Despre  scriitorul, traducătorul  literar şi publicistul Mihai Maxim, ajuns la al optzeci şi treilea an de viaţă, s-a scris mult. Cronici şi studii literare, reportaje de la lansări şi prezentări  ale cărţilor sale au fost publicate în reviste literare ce apar sub egida Uniunii Scriitorilor, de la Alexandria(Caligraf) la Botoşani(Hiperion şi Luceafărul de Seară) şi de la Cluj(Neuma) la Bacău(Plumb şi Ateneu), ajungând până în îndepărtata -Canadă (Observatorul din Toronto).  După cum aflăm din „Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni”( Silvia Lazarovici, ed. AGATA, Botoşani, 2022), deşi s-a consacrat scrisului abia în anii senectuţii, în ultimii douăzeci de ani  M.M. a reuşit să se facă cunoscut în literatura română  prin paisprezece volume – şase romane şi opt traduceri literare din scriitorii ruşi. (Scriitorii fac literatura naţională, iar traducătorii literari – literatura universală!)  Astfel istoricul şi criticul literar Constantin Călin în  Prefaţa la romanul „Egoismul unui vis” îl consideră pe Mihai Maxim, un recuperator al timpului pierdut, iar  scriitorul Nicolae Rotaru în cronica romanului „Jocul cu focul” (2021)constată că, venit târziu în plutonul scriitorilor de calitate, M.M. confirmă şi reconfirmă cu fiecare carte pe care o trimite la întâlnirea cu cititorii. Licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia lb. rusă – lb. română de la prestigioasa  Universitate din Iaşi(1963)  şi al Facultăţii de Limbi romanice de la Universitatea din Bucureşti  secţia lb. franceză – lb. română(1973),  ,  a  unit  cele două mari literaturi, aparent linii paralele, prin teza de doctorat „Maxim Gorki şi literatura franceză”, susţinută în 1986 şi rămasă  o lucrare de referinţă în literatura comparată. Aprofundarea unei asemenea teme l-a determinat pe regretatul  Marian Teodorescu  să constate în postfaţa la romanul autobiografic  al lui M.M. „Scutul de speranţă”(2015) că  în personalitatea  acestuia  s-au ciocnit  Crivăţul de Miazănoapte cu Mistralul de Miazăzi, explicând astfel  şi îndepărtarea de literatură, la care va reveni cu aplomb mult mai târziu.  A profitat de şederea îndelungată  în spaţiul de limbă,  selectând şi traducând din limba rusă cărţi care au prezentat interes pentru cititorul român. A iniţiat astfel la Editura PAIDEIA ciclul Vieţi intime, arătând  faţa hidoasă  a un unor monştri ai istoriei – Hitler, Lenin, Stalin, versus geniul lui Dostoievski. A ales momente cruciale din istoria URSS, precum rolul  mareşalului Malinovski  în înfrângerea Germaniei, dar şi politica controversată a lui Hruşciov – de la încercarea de destindere prin vizita în America, la criza rachetelor din 1962.  Se cuvine să remarcăm că Mihai Maxim şi-a prefaţat cărţile traduse şi le-a însoţit cu note explicative, adevărate incursiuni literare. Aşa află cititorul român  că fostul  ocnaş, genialul Dostoievski,  a fost logodit pentru o scurtă perioadă de timp cu o tânără de os domnesc  –  stră-strănepoată  a lui Matei Corvin, ai căror urmaşi s-au strămutat  în secolul XV în Lituania, de unde prin familia Glinski s-au înrudit cu ţarii ruşi. Şi, citind  în traducerea lui M. M. romanul   antiutopic  NOI, scris de prozatorul vizionar rus Evghenii Zamiatin   în 1920 şi publicat pentru prima dată patru ani mai târziu în America, ne dăm seama că acesta le-a servit ca sursă de inspiraţie lui George Orwell pentru a scrie mult mai mediatizatul roman  „1984”(publicat în 1949) şi lui Aldous Huxley pentru „Minunata lume nouă”. Activitatea de traducător  literar l-a îndreptăţit să solicite şi în 2007 să fie primit în Uniunea Scriitorilor.  Cu timpul însă s-a simţit  încorsetat de textul tradus, alegând să-şi exprime singur modul de percepere a realităţii. Din 2006 încoace, consacratul şi talentatul traducător literar Mihai Maxim  începe să fie bântuit de gândul unui alt gen de traducere. Unul şi mai greu şi mai lunecos decât traducerile din operele unor scriitori străini. Traducerea sentimentelor şi a gândurilor proprii, a experienţelor trăite în particular, expunerea lor în limbajul universal al trăirilor resimţite nelămurit sau pregnant de către toţi cititorii săi, fiecare în felul său,  observă scriitorul Ovidiu M. Curea în Prefaţa la volumul „Tablouri în miniatură”(SEMNE, 2020).  Publică astfel în 2007 volumul autobiografic „Satul de sub ape” pentru ca din 2015, să-i apară la fiecare doi ani romanele „Scutul de speranţă”,  „Fereastră spre altădată”, „Egoismul unui vis”, „Jocul cu focul” şi  antologia de Regăsiri publicistice „Tablouri în miniatură”.   Folosirea cuvântului celui mai potrivit la locul potrivit, deprindere câştigată prin traduceri, l-a ajutat să obţină un discurs narativ  expresiv şi fluent. Descrierea în volumul autobiografic a locurilor natale şi a oamenilor cunoscuţi  în timpul copilăriei îi va forma rigurozitatea documentării în prezentarea locurilor şi a timpului în care   se desfăşoară acţiunea celorlalte romane ale sale. Lumea  muzicii şi mediul academic cărora le aparţin personajele principale din „Egoismul unui vis” ca şi oraşele  Iaşi, Câmpulung şi Napoli, unde acestea trăiesc, sunt atât de reale, încât creează impresia că autorul le-a cunoscut personal.  Impresia devine certitudine în romanul „Jocul cu focul” pentru descrierea  mediului diplomatic şi  a lumii constructorilor din oraşele Bucureşti, Berlin şi Moscova, familiare cândva  autorului. Impresia de autenticitate rezultă şi din introducerea în romane a unor personaje din viaţa reală. În „Egoismul unui vis” – diva Arta Florescu şi baritonul Emil Pinghiriac de la Opera din Iaşi sau directorul IFA academicianul Horia Hulubei, iar în „Fereastră spre altădată” – artistul liric Dan Spătaru sau profesorii Alexandru Zakordoneţ şi Elena Stratulat de la Universitatea din Iaşi, aşa cum i-a cunoscut autorul în anii studenţiei. Şi cititorul va fi plăcut impresionat când îi va reîntâlni pe studenţii Andi şi Sabina din tabăra de la Costineşti („Fereastră spre altădată”)  deveniţi peste ani diplomaţi la ambasada din Moscova(„Jocul cu focul”). Şi aici discernem unele tente autobiografice, cărora le rămâne tributar autorul. Scrierile  sale au atras atenţia unor personalităţi marcante ale literaturii contemporane.  Spre exemplificare selectăm câteva  „Referinţe  critice” care îi însoţesc cărţile. Acad. Victor Crăciun:  „Scutul de speranţă” este o oglindă a sufletului autorului, fidelă şi cu sclipiri care lasă să se vadă şi ceea ce el nu doreşte întotdeauna – de la nostalgii şi tristeţi legate de părinţi şi prieteni, la sensibilităţi şi slăbiciuni, fiind expresia exuberantă a tinereţii, dincolo de vârstă, un chiot care se estompează în faţa dramelor prin care trece. Ion Fercu, laureat al Premiului Academiei Române, Secţiunea Filozofie, 2020:  „S-a spus despre acest volum că este „istoria unei vieţi”. Cred că este mai mult decât atât. Este cartea unei Lumi, un Remember în creuzetul căruia sunt estetic şi  fericit topite aventurile inocenţei, nostalgiile şi tristeţile înnobilate de lumină, zvârcolirile bobului de rouă al sufletului atins de (dez)iluzii, oftatul îmbrâncit de istorie  în „Clipa cea repede / Ce ni s-a dat”, dar mai ales speranţele privite ca raţiuni “de a trăi şi de a muri”(André Malraux). Ileana Vulpescu:  Într-o epocă schimbătoare, care îţi dă dureri de cap şi de inimă, apare o carte – biografia unui contemporan al nostru pe care viaţa nu l-a răsfăţat întotdeauna. Cu toate neajunsurile timpului său, povestitorul îşi deapăna viaţa lin, blând, fără încriminări, fără dorinţa de a uimi sau de a epata. Citind cartea „Scutul de speranţă” a lui Mihai Maxim, te simţi ca după un drum lung, ajuns la un liman de linişte netulburată. Ovidiu M. Curea, scriitor, membru al UZPR: În „Fereastră spre altădată” a lui Mihai Maxim este de fapt vorba de două ferestre. Autorul priveşte în trecutul tinereţii sale studenţeşti prin două ferestre care i-au rămas deschise privirii toată viaţa. Două ferestre atrăgătoare, frumoase, inteligente şi tinere, pentru că este vorba de două fete pe care le-a iubit concomitent şi cu aceeaşi intensitate. Cartea este fascinantă şi i-a impresionat până şi pe corifeii Uniunii Scriitorilor din România, care i-au acordat premiul „Cartea Anului 2017” la Literatură pentru Tineret. Nicolae Dan Fruntelată:  „Egoismul unui vis” este o carte despre iubirea care se zideşte din lucrurile mici de fiecare zi, despre dreptul la iubire al unei generaţii prinse în menghina istoriei, aşa cum a fost generaţia autorului, a mea, a celor ca noi. Cu teroarea „dosarelor” pe care le tragi după tine, o poveste despre interdicţii, dar şi despre puterea vieţii care este ca iarba crescută printre pietrele orei, izbucnind ori de câte ori sentimentul e puternic şi adevărat. Romanul este scris parcă dintr-o răsuflare, cu colţul inimii muiat într-o lacrimă. În prefaţa la „Egoismul unui vis”  Constantin Călin, laureat al Premiului Academiei Române (Secţiunea Filologie şi Literatură, 2019), care i-a fost coleg de facultate la universitatea ieşeană, îi face lui Mihai Maxim un portret călinescian:  Când ne-am revăzut după mulţi ani la o întâlnire de promoţie, prima constatare a fost că a dobândit „ţinută”, una impecabilă, prestanţă şi pregnanţă, lucru ce se reflectă în atitudini. S-a uscat un pic la faţă, dar s-a păstrat înalt şi drept: respiră demnitate. Seamănă a cineva între inspector superior şi diplomat.  Se lasă greu prins de euforia din jur. Cordialitatea sa este selectivă şi atent dozată. Politicos cu toţi, e afabil doar cu câţiva. Are totuşi, în cerc intim, şi scurte slăbiciuni lirice: atunci ochii îi strălucesc ca de lacrimi, gesturile sunt mai retorice, frazele mai iuţi, vocea mai apăsată. La ultima întâlnire s-a despărţit prematur de grup, după care, depărtându-se, a redevenit sobru şi uşor enigmatic. Referindu-se la volumul de „Regăsiri publicistice” dr. Ioan Gh. Popa, un alt Premiat al Academiei Române(Secţiunea Sociologie, 2020), afirmă că  „Tablourile  în miniatură” şi, cu atât mai mult, romanele domnului Mihai Maxim impresionează prin bogăţia şi varietatea imaginilor din diverse epoci, grupate în jurul unor valori durabile şi reconstituite din memorie fără nici un fel de concesii conjuncturale, ceea ce conferă povestirilor sale forţă de persuasiune, autenticitate şi perenitatea. Activitatea literară a lui M.M. s-a împletit în mod fericit cu cea publicistică. Articole omagiale apărute cu ani în urmă în Historia şi Hyperion (Conu Puiu, ultimul din neamul său, Tabloul de Acasă, Ultimul autograf)  sau eseuri(Moscova crede în lacrimi, Krivoi Rog-odiseea mea ucraineană) vor fi  incluse în romanul autobiografic „Scutul de speranţă”. Iar subcapitolele  din „Jocul cu focul” Crăciun moldovenesc la Moscova, Nevasta fidelă  şi O cină în Alexanderplatz – au fost publicate mai întâi  în Caligraf  şi Rotonda valahă.  Opera lui publicistică cuprinde  peste o sută de articole, reportaje,eseuri apărute în cei cincisprezece ani, care s-au scurs de la debutul în presă, în   revista  „Historia”. Pentru a ilustra tematica abordată, vom  enumera doar  titlurile câtorva capitole din  volumul „Tablouri în miniatură” – Chemarea pământului, Eminescu, Iaşi – capitala sufletului meu, Prietenii dintre aştri, Despre cărţile prietenilor mei,  Evenimente literare,Conştiinţa naţională. Având acces la arhivele unor familii care au jucat un rol important în istoria noastră, a publicat în revista „Historia” serialele „Din arhivele familiei Stroici”  şi „Din memoriile unui medic legist.” Şi, în sfârşit,  scriindu-i  prefaţa,  renumitul scriitor şi publicist Nicolae Dan Fruntelată, a girat cu prestigiosul său nume valoarea ultimului roman „Jocul cu focul” – pe care îl  consideră o carte adevărată, un vârf al prozei pe care o scrie autorul din marginea Bucovinei – ceea ce confirmă aprecierea de care se bucură seniorul Mihai Maxim în rândul confraţilor.

Gheorghe Țiclete