ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 03 Mai 2018
Autor:   Eliza ROHA
Publicat: 06 Mai 2018
Editor: Ion ISTRATE

SILVAN G. ESCU, Prieten cu umbra dușmanului

Editura ASTRALIS, București, 2017

Silvan G.Escu este un poet care își/ne povestește sufletul său, adică gândurile ce-i asaltează mintea – constatări, concluzii, cugetări și simțirile inimii – tristeți, tandrețuri, compasiuni, revoltă și alte asemenea sentimente în eseuri, scurte povestiri și pamflete, întrunindu-le într-un volum intitulat „Prieten cu umbra dușmanului”, Editura Astralis, București, 2017.

Eseuri originale, adevărate poeme în proză, ne încântă cu originalitatea gândului așternut pe hârtie în neașteptate metafore, ce mărturisesc, cu voie ori fără voie, temele majore ale exilatului în sinele său, „nebunul din capătul nesfârșit al străzii, uitat de îngeri la margine de zări”, ale unei conștiințe care încearcă să se adapteze unei lumi ce numai Dumnezeu (…)” o poate scoate în cale, dezvelind-o de întunericul mai orb decât noaptea, luminându-i fruntea cu o părere de rază zămislită de datină. O lume necunoscută, dar primitoare de om nou, venit din altă lume, sortit să-și bucure ochii cu speranța pe care o mai păstrează încă în ascunzișurile secrete ale minții.”(…) (NICĂIERI-UL). Poetul ne poartă cu dezinvoltură prin cotloanele simțirii sale în corespondență cu a tuturor, luând părtaș chiar pe cititor într-un periplu adesea impresionabil, la granița dintre real și ireal, dintre ceea ce este și ar fi putut fi.

Temele alese, absolut diferite, au, totuși, în comun, o stare de spirit care sensibilizează, întruchipând iubirea, în multele ei forme, și compasiunea. De pildă, în povestirea „Sara”, afecțiunea necondiționată, totală a unei ființe ce devine complementară existenței sale sufletești, chiar un suport moral, despre care aflăm, la urmă, că este cățelușa Sara, o apariție trecătoare, ne motivează înclinația către meditație: de unde vine iubirea, această însușire ce înnobilează orice ființă?

Alte și alte eseuri pline de substanța cugetărilor personale, pe care ni le asumăm și noi, cititorii, ori povestiri cu impact emoțional amintesc de ceea ce se cheamă omenie, de izbânda spiritului asupra materiei. În acest sens ne îndeamnă la o reevaluare a reperelor eseurile  „Îmbrățișare cu ochii” și „Aripi ascunse în gene”, în care analizează, cu măsurată sensibilitate și dovezi pertinente, triumful voinței și al frumuseții sufletești asupra nedreptei condiții fizice.

În exprimări metaforice captivante, demonstrative de logică, de înțelegere obiectivă ori subiectivă a întâmplărilor de viață, pornind de la individ la nivel de grupuri și chiar națiuni, devoalează, cu spirit critic, analitic, diferite întâmplări dar și atitudini, complexe, hotărâri neinspirate etc., aparținând unor vremuri trecute ori actuale, în jocuri iscusite de cuvinte, cu multe înțelesuri, ironie și autoironie, persiflări mascate. Meditații filosofice, triste ori pur și simplu cugetări îl sustrag pe cititor din vâltoarea cotidianului și-l direcționează pe o linie a echilibrului: „Privind pe fereastra timpului văd ziua depărtându-se, o umbră alergând cu pași grei, de lut, la întâlnirea cu noaptea, poate pentru a-și trage sufletul. Sau, poate pentru că în acel loc, în adâncul atât de negru este ascunsă speranța, desigur fără vrerea ei, fiind ținută ostatică de zeul întunericului. Simțind-o apropiindu-se, ea, speranța, prinde curaj și-i strigă gâtuit zilei: dă-mi mâna ta lumină-zi, albește-mi degetele întunecate în încercarea lor de a-și înfige unghiile salvării în pereții de catran ai neputinței trecătoare!”(…) (NESIGUR)

O multitudine de situații de viață își găsesc ecoul în eseuri succinte, cu multe trimiteri, în actualitate ori în scrierile filosofice consacrate, ca luări aminte asupra comportamentului uman. Din aceste multe tematici nu-i scapă nici duelul orgoliilor și al dorinței de a domina într-o relație de parteneriat și care devine distrugător pentru aceasta: „(…) A fost mai degrabă o permanentă luptă, una surdă, nedeclarată, dar simțită și resimțită, care ne-a uzat, ne-a întristat, ducând până la îmbolnăvirea sufletelor. Din această luptă, un veritabil război purtat cu armele orgoliului exacerbat, am ieșit amândoi învinși, răniți, cu nervii tociți, incapabili să menținem relația în picioare.” (…) (E)LIPSĂ).

Lupta om-natură, tragica poveste a unor gospodari plecați cu treburi înaintea Crăciunului și nechibzuita hotărâre de a nu-și întrerupe călătoria pe timp de viscol puternic impresionează prin deznodământ dar și prin voința neclintită și încrederea oarbă în forțele și norocul lor: „(…) Chiar dacă erau deja surprinși în plin câmp de acest viscol năprasnic, drumeților nici nu le trecea prin cap să facă necesara cale întoarsă spre satele de unde tocmai plecaseră și să aștepte îndreptarea vremii. Înaintau din ce în ce mai greu, dar nici chip să renunțe, astfel că se porni o luptă pe viață și pe moarte a omului cu natura dezlănțuită, una inegală, normal. Și cu toate acestea, nici una dintre părțile aflate în luptă până la urmă una nedreaptă și dezechilibrată, nu se da bătută.”(…) (SE POATE UITA?)

Parcă în contrapartidă, ne încântă cu amintiri frumoase ale Crăciunului copilăriei sale, amintiri idilice cu minunate descrieri ale naturii: „Crivățul aruncă săgeți de gheță smulse gerului năprăsnicit, cocoțat atotstăpânitor pe coama zburlită a munților, lăsând să cadă viscolit fulgi nepereche de nea peste pământul în care ne vom străbuni și noi trupurile născute chiar din el, ca o răscmpărare…”(…) (CRĂCIUNUL DE LÂNGĂ NOI)

Lucid ancorat în realitatea zilelor noastre, d-lui Silvan G. Escu nu-i scapă nici evenimentul important al BREXIT-ului, oferindu-ne câteva pamflete în care analizează cu discernământ diferite aspecte ale noțiunii de europenism, radiografii totale ale societății actuale, în care adevărul este spus direct, curajos și frust, fără ocolișuri ori menajamente.

M-au impresionat în mod deosebit eseurile închinate Poetului nepereche, spiritului nostru tutelar Mihai Eminescu, întruchipând o mărturisire plină de sensibilitate dar și de revoltă, o evocare a Înaltului trimis de Dumnezeu ca dar și călăuză spirituală neamului românesc: „(…) în egală măsură și gânditor adânc și poet profund. A fost atât de scurt în existență pe cât de îndelungat ca trăire literară și nu numai, a fost. De fapt, este. Permanent.// Limba artistică a lui Eminescu sună în mod diferit decât până la apariția lui pe pământ și va suna mult timp de-acum încolo, poate veșnic, fiindcă el a sintetizat toate acordurile făcute de înaintași, lăsând moștenire o limbă alcătuită din infinit de sensibile coarde ale geniului său poetic, înainte de toate național.”(…) (CE MAI VREM DE LA EL?)

Poet al dimineții până la înserare, al nopții până-n luceafărul dimineții, acordează strunele metaforei picurând umbre de cuvinte căzute din cerul inspirației asupra umbrelor dușmane din conștiința și comportamentul uman în șiruri de parabole eseistice – luare aminte asupra păcatului omenesc ca dușman inițiatic – oferindu-ne o paletă eseistică și pamfletară ce anunță un scriitor adevărat.

Martie, 2018