Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Singuri, în Sinaia

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

 

 

Singuri, în Sinaia


După felul în care vorbea, s-ar fi zis că nu era din acest timp. Alungea infixele şi uneori, vestind pauzele necesare, se deda unui tremur uşor. Ca şi cum ar fi venit dintr-un loc cu ecouri, unde chiar şi tăcerea părea deviată de troheul respiraţiei, amintind ritmul râului cufundat în obscuritatea pământului, părăsit doar pentru a se putea regăsi în alte zile; pline de sens, când totul, tot ce întâlnea, i se părea diferit de ceea ce cunoscuse. Aidoma apelor tot mai dense, reflectând un cer ireal, lipsit de culoare. Pe când pădurea solară, văzută din geamul hotelului, sporea gândul că aici s-ar fi putut întâlni tocmai cu cel pe care-l uitase cu mult timp în urmă; ca într-o altă viaţă. Îndeosebi, în această perioadă destul de complexă a existenţei sale, când i se părea că nici timpul ei nu mai rezona cu cel comun, acceptat de toţi ceilalţi, cei care trăiau parcă tocmai în interiorul lumii de care ea continua să se îndepărteze tot mai mult. Se înstrăina. Iar uneori, în serile pierdute pe terasele hotelurilor, când se vedea ignorată de ceilalţi, avea senzaţia că nici nu trăia. Parfumul grozamei, în asemenea momente, părea rânced. Ca şi celelalte izuri de flori înşirate pe îngrădituri ori de ambele părţi ale scărilor de marmură neagră. Izuri ca de vopsele multicolore. Izuri consistente şi pătrunzătoare până în negura oricărei inimi.

„Desigur, rezuma şirul judecăţilor preliminare, în ciuda aparenţelor, unele persoane chiar există.” Doar ea, oricât de mult nu şi-ar fi dorit, în momentele acelei tihne echivoce, se simţea mult prea absentă. Şi chiar ajungea să creadă că nimic din ceea ce încerca să întreprindă nu putea avea nici un sens în amintirile altora. Spaima asta, de a se şti lipsită de orice vigoare, o aducea şi mai aproape tocmai de acel abis ce trebuia să fi fost cunoscut chiar şi de el; de bărbatul pe care-l uitase cu mult timp în urmă. Iar acum, când suferinţa o vlăguia aproape în totalitate, o poftă confuză o tulbura tot mai mult: voia să-l întâlnească doar ca să-şi demonstreze că putea fi alta. Cu tot dinadinsul spera că nici acum, ca şi în alte dăţi, nu se înşela în privinţa viselor. Chiar şi memoria o ajuta să-şi urmeze drumul unui destin promiţător. Acea fiinţă, totuşi, atât de vie în imaginarul ei, putea fi oricine. Şi respectiva intuiţie, încolţind atât de nesperat, trezea o sumedenie de semne de întrebare. Se temea că, întâlnindu-l după o uitare mult prea lungă, ar fi putut să-l confunde cu propria amintire. Iar asemenea temeri îi stârneau idei şi mai bizare. În acea dogoare neîmblânzită, în acel decor ca de mucava decupată, i se părea că putea fi văzută doar dintr-un singur unghi. Iar dacă el ar fi apărut într-un asemenea spaţiu, lipsit parcă de orice dimensiune, poate că nici n-ar fi sesizat că părăsise lumea materială. Şi poate că ar fi continuat să creadă că era la fel de real ca în visul ei, în amintiri confundate cu osârdii. Resemnat cu uitare, i-ar fi lămurit chiar şi propria absenţă.

Adevărul însă era cu totul altul. Pentru că aici, chiar şi soarele era mult mai rotund. Căci îl privea tocmai din centrul ţării. Iar lumina era atât de abundentă, încât municipalitatea angajase muncitori cu oglinzi; cei care, la intervale regulate, făceau rondul pe străzile neumblate, cu scopul de a distorsiona transparenţele în surplus. Dar în ciuda travaliului aproape inuman, autorităţile constatau că şi pe timp de noapte oamenii se puteau recunoaşte, căci în braniştile îndepărtate, unde abia acum asfinţea, lumina era atât de puternică, încât se impregna chiar şi în apa râurilor şi, până în zori, curgea tot mai intens; atât de scânteietor, încât chiar şi în visele lor locuitorii acestui oraş de provincie nu mai găseau nici un cotlon de întuneric, unde s-ar putea odihni cu adevărat. Şi o asemenea fobie, teama de a nu cunoaşte vreodată bezna, o neliniştea şi pe ea. Era aceeaşi negură ce nu izbutea s-o stăpânească nici în copilărie, când săpa tuneluri în pământul malurilor, căci îi plăcea să adoarmă doar sub acea iarbă ce n-a fost cosită. Verde, precum valurile înspumate şi încremenite în timp ce ea visa şi, fără voia ei, se mângâia până când, doar din pricina arşiţei din acei ani, brusc o izbea un pătrunzător miros ca de carne arsă. Şi încă ceva, destul de confuz, se înfiripa în acel aer uscat. Dăinuia şi sporea tot mai mult. Îndeosebi acum, când nimeni nu mai era chiar atât de tânăr încât să-şi poată aminti prima sa amintire. Îndeosebi aici, unde mureau doar cei care erau visaţi de cel puţin doi străini. Simultan. Iar după un veac de moarte sigură, întrupat din beznă primordială, în cimitir apărea omul cu maşina de fărâmiţat oase. Pospaiul obţinut se înapoia rudelor îndepărtate, celor care, la rândul lor, îl cedau  doar acelor vânturi ce suflau dinspre grotele goale înspre înalt. Un ritual aparent ilar, însă util credinţei în reîntrupare. Într-un alt loc şi-ntr-un alt timp. Identic celui de acum, când nimeni nu ştia că ea nu izbutea să recunoască pe nimeni. Căci nu ţinea minte feţele şi numele. Şi, mai ales, era lipsită de capacitatea de a face asocieri durabile dintre cele două definiri ale identităţii. Fapt ce-i sporea şi mai mult senzaţia că cineva apropiat nu o privea niciodată. Nici măcar în aceste momente, când poate că îi era alături. Îi vorbea fără să se audă. Atât de încet şi atât de simplu. Îi spunea că se vedea obligat să viseze că adoarme din nou, dacă voia să se trezească. Îi povestea chiar şi visele altora. Îndeosebi, cele în care se simţea absent, căci prezentul său nu sfârşea niciodată. Poate că-i tâlcuia şi altceva, dar ea nu era sigură că, aşteptându-l, s-ar fi putut să nu-l fi văzut vreodată. Chiar dacă-l închipuia ca pe cineva fără de care ar fi fost izbăvită chiar şi de propria umbră, alunecând tot mai uşor peste alte umbre; căutând contururi tot mai străine pe străzile Sinaiei.

Abia când ajunse-n pădure, unde nişte zilieri, din pricina gravitaţiei deviate,  mutau între ele treptele de piatră arsă, dalele scării destul de abrupte, înţelese că era cu totul altundeva. Dar era ea şi era mult mai prezentă decât în alte locuri, chiar dacă oglinzile de care se foloseau muncitorii doar pentru a calcula intensitatea luminii, necesară stabilirii forţei de atracţie, nu o reflectau în totalitate. Ci, mai degrabă, după cum îi fusese dat să vadă, când îi ignora în timp ce urca, acele oglinzi surprindeau încă o umbră, ce nu-i aparţinea ei, dar semăna celei acoperite cu praf; celei pe care o zărise când intrase în mănăstire. Doar pentru o clipă. Doar cât să admire nuanţele florilor sădite în glastrele cu parafină; sădite de cei ce nu părăseau niciodată interiorul respectivului lăcaş. Iar când nu se rugau, cu nişte pensule din păr de cai albi ştergeau aerul de impurităţi. Îi ziceau să meargă doar încolo, căci acolo, o povăţuiau, acolo e cu totul altfel. Şi ea îi asculta. Şi nici nu sesiza cum o altă prezenţă se făcea văzută urmând-o chiar până aici, unde reuşi să ajungă, în ciuda tuturor opreliştilor; doar pentru că dorea să-şi amintească propriul ei nume. Dar nu izbutea, căci era mult prea singură. La fel ca şi cel care se afla chiar în spatele ei şi privea în acelaşi sens cu ea, ca şi cum, tocmai de acolo, n-ar mai fi trebuit să mai vină nimeni. Niciodată. Căci tunelul ce-l săpă sub iarba veşnic verde se potrivea doar dimensiunii trupului ei.

2 – 8 august 2018, Sinaia



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5