ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Simplă coincidență sau un destin dincolo de puterea noastră de a-l înțelege? (VIII)

Primit pentru publicare: 15 Nov. 2018
Autor: Dorina RODU, redactor șef, Rev. Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 17 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Sunt condotierul Tonegaru fără spadă,
mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă.
Constant Tonegaru

Singura carte antumă a poetului Constant Tonegaru a apărut în anul 1945, Plantații (de cuie), la Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă din București, pentru acest volum de versuri poetul a fost premiat de către aceeași editură. Postum au mai apărut volumele Steaua Venerii, ediție îngrijită și prefațată de Barbu Cioculescu, la Editura pentru Literatură, București în anul 1969 și Plantația de cuie, ediție, studiu critic, note și variante de Barbu Cioculescu, Editura Vinea, București, în anul 2003.

Despre opera lui Constant Tonegaru, de altfel ca și la ceilalți scriitori care s-au desprins de viață la doar 33 de ani, s-a scris puțin cu toate că volumul său antum este valoros și reprezentativ pentru așa-numita „generație a războiului”, generație în care se mai regăseau poeți nonconformiști ca Ion Caraion, Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu ș.a. Într-o vreme când orice aspirație de lărgire a orizonturilor cu sau fără posibilitate de aplicare în realitate, era suspectă imputată și taxată ca trădare de patrie ori etichetată și pedepsită drept cosmopolitism, Constant Tonegaru își găsea libertate în versurile sale, unele dintre ele părând a fi mărturii ale unei libertăți pe cale de dispariție; prin și doar în creațiile sale el își putea trăi libertatea, își asuma riscuri și (re) trăia aventuri parțiale sau totale. „Înainte ca „realismul socialist”, slujit cu diligenţă şi de către destui congeneri cu vocaţie deturnată ai lui Constant Tonegaru, să-şi declanşeze tăvălugul strivitor de autenticitate, acesta înţelegea a-şi planta florile spontaneităţii, precum un indelebil certificat al poeziei insubordonabile la reţete exterioare: <Pomii prăfuiţi par pianiste pudrate în restaurante/ şi clatină capul ca strugurii ce se desprind din vii> (Stăpînul mării invizibile)”[1]. În versurile poetului C. Tonegaru regăsim, printre alte motive și simboluri, motivul mării și sintagme care sugerează acest motiv, Marea este un simbol al dinamicii vieții, „totul se ivește din mare și totul se întoarce în ea: loc al zămislirilor, al transformărilor și al renașterilor. […] Marea deopotrivă este o imagine a vieții și a morții”[2], fiind și un simbol al creației, al profunzimii misterioase, la C. Tonegaru mare este ca o vitrină care-și ține morunii înăuntru, apoi un mesager care se îndoaie la orizont și transportă luna departe, iar din locul de unde marea se rupe ia ființă și crește Crucea Sudului:

A rămas Marea cu limba îngheţată pe dig
cu morunii înăuntru ca într-o vitrină
iar sufletul meu desfăşurat spre larg
e un bilet de închiriat din hîrtie velină.

Înainte Marea se îndoia la orizont
ducînd Luna înflorită ca un crin departe
şi batistele ţîşnind din mîini fluturau, fluturau,
păreau iepuri călcînd peste holde sărate.

Într-acolo prea şi-a decolorat numele prin toţi porii
femeia cu coadă de peşte.
Într-acolo pe vîslele mele cu pene
din locul unde Marea s-a rupt, Crucea Sudului creşte.
(Profetul algelor)

În poemul Ploaia poetul își relevă nemulțumirea latentă, aceasta putând fi percepută chiar din titlu, ploaia fiind un simbol al melancoliei (simbol des întâlnit în arta poetică bacoviană), al dezamăgirii, dând și un sentiment de singurătate „De când ploua, frunzele se lipiseră de asfalt ca-ntr-un album; /pasagerii în tramvai făceau cursa completă şi stam să ascult / cum pe geamul cu reclamă pentru vaselina antisolară / din stânga ploaia se cernea tangenţial în ritm foarte ocult.”, ploaia trezește starea de reverie a poetului, stare care nu este evidențiată de către poet prin cuvinte concrete, dar care se desprinde dintre versurile acestui poem; dând senzația că este prezent, în același moment, în timpuri diferite: în tramvai, când pasagerii făceau cursa completă și în momentul când complota să răstoarne un țar: „Lucrurile despre care vorbesc se petreceau aievea pe la o mie şase sute şi ceva; / pe atunci eram nihilist şi complotam să răstorn pe ţar / dar gerul pătrunzându-mă mai adânc decât lama unei săbii arabe / abandonam gândurile subversive să conspire în samovar.”, Constant Tonegaru reușește să transpună cititorul într-o lume bipolară. „Infuzia din memoria personală sau colectivă, livrească a poetului este nepersonală. Tonegaru introduce planul acesta așa-zis istoric pentru a reliefa senzația acută de evadare, după ce prin puterea sugestiei alcătuiește tabloul central decupat din clar-obscurul visărilor.”[3]. În timpul acestei reverii, pentru poet, timpul încetează a mai trece, acest moment reprezentând o clipă de nemișcare absolută în care autorul și, în același timp, personajul juxtapus în acțiunea poemului se afundă într-un neant (sugerat de poet și prin cuvântul ocult) „În privirea mea timpul încetase să mai treacă”. Toată acțiunea acestui poem se desfășoară între două ferestre, cele patru strofe din mijlocul poemului fiind încadrate de prima strofă care conține cuvântul geam și de ultima strofă, care, de asemenea, conține acest cuvânt: „- Da, am fost hatmanul Mazeppa; acuma sunt funcţionar cumsecade / şi pe geamul cu reclamă cerul plângea pentru mine mărunt.”; fereastra fiind un simbol al evadării și al meditației, folosită destul de des de poeții romantici pentru definirea speranțelor și dorințelor, astfel prima strofă poate reprezenta evadarea poetului din realitate, din cotidian și intrarea în starea de reverie, de meditație, iar de cealaltă parte, mai întâi o pre-revenire în real se datorează zgomotelor care perturbă starea meditativă a poetului: „pe urmă iată claxoane, Doamne câte claxoane;”, iar în ultima strofă geamul fiind poarta / portalul revenirii, cu nostalgie în suflet (lucru sugerat de cerul care plângea pe geam), în realitate al poetului, unde „O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu bunăvoinţă”.

Astrul nopții este prezent în opera lui Constant Tonegaru, fiind unul dintre simbolurile care trădează romantismul poetului „Luna roşie cum e rubinu’ / şi de-atunci am rămas / ca vântul prin păduri despuiate / numai glas.” (Februarie mistic), „Un nufăr pe cer înflorea noaptea,/ un nufăr cu petale de zinc;/ brumată cu sînge dimineaţa/ Floarea Nopţii murea” (Grădina Enigmă), „Romantic prin fibra sa de trubadur à la page (un soi de Minulescu trecut prin avangardă), Tonegaru apucă pe calea unui romantism exasperat, tensionat de suferinţă. Simbolul selenar apare pătat de coşmar, deznădejde, demenţă, încărcat de toxicitate: <Moartea e un somn lung, un vis nesfîrşit,/ despotică dinspre Lună solia îi vine tăcut;/ – Oh, desnădejdea mea se arunca nebună ca o lance/ în Luna rotundă şi înverzită ca faţa unui scut.// Rugina lui se scutura peste frunţi/ fără elan purtînd din mit antic palori –/ nicicînd atît de alegoric Luna/ n-a otrăvit clanurile ei de feciori!> (Salomeea). Acelaşi astru devine ţinta derizorie a unei carabine, într-un univers tot mai sălbăticit, dominat de un imbold cinegetic: <Cum stelele s-au urcat pe cer, nu ştiu,/ dar Luna zău, aş pune-o într-un cuier> (Puțin alcool)”[4]. În lumea contemporană și banală, poetul C. Tonegaru se simțea anacronic, oarecum întârziat, singurul care mai este uman, neputând, sau poate nevrând, să țină pasul cu realitatea comună „N-am bănuit că târziul a venit, / că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere” (Ultimul de le 1200). Poezia Stradivarius (titlu care sugerează / duce cititorul cu gândul la cunoscutul Antonio Stradivari [Stradivarius], un creator italian de instrumente muzicale cu coarde, în special viori), a fost scrisă de poet pe timpul când era în închisoare și a fost reprodus din revista Memoria nr. 1/ 1990. Aici, întâlnim apa morții și timpul care a devenit nedefinit „Tot prin cântare a trecut la pas / prin toamnă-vară timp nedefinit / marele – voinicul – contrabas / spre locul calm de odihnit.”, pare a fi un pustiu în care „Nu vine nimeni nu mai pleacă / şi-n aşteptare meşterul tâmplar / din cercuri de tulpină mai ciopleşte oleacă”. „Neîndoielnic grav în proiectul său care denunţă alienarea unei lumi faţă de ea însăşi ca şi, în consecinţă, alienarea poetului faţă de <poezia> lumii în cauză „Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;/ mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul crieon/ să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă” – (Cîntec pe hîrtie)”[5], cu toate acestea poetul nu are puterea necesară să își ducă până la capăt severitatea „Totuşi am o inimă simplă ce bate cu desperare / să intre în femeile cu sânul fierbinte si crud / în care desenez cu cerneală o mare albastră” (Cântec pe hârtie), „Aceasta se exprimă relativ rar, într-o limpezime neagră, mărturie ce se-absoarbe pe sine: <dincolo patria mea tăcută începe;/ sporind întunericul peste toate/ rar tresaltă ajunse de furtuni/ căderi şi urcări sub lacate./ În nerostită dimineaţă prin cenuşe caldă de vulcani/ se desfăşoară în mine ca pînze de corăbii lumea morţii.// Intră odată sub trupul meu/ să-i auzi vibrarea de clopot,/ să presimţi marginea nopţii/ în privirea mea sticloasă/ sau de dincolo torente de lumină venind> (Fata Morgana). Ori în formula insolită, ca să zicem aşa, a unui Coşbuc citadin, transmutat la finele celui de-al doilea război mondial: <Străbăteam uliţi ce tăiau în felii mahalalele/ ducînd spre barieră. Acolo lumina/ bîlbîia din felinar./ Dintre noi unul a murmurat/ – E frig.>”[6].

Constant Tonegaru este un poet intuitiv, valsând între arta poetică a lui George Bacovia, Ion Minulescu și cea a lui Nichita Stănescu, împletindu-le și cu originalitatea și talentul său, creând așadar lirica sa autentică și deosebită, prin spiritualitatea versurilor sale expusă în simboluri specifice fiecărei stări, poate fi una dintre pietrele de temelie între epoci; „Scurta existenţă a bardului a purtat amprenta unei psihologii bizuite pe contraste acute, receptive la semnalele dezastrului social ce începuse, întrucît, după cum ne spune bunul său prieten şi actual editor devotat, Barbu Cioculescu, el <avea, ereditar, simţul farsei, precum şi lentila intimă care deforma sistematic realităţile, totul trăit printr-un ceasornic biologic precipitat, cu propensiune către catastrofă, ceea ce, profesional numesc astrologii, de pildă, cînd indică în horoscop planeta Saturn în poziţie dominantă>. Să adăugăm că poezia a fost croită întocmai pe calapodul lăuntric al omului astfel intuit.”[7]

Note:
[1] Gheorghe Grigurcu: Poezia lui Constant Tonegaru, articol publicat în revista România literară, nr. 41, 2003
[2] Dicționar de Motive și Simboluri Literare, pg. 91
[3] Viorica M. Lazăr: Generația războiului în două profiluri lirice: Dimitrie Stelaru și Constant Tonegaru, lucrare în pdf. postată pe diacronia.ro
[4] Gheorghe Grigurcu: Poezia lui Constant Tonegaru, articol publicat în revista România literară, nr. 41, 2003
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem