă din Boghiceni [Băbiceni].”22[22]
  • „Vasile V. Brăiescu se căsătorește la 7 august 1854, la Băbiceni, cu Sultana Cuza, [posibil, sora Zamfirei Ghgerghel, fiică a comisului Alecu Cuza].
  • În anul 1859, satul Băbicenii Herescului din ocolul Ștefănești, ținutul Botoșani, avea 401 locuitori (suflete).”23[23]
  • Conform Legii agrare din 14 august 1864, împroprietărirea clăcașilor din Băbiceni s-a făcut din moșia lui Gheorghe Cozmovici, probabil cumpărată de la Alecu Herescu. Au fost împroprietăriți „54 de clăcași, din care 24 făceau claca cu doi boi, și au primit fiecare câte patru fălci în câmp și 12 prăjini și jumătate în vatra satului pentru casă și grădină; 22 erau pălmași, deci au făcut claca cu brațele și au primit fiecare câte două fălci și 40 de prăjini în câmp și 12 prăjini și jumătate pentru casă și grădină în vatra satului, opt văduve și nevolnici au primit numai câte 12 prăjini și jumătate pentru casă și grădină și, pentru acest drept de pământ ce li se dă, au a plăti fiecare, drept către proprietate, indemnizarea de un galbân, numai conform art[icolului] 33 din citata lege, 7 fălci și 15 prăjini rezervă în vatra satului; toți, la un loc, au dreptul la un total de 164 [de] fălci și 35 de prăjini. Răscumpărarea clăcii pentru numărul constatat de 24 de locuitori care au făcut claca cu doi boi și pentru 22 [de] pălmași este în total de 45.516 lei. Comisia de expropriere era formată din inginerul hotarnic Louis Udrischi, primarul satului Băbiceni, Gheorghe Borcilă, [și] delegatul comisiunii ad-hoc din partea proprietarului, Gheorghe Cozmovici.”24[24] Preotul satului, Ioan Meica, a primit în folosință pământul bisericii, opt fălci și 40 de prăjini, ceea ce însemna 12 ha. „În anul 1876, în Băbiceni erau 120 de familii cu 550 de suflete.”25[25]
  • Proprietarul moșiei Băbiceni, Gheorghe Cozmovici (1823-1900), fiul preotului Cozma Nistor și al Mariei, era căsătorit cu Eufrosina (Glicheria) Aronovici din Botoșani, fiica „pitarului Dimitrie Aronovici [născut în 1811], cu casă și dugheană în Botoșani, alegător direct din reședința ținutală Botoșani în Divanul Ad-Hoc, care a făcut parte din conducerea comunei Botoșani între anii 1848 și 1859, fiind președinte, casier și membru supleant. A avut patru copii, printre care și Eufrosina [Glicheria].”26[26] „Gheorghe Cozmovici a decedat la vârsta de 77 de ani, la 3 martie 1900, la Băbiceni.”27[27] Este înmormântat în partea de est a Bisericii Sfântul Ierarh Nicolae din sat, ctitorie a familiei, lângă altar, alături de soția sa. La data decesului, era văduv; nu au avut copii.
  • Gheorghe Cozmovici a fost frate cu preotul „Ioan Cozmovici, a cărui fiică Maria, căsătorită cu Costache Enescu, era mama muzicianului George Enescu. A mai avut [ca] frate pe Constantin Cozmovici, căsătorit cu fiica lui Neculau, care a stăpânit Unțeni[i], ctitor al bisericilor Ciornohanul [1867] și Unțeni, ambele din județul Botoșani; aceștia au avut șapte copii, printre care și Natalia Cozmovici, căsătorită cu colonelul doctor Andrei Pallauz”(28)[28], cărora Gheorghe și Eufrosina (Glicheria) Cozmovici le-a lăsat moștenire toată averea lor mobilă și imobilă.
  • Noul proprietar al conacului și moșiei Băbiceni, medicul și colonelul în retragere Andrei Pallauz, s-a născut la 9 octombrie 1859, în comuna Galați, ținutul Covurlui (astăzi, în județul Galați), fiul Mariei și al lui Vasile Pallauz, căsătorit cu Natalia Pallauz (fostă Cozmovici), și a decedat la 24 octombrie 1932, la Băbiceni, fiind înmormântat în cimitirul satului alături de fiica sa Margareta (1889-1909). „A avut șase copii: Alexandru, mort la vârsta de doi ani, Margareta, decedată la vârsta de 20 de ani, Lucia, Zoe, Eugenia și Antoneta. Lucia Pallauz, căsătorită cu colonelul doctor George Apostoleanu din Botoșani, a avut o fiică, Georgeta, căsătorită cu locotenent-colonelul Gheorghe Voinescu; Zoe Pallauz, căsătorită cu Victor Cristofor din Iași, a avut doi copii: Brândușa Cristofor, căsătorită cu Mihai Popescu, care au avut copii pe Mihaela Popescu, căsătorită cu George Andrei, și Anca Gabriela Cezara Popescu, căsătorită cu Constantin Dobrescu, și Viorica Cristofor, căsătorită cu Vintilă Ioan, cu care are un fiu, Șerban Ioan; Eugenia Pallauz, căsătorită cu profesorul Ioan Lupu, nu a avut copii; Antoneta Pallauz, care a murit în anul 1962, a fost căsătorită cu inginerul Constantin Alinescu, decedat în anul 1959, cu care a avut un fiu, Radu, doctor, căsătorit cu doctorița Ileana Nicolae, cu care a avut trei copii: Andrei Alinescu, Brândușa Alinescu și Cecilia Alinescu.”29[29]
  • Din averea moștenită, familia Pallauz urma să dea Bisericii Sfântul Ierarh Nicolae din Băbiceni, ctitorie a familiei Cozmovici, „50 de fălci de pământ din moșia Broșteni, capătul dinspre satul Guranda, în afară de locul bisericii dat după Legea rurală din anul 1864, de 8,5 fălci, pentru întreținerea și reparațiile necesare din vreme în vreme, să ridice un turn [pridvor] în fața bisericii, în care să așeze toate clopotele, să cumpere, pe lângă clopotul existent, un clopot mai mare, două clopote mai mici și o toacă din fier [și] să plătească următoarele legate: 3.000 de lei Marghioliței [Mariei] Enescu [născută Cozmovici], fiica fratelui meu preotul Ioan Cozmovici [și] maica tânărului artist și compozitor Gheorghe [George] Enescu, la toate slugile mele vechi care se află în serviciu li se va da câte 200 de lei, iar toate vițelele și vacile, câte vor fi în anul morții mele, se vor da de pomană la vădane și oameni săraci.”30[30]
  • Pentru administrarea moșiei, Andrei Pallauz l-a angajat ca vătaf pe localnicul Gheorghe Chiponcă, știutor de carte, care urmărea executarea lucrărilor agricole, supraveghea îndeplinirea boierescului (clăcii), asigura aprovizionarea cu semințe pentru semănat, urmărea activitatea mecanicului, fierarului, lemnarului, muncitorilor de la grajduri și a oierilor din câmp, ducea și prelua corespondența, aproviziona conacul cu cele necesare (alimente, lemne, petrol etc.) și administra moșia după indicațiile boierului. Pentru acestea, avea la dispoziție o căruță și doi cai, pe care îi folosea la tracțiune și călărie, fiind plătit atât în bani, cât și în natură.
  • La 27 octombrie 1876, ministrul Finanțelor Publice, Ion C. Brătianu, a dat o circulară prin care promitea împroprietărirea tuturor sătenilor ce erau îndreptățiți, conform articolelor 5 și 6 din Legea rurală, să primească pământ pe moșiile statului. S-a stabilit atunci să fie împroprietărite următoarele categorii: „a) cei care, prin lege, n-au primit decât loturi pentru casă și grădină; b) clăcașii care, din cele două treimi din moșie, n-au putut primi suprafața la care aveau drept[ul]; c) însurățeii [spornicii] din 1863-1864 care n-au primit pământ; d) sătenii care, la promulgarea Legii rurale, se aflau sub steaguri.”31[31] Datorită războiului din anii 1877-1878, punerea în aplicare a legii din anul 1876 a fost amânată, iar regulamentul de aplicare a fost promulgat abia la 20 iunie 1878.
  • Pe moșia Trușești, aparținând statului, puteau fi alocate pentru împroprietărirea însurățeilor „887 de fălci. Atunci, s-a hotărât a se înființa o comună nouă cu două cătune, Socrujeni, cu 32 de capi de familie, unde este cătună veche și o moșie de numai 100 de fălci, dezlipită de Trușești, și Hulub, cătună nouă cu 224 de capi de familie.
  • Aici, au fost împroprietărite 43 de familii din satul Băbiceni, fiecare primind câte două fălci și 56 de prăjini în câmp, adică 3,87 ha, și 24 de prăjini (43 de ari) în vatra satului Hulub, loc pentru casă și grădină.”32[32]
  • „În anul 1907, pe moșia Pallauz din Băbiceni erau două mașini de treier.”33[33]
  • Participarea României la Războiul pentru Reîntregirea Neamului (1914-1918) a adus țărănimii mari pagube materiale prin rechizițiile în bunuri și animale, dar și prin pierderile de vieți, atât ale celor de pe câmpul de luptă, cât și ale celor rămași acasă, datorită molimelor care au bântuit țara în acea perioadă.
  • În anul 1917, cel mai greu an al războiului, s-a ajuns la modificarea constituției, incluzându-se principiul exproprierii pământului pentru cauză de utilitate națională. În articolul 19 din noua constituție, se menționa că detalierea problemelor legate de expropriere se va face printr-o lege specială care va fi elaborată după șase luni de la terminarea războiului. În aceste condiții, la 23 martie/5 aprilie 1917, Regele Ferdinand I se adresa ostașilor: „Vouă, fiilor de țărani care ați apărat cu brațul și pieptul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Vi se va da și o largă participare la treburile statului.”34[34]
  • Tergiversarea celor două promisiuni ale regelui, coroborată cu lipsa articolelor de îmbrăcăminte și încălțăminte și a produselor alimentare de strictă necesitate, au dus la grave nemulțumiri ale țărănimii și ale demobilizaților, care, pentru suferințele îndurate pe front, cereau pământul promis și nu mai doreau să muncească. Ca urmare, prin Decretele nr. 3.681/14.12.1918 și 3.697/15.12.1918 au fost stabilite proprietățile și întinderile ce urma a fi expropriate, iar Legea pentru reforma agrară din 17 iulie 1921 prevedea principiile și normele cuprinse în legile speciale adoptate după decembrie 1918, menite să clarifice toate problemele legate de exproprierea pământurilor și împroprietărirea țăranilor.
  • În vederea împroprietăririi, s-a înființat în fiecare comună cu moșii expropriate un comitet local de împroprietărire, format din primarul comunei, unul dintre preoții satului, învățătorul-diriginte și trei săteni aleși de către sat, având sarcina de a întocmi un tabel cuprinzând toți sătenii cu drept de împroprietărire. Tabelul trebuia afișat la școală, primărie, biserică și magazinul sătesc pentru a fi consultat de săteni, dând astfel posibilitatea nemulțumiților să depună contestații. După 15 zile, acesta trebuia înaintat comitetului de ocol.
  • Comitetul de ocol Ștefănești, din care făcea parte și satul Băbiceni, era format din ,,judecătorul C. Buruiană – președinte, agronomul I. Nichita – reprezentantul Casei Centrale, I. Răileanu – administratorul plasei și Gh. Damian – delegatul sătenilor.”35[35]
  • Comitetul de ocol stabilea categoriile de săteni ce urma să fie împroprietăriți: „Mobilizații din campania din anul 1913, mobilizații din războiul din 1916-1918, văduvele de război cu copii, agricultorii mici lipsiți de pământ, agricultorii cu proprietăți sub 5 ha și orfanii de război. Pentru urgentarea lucrărilor, a fost înființat comitetul local de împroprietărire. Comisiile de expropriere aveau obligația ca, odată cu stabilirea suprafețelor ce urmau a fi expropriate, să calculeze și suprafața de pășunat pentru fiecare sat, câte 1 ha de izlaz pentru trei vite mari.”36[36]
  • Prețul pământului se stabilea separat pentru fiecare moșie în parte și pentru fiecare categorie și calitate de pământ. Noul proprietar putea plăti la punerea în posesie suma totală sau măcar 20% din preț, urmând ca restul să fie achitat în rate anuale, timp de 30 de ani. Prețul nu putea trece peste cel regional de arendă înmulțit cu 20. Jumătate din costul pământului expropriat a fost suportat de către stat. În scopul desfășurării în bune condiții a lucrărilor de împroprietărire din punct de vedere al administrației agricole, județul Botoșani a fost împărțit în șase regiuni. Regiunea agricolă Ștefănești cuprindea comunele Bârsănești, din care făcea parte și satul Băbiceni, Dângeni, Mihălășeni, Movila, Românești, Ștefănești și Trușești. În satul Băbiceni, împroprietărirea țăranilor s-a făcut din „moșia colonelului doctor Andrei Pallauz, în suprafață de 270 ha.”37[37]
  • Prin legea de reformă agrară, erau stabilite răspunderi și obligații pentru cei împroprietăriți, care trebuia să asigure producția destinată exportului, determinând creșterea venitului național și necesarul consumului intern. În acest sens, au fost înființate organizații profesionale sub forma unor asociații agricole, cu scopul inițierii țărănimii în folosirea tehnicilor agricole, în cadrul învățământului agricol. „Din anul 1938, o astfel de asociație funcționa și  în satul Băbiceni.”38[38]
  • Marii proprietari au folosit o parte dintre sumele primite pentru pământul expropriat aprovizionându-se cu unelte și mașini agricole, cu noi soiuri de plante și rase de animale, refăcându-și șeptelul distrus în timpul războiului. Prețul pământului fiind prea mare, micii proprietari, mai ales țăranii săraci și mijlocași, la care utilajele de lucru și animalele de muncă lipseau, au început, după câțiva ani de la împroprietărire, să-și vândă loturile vecinilor mai înstăriți. Astfel, prin vânzări necontrolate, prin gradul de dotare tehnică rudimentar și datorită crizei economice din perioada 1929-1933, s-a ajuns ca o mare parte din populația rurală să nu aibă cu ce trăi. Peste toate aceste neajunsuri, participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial, care a durat aproape patru ani, a secătuit economic populația satelor prin rechizițiile de bunuri și animale și prin pierderile de vieți omenești.
  • „Programul de guvernare al Frontului Național Democrat (F.N.D.), dat publicității la 29 ianuarie 1945, cuprindea, la punctul 6, realizarea imediată a reformei agrare prin confiscarea pământului din proprietățile ce depășesc 50 ha și din acelea ale criminalilor de război, ale absenteiștilor și ale celor ce sabotează lucrările agricole.”39[39] După instaurarea guvernului prezidat de Petru Groza, a avut loc promulgarea Legii agrare nr. 187/23.03.1945, care cuprindea 26 de articole structurate în patru capitole. Aveau prioritate la împroprietărire „ostașii concentrați și mobilizați, ca și toți cei care au luptat împotriva Germaniei hitleriste. Se urmărea mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești existente care aveau mai puțin de 5 ha.
  • La articolul 6 din lege, se prevedea că tractoarele, batozele, locomobilele, secerătorile, combinele etc. trec asupra statului, care va crea centre județene de închiriat mașini agricole, aflate la dispoziția agricultorilor. Atunci, „proprietarul din Băbiceni, Leon D. Vartolomei, a lăsat batoza în părăsire în satul Drislea.”40[40]
  • „În satul Băbiceni, au avut drept[ul] și au fost împroprietăriți 71 de locuitori cu 86 ha.”41[41]
  • În anul 1949, la Băbiceni erau considerați chiaburi „Gheorghe Dragoman, cu [familia compusă din] trei persoane, 10 ha de pământ, un plug, o grapă, o semănătoare, o prășitoare, doi boi, o vacă, cinci oi, doi porci, o casă, un grajd și o magazie, și Leon D. Vartolomei, cu [familia compusă din] cinci persoane, 25,22 ha de pământ, un plug, o grapă, un tractor, o vacă, trei oi, o casă și un grajd”42[42].
  • Fiicele lui Andrei Pallauz, Lucia, Zoe, Eugenia și Antoaneta, dețineau, conform procesului-verbal din 2 martie 1949 privind naționalizarea, câte 62,5 ha teren agricol, iar nepoata Georgeta Voinescu avea 30 ha pământ, zestre primită la căsătorie.
  • Acest pământ și toate bunurile enumerate mai jos au fost trecute în procesul-verbal din „2 martie 1949, în prezența lui Constantin Hergheligiu, administratorul Luciei Apostoleanu și al rudelor ei, pe de o parte, și a secretarului organizației locale a P.M.R., Constantin Moisachi, a secretarului organizației de bază, Dumitru Hergheligiu, și a milițianului Gheorghe Grigoroaie, pe de altă parte. Toate bunurile rămân în custodia administratorului Constantin Hergheligiu până la 15 martie 1949, când, printr-un alt proces-verbal, bunurile expropriate de la Lucia Apostoleanu – 62,5 ha, Constantin Alinescu – 62,5 ha, Victor Cristofor – 62,5 ha, Gheorghe Voinescu – 30 ha și suprafața totală ocupată de conac și dependințe – 7 ha, dintre care 4 ha de livadă, sunt predate administratorului fermei de stat Dobârceni, Gheorghe Badalea, în prezența tehnicianului fermei de stat Dobârceni, Marcel Costiniuc, și a paznicului Dumitru Ionescu.
  • Lucia Apostoleanu deținea conacul din Băbiceni, cu 13 camere și acoperit cu tablă roșie, două case din zid, dintre care una era locuința proprietăresei și un sfert din cea de-a doua era ocupată de ginerele proprietăresei, locotenent-colonelul Gheorghe Voinescu, o a treia casă, dată pentru partid, un garaj din zid, acoperit cu tablă albă, un grajd cu șopron alături, acoperit cu stuf, un grajd compus din apartamente, construit din furci și nuiele, acoperit cu stuf, un șopron din scândură, acoperit cu stuf, o magazie din scândură, acoperită cu tablă, și două beciuri din zid. Au mai fost 235 kg de diverse semințe de cereale, 60 kg de fasole, 4 kg de sămânță de sfeclă de zahăr, 40 kg de sămânță de floarea-soarelui, 30 kg de sămânță de cânepă, 20 l de ulei de floarea-soarelui țărănesc [făcut la presa de ulei], 10 kg de mere uscate, 200 kg de făină de porumb, 7 kg de făină de grâu, 13 kg de zahăr cubic, 20 l de țuică, 4 kg de bulion, 3.000 kg de paie de grâu și 300 kg de fân.
  • Inventarul viu al conacului era format din trei iepe, dintre care una bună de lucru la pământ, 11 oi, patru curci, patru gâște, trei rațe, 16 găini și trei cocoși.
  • Inventarul mort era format dintr-o căruță bună pentru doi cai, două sănii vechi a câte doi cai, un docar defect, un plug, un cilindru [pentru curățat fasole], o vânturătoare, o grapă din fier, o cruce pentru plug, o roată din lemn pentru strung, două picioare pentru strung, 30 de grinzi, 34 de scânduri, două scări pentru livadă, 19 pari din stejar, două perechi de hamuri, două perechi de hățuri [una pentru un cal și una pentru doi cai], două guri de ham din pânză, un cântar zecimal cu cinci pietre, butoaie mari și mici, dintre care unul cu 80 l de oțet din vin. De asemenea, au fost inventariate mobilierul, covoare, lenjerii așternuturi, rame, lăzi de zestre, scule, damigene, lămpi, lenjerie intimă, perdele, un ciubăr, o balie de spălat rufe, gulere de blană, o trusă medicală, un termometru, felinare, un fier de călcat, plăci de patefon, o valiză din carton, lanterne, saltele de lână, mindire de paie, doi stupi cu două roiuri de albine, 3 kg de fuior din cânepă, 3 kg de fir tors din cânepă, un veston și o manta uzate, perdele plușate, brizbizuri, o râșniță, șapte monede diferite din argint, un ceas de masă, o mașină de bărbierit, un brici, o vioară cu două arcușuri, predată, cu asentimentul organelor locale, lui Gheorghe Voinescu, biblioteca cu 54 de cărți, zece caiete cu note muzicale, tot inventarul bucătăriei”43[43], pe care nu-l mai enumerăm, piese de îmbrăcăminte pentru copii și alte bunuri care au aparținut proprietăresei Lucia Apostoleanu. Ceilalți proprietari au deținut numai pământ și au fost copărtași la livada din jurul conacului.
  • Conacul, cu toate construcțiile menționate mai sus, era situat în centrul satului, în imediata apropiere a bisericii, având în jur o frumoasă livadă cu pomi fructiferi.
  • „În conac, preluat de Primăria Durnești, au fost instalați, pentru început, 32 de muncitori și bucătăreasa Elena Gh. Cucu, plătită cu 1.500 de lei lunar, care a fost în serviciul Luciei Apostoleanu.”44[44]
  • Încă înaintea anului 1949, la Băbiceni s-a înființat Întovărășirea Nikos Beloianis și, aproape concomitent, gospodăria agricolă colectivă cu același nume; primul președinte al G.A.C. a fost agricultorul Vasile Obreja.
  • ,,În anul 1958, G.A.C. Băbiceni avea 39 de membri și 131 ha [de] teren arabil [acum, funcția de președinte era ocupată de localnicul Alexandru Lozonschi].”45[45]
  • ,,În anul 1960, erau înscrise în G.A.C. Băbiceni 101 familii cu 322 de brațe de muncă, [unitatea având în patrimoniu] 315 ha [de] teren, din[tre] care 265 ha arabil, 42 ha [de] pășuni și fânețe și 5 ha de vie.”46[46] ,,La 2 aprilie 1962, în ședința G.A.C. Băbiceni, la care au participat secretarul Comitetului Raional de Partid Botoșani, Neculai Miron, activistul de partid Zsoldi Irimie, inginerul agronom Isac Mihailovici și președintele Sfatului Popular Durnești, Gheorghe Moruz, s-a propus unificarea G.A.C. Nikos Beloianis Băbiceni cu G.A.C. Nicolae Bălcescu Guranda, noua unitate numindu-se C.A.P. Băbiceni-Guranda [după 1965, C.A.P. Băbiceni], și s-a ales o nouă conducere. Au fost aleși Nicolae Andrei din Guranda – președinte și Vasile Chiponcă din Băbiceni – vicepreședinte. [La acea dată,] G.A.C. Băbiceni deținea 1.190 ha de teren, din[tre] care 1.106 ha arabil, și un fond de bază în valoare de 610.507 [de] lei, [având înscrise] 322 [de] familii cu 645 [de] brațe de muncă. [Tot atunci,] G.A.C. Guranda deținea o suprafață de 576 ha, din[tre] care 554 ha teren arabil, și un fond de bază în valoare de 180.988 de lei, [având înscrise] 277 [de] familii cu 477 de brațe de muncă.”47[47]
  • Din anul 1968, funcția de președinte al C.A.P. Băbiceni a fost ocupată de Vasile Chiponcă până în anul 1985, când s-a pensionat. Funcția a fost preluată de șeful de fermă vegetală Mihai Ioniță până în anul 1991, când C.A.P. Băbiceni a fost desființată. Primul inginer agronom al G.A.C. Buhăceni și, apoi, al C.A.P. din sat a fost Isac Mihailovici, urmat de Eduard Brașoveanu, Constantin Drăgoi, Lóczy Kövesi, Mihai Dumitru, Dumitru Voroneanu și Virginica Scutaru, localnică.
  • Până în anul 1992, în Conacul Cozmovici-Pallauz au funcționat, mai întâi, sediile Întovărășirii Nikos Beloianis Băbiceni și al gospodăriei agricole colective locale cu același nume (simultan), apoi cel al cooperativei agricole de producție, căminul cultural, biblioteca și grădinița.
  • După anul 1992, conacul și pământul au fost retrocedate moștenitorilor, dar sătenii au devastat, treptat, clădirea, din care a mai rămas doar temelia. O parte din terenul din jurul conacului și ruinele imobilului au fost cumpărate de Gheorghe Cojocaru din Băbiceni, care și-a construit aici o casă și a plantat în jur o livadă cu pomi fructiferi. Terenul din câmp, revendicat de Viorica Ioan și Gheorghe Voinescu, a fost vândut unui fermier local.
  • Elena Chiponcă



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.
Articole asemănătoare

Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania