Májay Gyözö s-a născut la 31 august 1965, la Reghin, raionul omonim, Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară (astăzi, în județul Mureș). Este căsătorit și are o fiică. A absolvit Facultatea de Balneofiziokinetoterapie și Recuperare Medicală a Universității de Medicină și Farmacie (în prezent, Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”) din Târgu Mureș. Lucrează pe post de kinetoterapeut în cadrul S. C. „Nova Vita Hospital” din același oraș. A fost membru al cenaclurilor „Flacăra” (1982-1985) și „Totuși, iubirea” (1995-2003). A susținut sute de spectacole și a efectuat zeci de turnee în țară și în Basarabia. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat albumul „Totuși, iubirea” (2019) și apare pe patru compact-discuri ale Cenaclului „Flacăra” și pe trei casete audio ale Cenaclului „Totuși, iubirea”. A primit Marele premiu pentru debut (1983), Premiul pentru interpretare (1983), Premiul pentru compoziție (1984) și Premiul pentru consacrare (1984) – toate ale Cenaclului „Flacăra”.

Májay Gyözö (compoziții, voce și chitară) este un cantautor de muzică folk care s-a remarcat prin melodicitatea compozițiilor sale și sensibilitatea interpretării, ilustrate, mai ales, în marele său succes Totuși, iubirea. Despre Cenaclul Flacăra și activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 9 august 2004, după recitalul susținut în cadrul celei de-a II-a ediții a Festivalului Național de Muzică Seri eminesciene de la Memorialul Ipotești – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu.

– Te salut, Májay Gyözö!

– Și eu te salut!

– Cu ce impresii ai ieșit din scenă?

– E prima oară când vin aici după spectacolele cu Cenaclul Flacăra din anii ’80. Am întâlnit un public extraordinar și o ambianță fermecătoare, care m-au făcut să fiu fericit că mă aflu aici.

– Care sunt reperele participării tale la cenaclu?

– Am debutat la 11 decembrie 1982, la Reghin, orașul meu natal, după care Adrian Păunescu m-a chemat la Târgu Mureș, la sala polivalentă, unde am avut un succes la fel de mare ca înainte. Acolo, m-a declarat membru permanent al cenaclului și am continuat până la ultimul spectacol, cel din 15 iunie 1985, de la Ploiești.

– Când ai compus celebra ta piesă „Totuși, iubirea”?

– Am scris linia melodică înainte de a intra în cenaclu, în 1980, dar pe un alt text. În 1982, când a apărut volumul de versuri Rezervația de zimbri al lui Adrian Păunescu, cineva mi-a sugerat că poezia Totuși, iubirea s-ar potrivi cu melodia mea și, cu mici modificări, așa s-a născut cântecul pe care, astăzi, îl știe toată lumea.

– Cu această piesă, ai fost la preselecția pentru admiterea în cenaclu?

– Da, plus un cântec în limba maghiară, Porumbelul păcii; inițial, am fost respins de membrii comisiei care m-au ascultat, pe motiv că ar trebui niște compoziții mai vesele și cu priză la public, dar lui Adrian Păunescu i-a plăcut foarte mult alegerea mea, fiindcă – după cum mi-a mărturisit mai târziu – scrisese versurile pentru o evreică pe care a iubit-o. M-a invitat direct în scenă, fără să mă mai testeze în prealabil, iar cântecul acesta a fost o surpriză și pentru el, și pentru mine, întrucât a avut un mare succes încă de la prima audiție.

– Această piesă nu ți-a devenit o povară? Căci, identificându-te cu ea, practic nu mai existai în afara sa.

– Nu, mi-a dat doar o responsabilitate în plus, fiindcă a trebuit să arăt că nu am ajuns în cenaclu doar datorită ei. De aceea, am continuat să compun și alte cântece – de pildă, Ființa și averea, scris în 1984, pentru care am primit, în același an, Premiul pentru compoziție.

– După desființarea cenaclului, o bună perioadă de timp ai lipsit de pe scenă; cum se explică?

– Din acel moment, a trebuit să mă dedic serviciului și familiei, pentru că a fost mai important să asigur existența mea și alor mei decât să cutreier prin țară. În ultima vreme, însă, am început să răspund invitațiilor la diverse spectacole și festivaluri – așa am ajuns și la Ipotești, după ce am fost la Craiova, București, Moinești, Breaza, Cluj[-Napoca] și, de aici, plec la Brașov și în alte locuri. Deci, am revenit, încet-încet, ca într-un cântec al meu, pe versurile lui Ion Dodu Bălan: „Tiptil, cu pași de menuet,/Se duce vremea-ncet-încet,/Spre nu știu unde, nu știu cum,/Lăsându-ne-ntr-un cot de drum,/Lângă un lujer trist de floare/Și ne îngroapă în uitare.” [Învingător și fără moarte]

– Cât de important a fost cenaclul pentru tine?

– A fost decisiv, pentru că a fi acolo însemna un atu puternic în dorința de a te afirma. Pe atunci, era manifestarea culturală cu cea mai mare amploare; de exemplu, la „Gala 1.000” de la Galați [pe Stadionul Dunărea, la 16 iulie 1983] au fost peste 50.000 de spectatori. A fost o experiență extraordinară, inclusiv în timpul serviciului militar de la Bacău, când am fost detașat la Estrada Armatei [de la Cercul Militar Național din București], iar, apoi, am fost trimis, prin ordin de zi pe unitate, în turneele cenaclului.

– Ce a fost mai greu de suportat în perioada aceea?

– Trebuia să respectăm o disciplină riguroasă și era normal să fie așa, pentru că, la un moment dat, eram 40 de artiști, plus personalul tehnic. Băutura și plecările fără învoire erau interzise, în schimb eram obligați să rămânem în scenă pe toată durata spectacolelor; uneori, aveam și câte două reprezentații într-o zi, iar ultima se prelungea și până dimineața. Se acumula oboseala, fiindcă turneele durau și o lună, timp în care aveam una sau, cel mult, două zile libere.

– Ce s-a mai păstrat din spiritul cenaclului?

– Am întâlnit în festivaluri copii care știau cântecele mele sau ale colegilor mei și aveau și compoziții proprii. Deci, spiritul acela a rămas, dar nu mai există și nici nu cred că vor mai fi spectacole de amploarea celor de atunci.

– Poți face o paralelă între folkul anilor ’70-’80 și cel de astăzi?

– Deși, și acum, se organizează spectacole, concursuri și festivaluri de gen, muzica folk nu mai are parte de popularizarea din vremea aceea. În prezent, și oferta muzicală, și condițiile sociale sunt altele, însă se promovează mai mult genurile comerciale, în timp ce cântecele bazate pe linii melodice și texte de calitate sunt neglijate.

– Dar reacțiile publicului de atunci sunt comparabile cu cele de azi?

– Nu; doar cei de peste 50 de ani, care au prins fenomenul folk din acea perioadă, își amintesc și retrăiesc cu duioșie vremurile tinereții, când, chiar dacă un bilet costa 25 de lei, abia așteptau să ajungă cenaclul în localitățile lor.

– Cum întrevezi viitorul muzicii folk?

– Cred că spiritul ei nu se va stinge niciodată și va dăinui ca flacăra vie a cenaclului cu același nume.

– Îți mulțumesc pentru dialog și te felicit pentru prestația de astă-seară!

– Mulțumesc și eu pentru prilejul acestei conversații.

Florin Bălănescu