Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Mihai Răzvan Ungureanu ; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Mihai Răzvan Ungureanu s-a născut la 22 septembrie 1968, la Iași. Este căsătorit și are un fiu. A absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și a obținut masteratul în Studii ebraice și doctoratul în Istorie modernă. A fost membru al Partidului Național Liberal (2004-2007, 2014-în prezent), al Forței Civice (2012-2014) și al Partidului Democrat Liberal (2014). A fost, între altele, jurnalist (1988-1992), ministru al Afacerilor Externe (2004-2007), director al Serviciului de Informații Externe (2007-2012), prim-ministru (2012), senator (2012-2015) și este profesor universitar (2017-în prezent). Este autorul a patru volume de istorie și a peste 80 de articole științifice. A primit mai multe distincții, între care Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Ofițer – România (2000), Ordinul Regal „Dannebrog”, clasa I, în grad de Comandor – Danemarca (2000) și Meritul Diplomatic în grad de Mare Ofițer – România (2007).

Mihai Răzvan Ungureanu este un remarcabil istoric, cadru didactic universitar, diplomat și politician. Despre moștenirile, realitățile și perspectivele învățământului universitar românesc din primii ani de postcomunism, mi-a vorbit într-un interviu realizat spre sfârșitul studenției sale, la 15 mai 1992, la Iași.

• – Te salut, Răzvan!
• – Bine te-am găsit!
• – Ce s-a schimbat, dar nu trebuia să se schimbe în învățământul superior după 1989?
• – În afară de schimbările în plan moral, care au pus studentul în fața unor responsabilități individuale de ordin calitativ superioare, în structura sistemului eu n-am observat nicio reformă, cu toate că a intrat într-un curent de înnoire, dar care nu-l favorizează și nu-i lustruiește articulațiile ruginite și înțepenite. În universitatea noastră, nu s-a adus nimic la zero și nu s-a construit deasupra. La structura deja existentă, s-au adăugat niște artificii care au făcut-o mai barocă; au apărut consiliile studențești, ce s-au dovedit, în primele luni de existență, suficient de active și de bine îndrumate din interior pentru a fi folositoare studenților, dar care, după aceea, au căzut în desuetudine. Și, în momentul în care studenții au încetat să-și mai identifice interesul personal cu cel de grup, senatul a scăpat de acea parte a lor ce era deranjantă printr-o binevenită atitudine radicală; același fenomen s-a petrecut și la catedre, consilii profesorale și așa mai departe, astfel încât cei care deveniseră jenanți prin acțiune au fost radiați unul câte unul.
• – O schimbare, totuși, s-a produs: studenții nu mai sunt organizați.
• – Atitudinile de atunci, care își aveau endemismul lor, pentru că puteam vorbi de calitatea profesională, morală sau de acțiune a studentului de la o anumită facultate, sublimau o libertate pe care el o căuta în grup; și, așa cum se întâmplă peste tot, grupul răspundea mult mai bine fiecăruia decât tuturora. Pe când, acum, toți studenții urmăresc, în principal, planul lor imediat, și nu pe cel care să-i cuprindă și pe ceilalți; ei nu mai fac rabat de la activitatea lor nemijlocită pentru a-i antrena și pe colegii lor. Și-ți dau un exemplu, care este oarecum diferit din anumite puncte de vedere, dar care subliniază aceeași cauză: înainte de 1990, bibliotecile erau goale, pe când, acum, sala de lectură de la Biblioteca Centrală [Universitară Mihai Eminescu din Iași] este aproape plină zi de zi – și nu neapărat în sesiune. Iar asta girează în jurul aceluiași fapt – trecerea de la un interes de ordin grupal la unul individual. De aceea, nu mai există festivaluri și galerii studențești de frumusețea celor de altădată decât în cadrul secțiunilor de tineret ale diferitelor grupări din societate, care coagulează tinerii după un principiu mult mai acceptat în cadrul acestora decât calitatea de student.
• – Agreezi controversata organizare de tip centralizat a studenților?
• – În 1990, revendicările studenților din toate centrele universitare nu puteau fi soluționate decât printr-o acțiune bine centrată; de exemplu, recuperarea fondurilor U.A.S.C.R. [Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România], acceptarea unui statut național al studentului, în baza căruia să funcționeze diversele activități moștenite de la defuncta organizație (tabere, festivaluri, triunghiulare, concursuri profesionale și așa mai departe), precum și – în cazurile în care ar fi apărut – identificarea cu o anumită direcție politică. Dar, dincolo de aceste obiective, faptul că vârsta noastră este cea care va trebui să refacă anumite structuri sau să construiască altele noi într-o țară demolată e aproape tautologic; iar, pentru asta, e imperios necesar să ne gândim la ce anume ar putea concentra mișcările studențești. Politica? În niciun caz! Soluția este fagurele moral.
• – Dar un ideal comun – românismul, de pildă – nu i-ar putea direcționa mai lucid?
• – Depinde de două lucruri: de standardul moral și intelectual al epocii și de coincidența fericită a acestuia cu idealul studențimii, în general. S-a întâmplat de câteva ori, dar, astăzi, încă nu a fost definit trunchiul moral pentru care studentul să fie ramura. Eu nu văd, până acum, existența unui cod etic și principial pentru care studentul să opteze fără constrângere și, astfel, să se poată constitui ca nucleu de aglomerare a acestui mozaic enorm. Eu cred că pincipalul element care va structura fie obiectivele individuale, fie pe cele ale întregii studențimi va aparține, în mod obligatoriu, criteriilor de ordin calitativ pe care le va impune, în următoarele momente, societatea românească. Și eu nu mai văd unită masa studenților, tocmai datorită impunerilor sociale care solicită individul, și nu grupul, cerându-i calitate de la munca lui, nu de la efortul colectiv, eticism propriu, nu unul de grup, și solicitându-l să contribuie la geneza societății fără a se gândi la partea pe care o poate pune celălalt. Ori faptul acesta adâncește clivajele dintre indivizii de vârsta noastră și nu favorizează, în niciun fel, coeziunea studenților.
• – Întrevezi soluții?
• – Nu. Și eu cred că dezinteresul față de celălalt este benefic, pentru că individul trebuie să treacă printr-o etapă egocentrică, normală și de dorit, întrucât numai în felul acesta se poate realiza o primă selecție a valorilor. Mai cred că e foarte firesc ca din generația noastră, care este extrem de numeroasă și echivalează cu cea din 1922 sau cu cea de la mijlocul secolului al XIX-lea, să se ridice o pătură care să conducă. Și este logic să reactivăm principiul de noocrație [dominație a intelectualității] al lui Camil Petrescu, chiar dacă, acum, sună retoric și caragialesc. Este singura soluție pentru a scăpa de capcana populismului și de reverberațiile tardive ale aplatizărilor calitative din vremea comunismului.
• – Acum, spune-mi ce nu s-a schimbat, dar trebuia să se schimbe în învățământul superior după 1989.
• – E nevoie de o mai bună orientare a banilor cheltuiți și de o mai mare autonomie a fondurilor universitare. Universitatea nu e o instituție productivă, ci una bugetivoră de la înființare. Ea nu se poate autofinanța și, atunci, ce și cui să ceri? Ministerul nu alocă fonduri pentru excursiile de studii, completarea inventarelor materiale de care au nevoie laboratoarele sau măcar pentru achiziționarea cărților. Bibliotecile noastre sunt într-o suferință livrescă înfiorătoare; nu există literatură științifică la zi. A făcut vreodată profesorimea sau studențimea universitară vreo grevă prin care să ceară îmbunătățirea condițiilor în care își desfășoară activitatea? N-a făcut nimeni! „Învățământul universitar reprezintă o investiție pe termen lung…” – e deja demonetizată fraza asta. Și te trezești în fața unui absolvent care n-a văzut un ordinator în viața lui.
• – Ce ai face dacă ai fi ministrul Învățământului? În afară de demisie.
• – Dacă aș fi ocupat acest post în 1990, aș fi redus la zero toate cadrele universitare și aș fi introdus criterii nuanțate de reconsiderare a acestora. Eu simt, în continure, că universitățile sunt mai mult instituții de întreținere a unei mase relativ parazitare de indivizi, care ocupă peste 50 de procente din totalul corpului profesoral. Iar ministerul taman la asta nu se gândește: că studentul este beneficiarul, și nu profesorul, că universitatea nu este un azil pentru elefanții fără colți.
• – Există un decalaj sever între modernitatea și eficiența învățământului universitar românesc și cele ale universităților din străinătate?
• – Pe 1 ianuarie 1991, deci în prima zi după revelion, când tot românul încă e groggy – dacă a făcut ochi – după beția de rigoare, sălile de lectură ale bibliotecii [Universității Albert Ludwig] din Freiburg [Germania] erau pline de studenți care își pregăteau examenele. Iar acestea erau susținute în fața unor cadre universitare cu un anumit standard profesional, pe care studentul îl acceptă și, mai mult decât atât, îl transformă în mintea lui în țelul către care tinde. Cu câți poți face același lucru aici? Câți pot pune la bătaie fundamente aduse prin gândirea lor? Nu e normal ca un student să intre în arhive mai des decât profesorul; iar acel profesor care este foarte capabil și o dovedește trebuie să ceară studenților pe măsură. Dar câți dintre ei sunt capabili, la ora actuală, să întrețină discipoli în preajma lor? Există studenți care simt aceste limite și se pierd, pentru că valoarea, dacă nu este aprinsă și întreținută de niște foale, ca un foc sub un cazan alchimic, nu-ți poate da piatra filozofală. Eu cred că afecția există, întotdeauna, in nuce [în formă condensată]; când studentul prezintă calitățile pe care profesorul le caută, atunci el poate fi un discipol. Însă ce găsești? Inși dezorientați sau o placiditate cvasi-generalizată, pe care nu știi cum să o preîntâmpini și să o mai combați.
• – Cu ce sentiment părăsești facultatea?
• – Paradoxal, cu o tristețe imensă, pentru că trece timpul și simt că n-am făcut nimic. Mă gândesc la viitorul meu statut de ins cu responsabilități enorme, însemnând 1.001 provocări pe care trebuie să le accept în mod necesar, începând cu a mea și terminând cu cele impuse de societate.
• – Îți mulțumesc și îți doresc să răzbești prin toate provocările.
• – Mulțumesc și eu pentru încurajare și îți promit că mă voi strădui.
• Florin Bălănescu