ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Simplă coincidență sau un destin dincolo de puterea noastră de a-l înțelege? (VII)

Primit pentru publicare: 10 Nov. 2018
Autor: Dorina RODU, redactor șef, Rev. Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 11 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

„Ulise: Timpul, stăpâne, are un sac în spate
Şi-n el îndeasă pomeni pentru uitare,
Un monstru gigantesc de nerecunoştinţe.” – William Shakespeare (Troilus şi Cresida)

Lista cu poeții români care și-au sfârșit viața mult prea devreme și care au avut parte de un destin christic, nici pe departe plăcut, continuă; tot aici, pe această listă, oarecum, o listă a uitării unor valori umane (unele chiar contestate sau „exilate” din literatură în timpul comunismului), se regăsește și poetul gălățean Constant Tonegaru.

Constant Tonegaru s-a născut la data de 13 / 26 februarie, în anul 1919 în Galați. A început cursurile primare în Galați și le-a terminat la Şcoala Primară din Brăila în anul 1930, apoi pentru un an a urmat cursurile Liceului Evanghelic din Bucureşti (1930-1931), între anii 1932 – 1935 a urmat cursurile Colegiului Naţional „Sfântul Sava”, iar pentru un an (1935-1936) cursurile Liceului de băieţi „Libros” din Bucureşti. Fiind încă elev la liceul din București, la 17 ani a început să cocheteze cu literatura, astfel debutând cu articole, primul articol, Maramureșul înstrăinat, apoi continuând cu articolul Pe valea Barcăului, în revista „Neamul Românesc”, condusă de Nicolae Iorga. După ce tatăl său a fost condamnat pentru crimă, tânărul Tonegaru a fost nevoit să își întrerupă studiile și se angajează la compania feroviară pentru a se putea întreține și pentru a-și ajuta financiar și mama, care locuia cu el; între anii 1939-1943 lucrează ca funcționar la Direcţia Generală P.T.T., Oficiul liniilor Bucureşti I. Începând a scrie versuri, este atras de viața boemă literară, Constant Tonegaru a „publicat primele versuri în „Expresul” brăilean, înscriindu-se în generația războiului, alături de Dumitru Stelaru, Radu Stanca, Ion Caraion, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu și alții, dar pașii l-au dus și spre cenaclul „Sburătorul”, printre consacrații Lucian Blaga, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu ș.a., adunați în jurul lui Eugen Lovinescu, care avea sã dispară în 1943.”[1] În perioada 1943 – 1944 a lucrat ca funcționar dactilograf la Ministerul Educației și Tineretului, cel care l-a ajutat în obținerea acestui post fiind Vladimir Streinu, tot el fiind și cel care l-a relansat ca poet în revista proprie, „Kalende”. La data de 23 august 1944 își pierde postul de muncă de la Ministerul Educației și Tinereului, deoarece „își va găsi un scaun la reluarea „Sburătorului”, pe bulevardul Elisabeta, de data aceasta cenaclul Lovinescu fiind condus pe rând de George Bacovia, Felix Aderca, Vladimir Streinu și Monica Lovinescu”[2].

În anul 1945 își publică singurul său volum antum Plantații de cuie, apărut la Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, „Chiar după 6 martie 1945, tânãrul de 26 de ani a fost premiat de Fundația Regală pentru volumul de versuri Plantația de cuie, al cărui titlu i-a fost sugerat de profesorul Alexandru Rosetti, directorul Fundației. Tânărul din <generația pierdută>, după Șerban Cioculescu din <generația regăsită>, era caracterizat de acesta: <Cred că nu mă înșel relevând în Constant Tonegaru pe poetul cel mai înzestrat dintre tinerii iviți în ultimii cinci ani>”[3].Tot în acest an „un grup de scriitori români, format din Vladimir Streinu şi prietenii săi mai tineri Constant Tonegaru, Iordan Chimet şi Pavel Chihaia, înfiinţează Asociaţia „Mihai Eminescu”, ca formă de rezistenţă împotriva persecuţiilor drastice – mergând până la lichidarea fizică – la care sunt supuşi intelectualii de forţa sovietică de ocupaţie. Din grup face parte, practic, şi Père Barral, traducător al lui Eminescu în franceză şi secretar, în acel moment, al Nunţiaturii Catolice din România.

Asociaţia are, înainte de toate, un scop umanitar. Ideea este de a obţine alimente şi medicamente din Occident şi de a le distribui, printr-o reţea de voluntari, în condiţii de clandestinitate, intelectualilor aflaţi pe lista neagră a regimului comunist. Se urmăreşte, de asemenea, susţinerea sistematică a unei publicistici care să se opună sau măcar să nu se supună directivelor ideologice ale noilor autorităţi.”[4]; profesorul și omul de știință Grigore T. Popa s-a dovedit a fi un om de bază și un aliat de încredere celor din asociație „pe atunci decan al Facultăţii de Medicină, care este de acord ca pachetele să fie depozitate chiar în pavilionul rezervat decanatului. Când folosirea acelui spaţiu nu mai este posibilă, tot Grigore T. Popa acceptă ca ajutoarele să fie ascunse în subsolul locuinţei fiului său, Tudorel Popa (viitorul actor) şi ca fiica lui, Marilena, să colaboreze cu asociaţia, expunându-se unor mari riscuri.”[5] La sfârșitul anului 1946 profesorul Grigore T. Popa, devenind un opozant declarat al regimului, a fost nevoit să se ascundă pentru a nu fi prins și arestat, astfel Asociația „Mihai Eminescu” fiind nevoită să își găsească un alt sediu, Constant Tonegaru implicându-se în mai multe activități clandestine reușește să așeze sediul într-o parte a locuinței familiei Fratostiţeanu care deja îl găzduia pe tânărul poet și unde aveau loc unele întâlniri ale intelectualilor cunoscuţi pentru independenţa lor de gândire, printre ei fiind și Petru Comarnescu, Dinu Pillat, Vladimir Ghyka şi sculptorul Gheorghe Anghel. „Locuinţa începe în scurtă vreme să fie supravegheată de poliţia secretă. Simţind că cercul se strânge în jurul lor, membrii asociaţiei hotărăsc, la începutul lui 1947, s-o părăsească şi, totodată, să-şi reducă la minimum activitatea, consacrând-o exclusiv cazurilor disperate. Din 1948, când începe un nou val de arestări şi se instituie o adevărată teroare roşie în România, ei încetează şi să se mai vadă.”[6] La sfârșitul anului 1948, întâmplător, Constant Tonegaru îl întâlnește pe Teohar Mihadaș, poet bistrițean, venit în București în căutarea unui trai, sau, mai bine zis, pentru a supraviețui (neavând din ce trăi la Bistrița, dar sperând în găsirea unei metode de a-și duce traiul la București), emoționat de situația lui Teohar Mihadaș, Constant Tonegaru „îl conduce la secţia de Cruce Roşie a Legaţiei belgiene […] şi-l ajută să ridice de acolo ultimul colet sosit. Teohar Mihadaş se întoarce cu coletul la Bistriţa şi îl dăruieşte unui prieten al său, conducătorul unui grup de luptători anticomunişti din munţi. Acesta este arestat, torturat şi determinat – înainte de a fi ucis – să spună de unde are coletul.”[7], iar în primăvara anului 1949 Teohar Mihadaș fiind arestat, bătut și torturat pentru a coopera, astfel valul arestărilor ajungând și mai aproape de Constant Tonegaru. Până la interzicerea partidului PNȚ, Constant Tonegaru publica în „Dreptatea”, organ central al partidului (PNȚ), pe atunci fiind găzduit de familia inginerului Ion Fratostițeanu, ducându-și traiul într-o cameră de la mansardă….

Anul 1949… primăvara… săptămâna Paștelui… de aici, încep patimile și urcarea propriei Golgote a omului, poetului Constant Tonegaru: „În săptămâna Paștelui din anul 1949, patru haidamaci au năvălit în cãmăruța mansardei și lovindu-l cu cravașele l-au răstignit de perete. Nedumerit, privea buimac cum i se răscoleau puținele lucruri adunate cu trudă, când unul l-a somat să le dea pistolul, că mai au de lucru și în alte părți, până la al treilea cântat al cocoșului. <N-am nici un pistol!> <Cum îndrãznești să ne mai și minți? Uite, cu mâna ta ai scris: Pistolul lui Werther. Dă-l mai repede>. Într-adevăr era scrisul lui, dar era titlul unei poezii pe care voia să o scrie. Cu cătușe la mâini și ochelari de tablă l-au îmbrâncit într-un jeep american.[8], ajuns la detenție a fost trimis în celulă „pentru a se odihni” pe un pat de ciment; mai apoi fiind etichetat ca „element decadent, neadaptabil și slugoi al imperialismului”. După câteva zile de la Paști, poetul C. Tonegaru, a ajuns la Securitatea din Bistrița „În Sãptãmâna Luminată Tonegaru a fost aruncat în pivnița unui fost negustor de vinuri bistrițean, despărțită prin pereți de scânduri și cu fân pe jos. Ajuns aici, a dat de vreo 60-70 de arestați, printre care Teohar Mihadaș.”[9], când C. Tonegaru a ajuns la Bistrița dosarul era deja încheiat, astfel a reușit să scape de tortura la care au fost supuși ceilalți așa-ziși bandiți sau partizani, „iar cel pe care căzuse nenorocirea de-a fi învinuit semnase că luase cunoştinţă de trimiterea lui în judecată: <Subsemnatul Mihadaş Teodor, domiciliat în… declar în afara oricărei constrângeri, de bună voie şi nesilit de nimeni, că am făcut parte din organizaţia Garda Albă…, că aveam legături cu legaţia Franţei…, că am primit de la un bandit de călugăr belgian otravă şi efecte militare în scopul de a le pune la dispoziţia bandiţilor din munţi… pentru a răsturna regimul democrat-popular şi a reinstaura monarhia…> Dacă n-ar fi fost acest „noroc”, în condiţiile în care Tonegaru mai şi suferea de stenoză mitrală din naştere, poate că nici nu mai ajungea la proces…”[10] În luna noiembrie a anului 1949, la Tribunalul din Cluj, poetul Constant Tonegaru a fost condamnat la doi ani de închisoare și trimis la închisoarea din Aiud; „Deşi a fost torturat în închisoarea de la Aiud, n-a dezvăluit numele celorlalţi membrii ai asociaţiei, astfel că aceştia n-au ajuns după gratii. A fost eliberat spre sfârşitul anului 1951, după aproape trei ani de temniţă, bolnav de plămâni şi cu oasele zdrobite din cauza bătăilor primite.”[11] După ce și-a ispășit pedeapsa de doi ani „i s-a majorat pedeapsa cu 12 luni de administrativ. Era la limita îndurărilor, un schelet cu zilele numărate. Ca o rază de lumină, după 8 luni de administrativ a fost eliberat ca să nu încarce registrul morților de la Aiud.”[12]

Cu doar câteva zile înainte de a împlini vârsta de 33 de ani, poetul Constant Tonegaru s-a stins din viață, totodată scăpând definitiv și de imperiile roșii de crimă. Postum i-au apărut 2 cărți: Steaua Venerii apărută la Editura pentru Literatură, București, 1969 – ediție îngrijită și prefațată de Barbu Cioculescu și Plantația de cuie apărută la Editura Vinea, București, 2003 – ediție îngrijită de Barbu Cioculescu. Poetul Constant Tonegaru a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism, sfârșindu-și cariera ca prizonier politic și victimă a regimului comunist, poemele sale erau caracteristice generației celui de-al Doilea Război Mondial din literatura română. „Cred că nu mă înșel relevând în d-l Constant Tonegaru, pe poetul cel mai înzestrat dintre tinerii iviți în ultimii cinci ani. Două sunt planurile pe care se mișcă sensibilitatea sa: mediul cosmic familiar, cu percepțiile faptului cotidian, precum și cu proiecțiile amintirilor, dar mai ales marele cosmos al imaginației, prin care vagabondează cu o notă ascuțită de luciditate.” (Șerban Cioculescu – cronică publicată în “Revista Fundațiilor Regale” – numărul 11 din noiembrie 1946).

Note:

[1] Cicerone, Ionițoiu: Constant Tonegaru, victimă a comunismului, articol publicat în revista Memoria, noiembrie 2017;
[2] Ibidem;
[3] Cicerone, Ionițoiu: Constant Tonegaru, victimă a comunismului, articol publicat în revista Memoria, noiembrie 2017;
[4] Alex. Ștefănescu: Constant Tonegaru – deţinut politic, articol apărut în revista România Literară, nr. 3 / 2002;
[5] Ibidem;
[6] Ibidem;
[7] Ibidem;
[8] Cicerone, Ionițoiu: Constant Tonegaru, victimă a comunismului, articol publicat în revista Memoria, noiembrie 2017;
[9] Ibidem;
[10] Alex. Ștefănescu: Constant Tonegaru – deţinut politic, articol apărut în revista România Literară, nr. 3 / 2002;
[11] D. C. Predescu: Gălățeni care au uimit lumea – Constant Tonegaru, articol apărut în revista online Viața – liberă.ro, 7 nov. 2013;
[12] Cicerone, Ionițoiu: Constant Tonegaru, victimă a comunismului, articol publicat în revista Memoria, noiembrie 2017.