Gheorghe Coroi s-a născut 8 mai 1911, în comuna Durnești, plasa Ștefănești, județul Botoșani și a murit în anul 1979 la București, unde a și fost înmormântat. A fost însurat de două ori; cu prima soție, Hareta Ștefan, din satul Guranda, comuna Durnești, căsătorit la 25 ianuarie 1930, la Durnești, a avut o fiică, decedată de mică, de scarlatină, și un fiu, mort în tinerețe la Brașov, într-un accident de motocicletă, iar cu a doua, Adela Ionescu, din satul Sulița, comuna cu același nume, județul Botoșani, alți doi copii. Și-a alcătuit o bandă din care au mai făcut parte constant șase tâlhari (Bălăucă, Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Simionescu și Ungureanu), înarmați cu pistoale, puști și cuțite, cu care s-a stabilit în Pădurea Guranda și a comis peste 70 de jafuri în județele Botoșani, Dorohoi și Iași, între anii 1930 și 1935. După ce a fost prins la 1 aprilie 1935, la marginea Botoșanilor, a evadat la 13 august 1935 din penitenciarul local, dar a fost arestat, din nou, în același an și judecat pe baza unui dosar penal conținând 14 volume legate ce cumulau 14.000 de pagini. Procesul, în care au fost angrenate aproape 800 de persoane, dintre care 34 de acuzați, 40 de juriști și restul martori, s-a judecat mai întâi la Botoșani și apoi la Bacău, fiind cel mai răsunător din epocă. La 8 decembrie 1936, a fost condamnat la șase ani de temniță, din care a mai executat patru ani și patru luni. Martori oculari l-au zărit în anul 1944, în gara Brașov, într-un convoi de deținuți în timpul evacuării din calea rușilor, după care a intrat în partid și în Miliție, lucrând prin Ardeal; a mai fost văzut prin anii ’50 coborând dintr-o mașină neagră la primăria din Durnești, unde a vorbit câteva minute cu primarul și apoi a plecat la fratele său, care locuia două case mai la vale. Victor Emanoil a scris volumul „Viața și isprăvile lui Coroi”, iar scriitorul ieșean Boris Crăciun a semnat romanul biografic romanțat „Bandiții și jandarmii” (1993, reeditat în 2009) și scenariul radiofonic pentru serialul omonim în zece episoade, difuzat la începutul anilor ’70 la Radio Iași. I-au mai fost dedicate o piesă de teatru, balade și scenete populare, care au intrat în folclor. La 6 septembrie 2021, a fost inaugurat un ansamblu memorial lângă Pădurea Guranda – Zgârieta din comuna Durnești.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre aventurile, procesul și destinul lui Gheorghe Coroi, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, cât de mare a fost popularitatea lui Coroi?
– În timpul vieții, el s-a bucurat de o faimă de-a dreptul impresionantă, acțiunile sale părând desprinse din romanele cavalerești. Într-o fotografie făcută în fața penitenciarului din Bacău, apărută în anul 1935, în Almanahul ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, apare încadrat de doi soldați cu baionetele la arme, îmbrăcat elegant și vorbind la microfon! Despre el, au fost scrise două cărți și o piesă de teatru. În epocă, s-a încercat chiar și turnarea unui film, în care Coroi să-și rejoace propriile isprăvi. A fost personajul central în zeci de articole din presa română și din cea străină. Din prea mult zel, probabil, băcăuanii au dat numele lui unei străzi din orașul lor. Mai mult, i-a fost atribuit titlul de „apărătorul săracilor”. La aproape patru decenii de la celebrul „proces Coroi”, a fost evocat în volumul Trimis special, al scriitorului băcăuan Marius Mircu. Din când în când, numele lui apare și acum în gazete la rubricile de curiozități.

– Ce puteți spune despre copilăria și adolescența lui?
– Pe când era copil, visa să se facă… jandarm. A urmat patru clase primare, dovedindu-se silitor, dar neastâmpărat. Era de talie mijlocie, viguros, mereu cu zâmbetul pe buze și, mai ales, captivant. S-a însurat, însă nu cu fata pe care și-a dorit-o ca soție, ci cu una mai în vârstă, Hareta, dar care avea pământ. De la ea, se va alege cu o fată și un băiat, precum și cu cele mai mari necazuri. A primit ordinul de încorporare la Regimentul 6 de Jandarmi din Botoșani, dar, din nefericire, nu va ajunge aici niciodată; o întâmplare i-a schimbat întreg cursul vieții. A aflat că nevasta îl înșală cu șeful de post din comună, Ailieșii, și, într-o dimineață, s-a prefăcut că pleacă la Botoșani ca să se încorporeze; și-a luat rămas bun și a pornit la drum. În miez de noapte, s-a întors acasă, surprinzându-l cu Hareta pe șeful de post, pe care l-a bătut „ca la fasole”. După un timp, nevasta l-a denunțat ca fiind autorul unei crime din sat. A fost arestat, așa cum e de bănuit, chiar de jandarmul Ailieșii, care l-a închis peste noapte în postul din comună. A doua zi, a fost trimis, din post în post, la Botoșani. Dar, în loc să fie ținut separat de pușcăriașii condamnați, conform legii de organizare a penitenciarelor, a fost băgat într-o celulă comună cu deținuții judecați. Aici, a făcut cunoștință cu trei faimoși bandiți – Bolfan, Mazăre și Căsăndrel –, condamnați pentru tâlhărie. După ce a stat închis zece luni, la procesul care a urmat s-a constatat că era nevinovat și a fost achitat. S-a întors acasă, reluându-și cursele între satul natal, Durnești, și Botoșani. Dar, într-o noapte, a auzit bătăi la poartă; câinele se zbătea în lanț, gata să-l rupă. A aprins lampa și a ieșit pe prispa casei; la lumina palidă, a zărit trei chipuri. A rămas mut de uimire; erau cei trei bandiți, care evadaseră din penitenciar și-și căutau adăpost. I-au propus, fără prea multe vorbe, să le fie șef și Coroi… a acceptat.

– Ce jefuia și cum opera?
– În cele 39 de escapade dovedite ale sale, a agonisit 847.395 de lei, plus nenumărate prăzi: rom și vin, tutun, pâine, inele și cercei, lanțuri mari și mici, mărgele, blănuri, pijamale și cămăși, haine și ghete, scoarțe și lăicere, valize, carabine, șervete de masă, lingurițe, borcane cu dulceață și compot, mașini de ras, poșete, foarfeci, armonici, lanterne, acte, bonuri ale clienților datornici din cârciumi, cai și multe altele. Coroi a atacat în toate felurile: mascat și la vedere, în doi sau în zece, a oprit mașini de curse, a escaladat garduri și ferestre, a prădat la drumul mare, a intrat în case sub amenințări, a spart uși, s-a purtat galant (sărutând mâna păgubașei la plecare!). A atacat conace, cârciumi, mănăstiri, grajduri, cotețe, hambare și vii. Pe unii, i-a prădat de două sau mai multe ori. A atacat, în aceeași noapte, în mai multe locuri. A prădat cu convingere, pasiune, talent și experiență. El, personal, nu schingiuia, nu speria victimele și nu se ocupa de găinării. Când vedea că tâlharii din banda lui se pretau la asemenea fapte, îi certa și căuta să-i împiedice, dar nu izbutea întotdeauna.

– Există și mărturii directe?
– Sigur că da. De pildă, Constantin Turcu, astăzi domiciliat în Bacău, a povestit cum l-a întâlnit pe Coroi într-o cârciumă din Târgul Cucului: „Era un om scurt, cu haine negre și pălărie de pai. Avea cam 28 de ani și s-a recomandat «profesorul Ștefănescu». M-a întrebat dacă nu cunosc vreo gazdă. L-am dus la un cunoscut de-al meu, care era un om nevoiaș cu mulți copii, unde a stat numai o noapte. A doua zi la prânz, prietenul meu, văzând că acesta nu mai iese din cameră, a bătut la ușă; n-a răspuns nimeni și atunci a intrat înăuntru. Pe masă, a găsit 2.000 de lei și un bilet: «Cumpără haine la copii. Coroi»”.

– Vorbiți, vă rog, despre jafurile lui.
– Odată, a atacat conacul lui Jean Miclescu din Botoșani, de unde a furat o herghelie de cai. Altădată, pe când banda lui ajunsese la zece oameni, a luat cu asalt, în plină zi, târgul din Mihăilești, jefuind, casă cu casă, pe bogătași. De fiecare dată, a reușit să scape din capcane datorită numeroaselor sale gazde care l-au ospătat, i-au procurat muniții și au derutat jandarmii ce-l urmăreau. Mai târziu, a fost încolțit în Pădurea Guranda, unde s-a încins o adevărată bătălie între oamenii săi și un pluton de jandarmi. După focuri de armă trase de ambele părți, au fost capturați câțiva bandiți, printre care Bolfan, Mazăre și Căsăndrel, dar Coroi a reușit, din nou, să scape. A început o urmărire în toată zona Botoșanilor, în timpul căreia jandarmii, ajutați de armată, au răscolit peste tot. Întreaga opinie publică urmărea cu sufletul la gură orice știre despre el.

– Când și unde a fost arestat?
– La 1 aprilie 1935, Coroi a fost prins la Sulița. S-a predat procurorului, cerând să nu fie lăsat pe mâna jandarmilor. În sfârșit, a fost închis și cei bogați puteau respira ușurați! În închisoare, el a aflat că Bolfan, Mazăre și Căsăndrel au fost împușcați fiindcă „fugiseră de sub escortă”. Teama de a nu fi ucis sub același motiv i s-a strecurat în suflet. După aproape cinci luni de detenție, la 13 august, „Coroi a evadat din penitenciarul din Botoșani împreună cu santinela Mihai Siminceanu.” Așa ceva nu se mai auzise! După ce Curtea Supremă de Justiție Militară anulase sentința în procesul neregulilor de la jandarmerie (generalul [Constantin] Dimitrescu fiind retrimis în judecată unui alt consiliu doar pentru abuz de autoritate), evadarea lui Coroi pusese capăt la toate. Onoarea jandarmeriei era în joc! Din nou, armata și jandarmii au răscolit întreg județul. Au fost ridicate fostele lui gazde, complici, rude sau apropiați. A fost cercetată casă cu casă, încăpere cu încăpere. O parte dintre cei avuți a părăsit în grabă Botoșanii. Peste tot, se vorbea numai despre Coroi. Au fost făcute planuri de capturare și întinse curse, dar, după mai bine de două zile de căutări, nicio urmă. Într-o seară, la ușa primului procuror din Botoșani a bătut un bătrân îmbrăcat în haine rupte. „Domnule procuror, sunt Coroi; am venit să mă predau numai dumneavoastră.” – spuse el, aruncându-și mustățile false și peruca. Celălalt a rămas împietrit și mut de spaimă. Revenindu-și, abia a reușit să-i spună: „Ești arestat!” Coroi a plecat împreună cu procurorul la închisoare, cu promisiunea acestuia că nu va fi dat pe mâna jandarmilor din Botoșani. A doua zi, s-a aflat din ziare că „Soldatul Mihai Siminceanu, santinela care a evadat împreună cu Coroi, a încercat să se sinucidă.” Jandarmii îl chinuiseră cumplit și, până la urmă, și-a luat zilele.

– Care fost atmosfera de la tribunal?
– Coroi a fost mutat la Bacău, unde s-a desfășurat procesul, între 20 noiembrie și 8 decembrie 1936. „Bacăul părea că se află în plină sărbătoare, doar drapelele lipseau.” Datorită reducerilor pe calea ferată, a sosit în oraș o mulțime pestriță de oameni. Agenți și gardieni din toate orașele Moldovei și chiar de la București se străduiau să mențină ordinea, dar, mai ales, să prevină orice încercare de evadare. Autoritățile locale au luat măsuri extraordinare. Clădirea tribunalului [astăzi, sediul prefecturii] era înconjurată de „trei cordoane de soldați”, iar în sălile și pe culoarele tribunalului se aflau soldați și gardieni. Procesul a fost urmărit de o armată de jurnaliști; ziarele engleze și americane inserau zilnic în paginile lor relatări despre „haiducul Coroi”.

– Cum a decurs procesul?
– La 20 noiembrie 1936, în jurul orei 12,30, pe strada Ioniță Sandu Sturdza s-a produs o zarvă nemaipomenită; o mulțime imensă aștepta să vină Coroi. Ca la un semn, de pe buzele tuturor s-a desprins un singur cuvânt: „Vine!” Semeț, ba chiar zâmbitor, el a apărut cu lanțuri la mâini și la picioare. În urma lui, pășeau 33 de oameni care au trecut prin banda sa și 15 dintre fostele lui gazde. Cu armele în cumpănă, un întreg pluton de jandarmi păzea acest cortegiu, condus de însuși directorul penitenciarului din Bacău, Țintă. Tot Bacăul s-a înghesuit să-l vadă pe Coroi. Pe străzile Lecca și Mihai Viteazul, prăvăliile au fost închise. Din comunele învecinate Mărgineni, Săucești și Călugăra, au sosit sute de țărani. Doamnele din societate și-au făcut loc cât mai aproape de alai, ca să-l poată privi pe Coroi. Elevii din oraș au fost învoiți pentru a putea urmări întreaga procesiune. Din când în când, din mulțime se auzeau glasuri care strigau: „Trăiască apărătorul săracilor!” Flancat de doi gardieni de pază „personală” (Alexandru Pănuș și Petre Sebeștin), Coroi au luat cunoștință, împreună cu banda lui, de acuzații. Era „cel mai mare proces penal pe care îl cunoscuse vreodată Moldova; 14 volume legate, fiecare de câte 500 de file – în total, 7.000 –, aproape 50 de învinuiri, 500 de martori, 200 de părți civile, 40 de juriști și 34 de acuzați.” În sală, se aflau consilierul Agapie, procurorul general Mina Gorovei, avocații Vasile I. Stoican, Gheorghe Urziceanu și alții. La 8 decembrie 1936, a fost dat verdictul: șase ani de închisoare pentru Coroi, din care ispășise un an și opt luni până la începerea procesului.

– Care a fost destinul lui ulterior?
– A fost eliberat în luna aprilie 1941, apoi s-a căsătorit cu cea care i-a fost alături în timpul procesului, Adela Ionescu; împreună, au avut doi copii și au deschis o cârciumă la marginea Bacăului. Pentru o vreme, Coroi s-a și stabilit aici, ca recunoștință pentru simpatia pe care au manifestat-o băcăuanii față de el. După aceea, a intrat în partid și în Miliție, murind în anul 1979, la vârsta de 68 de ani, la București, unde a și fost înmormântat.

Florin Bălănescu