Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Stăvilirea prăbușirii satului românesc – păstrarea identității

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.3 (147), Martie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Stăvilirea prăbușirii satului românesc – păstrarea identității

Primit pentru publicare: 14 Mart. 2021
Autor: Gruia COJOCARU, redactor la Revista Luceafărul
Publicat: 15 Mart. 2021
© Gruia Cojocaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

 

Stăvilirea prăbușirii satului românesc – păstrarea identității

          Sun, Mar 14 at 7:11 PM

  Într-o panoramare meteorică a civilizației umane pe Terra, constatăm că suma prefacerilor, care ne-au modificat fundamental existența, e profund accelerată cu cât ne apropiem de prezent. Timpul consumat de la șlefuirea grosieră a pietrei la confecționarea primului topor, din bazalt, pare infinit în comparație cu cel topit de la ivirea metalurgiei și până-n zilele noastre. Iar dacă privim mai adânc, observăm că avansul tehnologic din ultimul secol întrece cu mult achizițiile din restul istoriei omenirii.

            Deși conservator, închis în sine ca o fortăreață, satul românesc a cunoscut în ultimele decenii transformări radicale, care i-au modificat profilul, curgerea, devenirea. Dacă mediul urban s-a modificat ușor, în urma dispariției unor ramuri industriale și apariția de noi oportunități – destul de firave încă –, mediul rural și-a pierdut mult din aerul tradițional, cu aromă de veșnicie. De pildă, modul în care se construiesc locuințele e mult mai rapid și mai eficient față de acum două, trei ori mai multe decenii. Că dimensiunea locuințelor e adeseori uriașă, în raport cu necesitățile și puterea economică a familiei, nu face obiectul prezentului material, dar reprezintă o noutate a satului românesc; poate altădată voi îngădui asupra mecanismelor psihologice, care ne determină să înălțăm case, pe care, oricât ne-am strădui să le finalizăm în timpul vieții, nepoții le găsesc la roșu…

            Știm bine că traiul țăranilor n-a fost dulce în vreo epocă istorică, însă, dispunând de o bucată de pământ, răzeșii Moldovei și moșnenii Țării Românești treceau senin peste duritățile vieții. Până-n preajma anilor ’60 din secolul trecut, necesarul familiei țărănești se producea, aproape în totalitate, în casă. Pieile de miel, oaie și porc, tăbăcite și argăsite, asigurau căciuli, cojoace și opinci pentru vremea aspră a iernii. Tot în anotimpul alb, femeile torceau lâna, pe care-au pregătit-o cu migală în vară, din mâna lor ivindu-se ciorapi, mănuși, veste și pulovere care, alături de câteva piese din in și cânepă,  întregeau veșmintele oamenilor de la țară. Evident că un strop de gaz lampant, chibrite și, uneori, o țuică îndoită cu apă chioară se găseau din belșug la dughenele și cârciumile evreiești, nelipsite, dar utile în secolele XIX și, bună parte, XX, unde țăranii mai puteau comercializa diverse bunuri, care prisoseau în gospodăria proprie.

            Colectivizarea agriculturii din anii ’60 a lovit în plin universul rural, migrația spre centrele urbane accelerându-se, după începutul timid de exod din anii ’50. Deposedat samavolnicește de pământ, țăranul a strâns din dinți, lucrând în Gospodăria Agricolă Colectivă și, mai apoi, în Cooperativa Agricolă de Producție. Nu era retribuit după efortul depus, dar, între anii ’70-’80, cu lotul personal pe care-l primea de la stat și cu ce mai ciupea, justificat, din ogorul pe care-l lucra, creștea o vacă sau două, un vițel, niște porci, oi, capre, păsări de curte și, uneori, iepuri. Nimeni nu-l împiedica să-și asigure astfel hrana, dimpotrivă, era obligat să vândă statului, prin sistemul cotelor, (măcar) un vițel ori un porc – cu avans bancar plătit (uneori) cu un an înainte de a livra marfa. (Eram copil de câțiva ani, prin anii ’70, și, anual – în comuna unde Prutul mângâie întâia oară pământul țării –  făceam drumul Izvoare – Plevna, vreo șase kilometri, împreună cu bunicul meu, Gheorghe Cojocaru, mânând câte-un tăuraș rotofei, care, odată ajuns la destinație, lua drumul străinătății…). Exista, trebuie să o spunem, interdicția de a sacrifica bovinele în regim propriu, dar nu cunosc țăran care să se fi supus acestei solicitări, dacă-și dorea carne proaspătă, iar teama de vecini putea fi ignorată… În schimb, era de bun augur să vinzi nu doar animale mari, ci și lâna oilor, tunse dacă se putea de două ori pe an…

            Dar, uimire, după ’89, în ultimul deceniu al secolului XX, prosperitatea nu l-a copleșit pe țăran, măcar că și-a recuperat pământul moștenit de la înaintași. A pornit-o cu stângul, distrugând – într-o frenezie similară cu cea din 1907 – bunurile cooperativelor agricole și a complexelor zootehnice, pe care, cu trudă de decenii, le-a zămislit. Dar a învățat din greșeli, a prins rădăcini noi, s-a dus mai departe pe ogorul propriu ori, în Occident, pe ogoarele altora, care practicau alt tip de agricultură.

            Timpul nu așteaptă, are dinamica sa și în lumea rurală. Intrarea în Uniunea Europeană a venit cu noi provocări pentru țăranul român, proaspăt fermier, beneficiar de subvenții, date în condițiile respectării unor reguli clare. Studiindu-le, observi însă că, în bună măsură, erau necesare, de pildă, rotația culturilor agricole, cheia asigurării sănătății pământului, dar și protejarea zonelor cu risc de deșertificare, a pânzei freatice, a biodiversității ș.a.m.d.

            De curând, citeam într-un material de profil că profitul extrem de redus a fost cauza sacrificării a sute de mii de animale mari în gospodăriile țărănești, doar în anul 2020, efectivele de bovine, porcine și ovine fiind într-o continuă scădere în ultimii ani. Cât despre cabaline, nicicând n-au fost mai puține pe pământ românesc. Nu încerc vreun sentiment de nostalgie în fața accelerării fenomenului de suprimare a unei existențe, care ne-a dus pe umeri Istoria, constat doar că procesul de destrămare a satului tradițional a devenit ireversibil și, totodată, generator de dezechilibre la scară macrosocială.

Știm, desigur toți că, la capătul drumului, ne așteaptă biruitor Moartea. Ținând cont de această realitate, ne străduim adesea să ne prelungim durata pe Pământ printr-un stil de viață sănătos, care nu-i departe de idealul antic grecesc, doar că, prin cuceririle din perimetrul medicinii, e mai lesne aplicabil. Așadar, în măsura în care se poate, frânăm întâlnirea cu inevitabilul. Același lucru e și cu satul românesc, căruia, cu inteligență, am putea să-i stăvilim prăbușirea. Și n-o să vin cu povești create în birouri ministeriale, străine de urletul pământului, din colecția programe și proiecte europene, pentru că toți cei care le-au solicitat știu cât e de greu  nu doar să le acceseze, ci mai ales să respecte normele impuse în cazul obținerii de granturi. Aș zice altceva: nu-l încurca prin măsuri legislative pe truditorul modest al pământului, rostogolind ideea că doar fermele agricole și zootehnice mari și medii sunt viabile, iar exploatațiile agricole mici sunt de subzistență și trebuie să se dizolve, hrană pentru peștii mari! Trebuie să supraviețuiască, inclusiv prin sistemul de subvenții actual, și cei care cultivă câteva hectare de teren și dețin una, două ori trei vaci, nu doar cei cu zeci, sute sau mii de capete și care dispun de sole imense!

Cunosc destui tineri care, după o experiență oarecare în străinătate, au revenit pe pământul natal cu optica următoare: decât să mă pună străinul la treabă pe pământul lui, mai bine muncesc din greu și cu mai puțin profit, dar pe pământul meu! (Și nu-s puțini cei care gândesc astfel, iar dacă aveți vreun dubiu, vă invit să cercetați, la firul ierbii, fenomenul descris în satul botoșănean Lișna, la jumătatea distanței dintre orașele Dorohoi și Darabani. Vă asigur însă că nu-i un caz izolat, ci o marcă vie de rezistență a țăranului român, de pretutindeni în Țară, față de iureșul globalizării!). Așadar, ce facem cu tinerii care, după opt ori zece ani de școală, s-au adâncit în munca dură a pământului și nu-s dispuși să iasă din logica strămoșească? Le tăiem subvențiile, îi îngrădim să mai crească animale ori, dacă le permitem acest lux, le pretindem respectarea unor norme pe care știm limpede că nu le pot digera?! (Nu vreau să intru în detalii – demersul e de a zugrăvi, sumar nu în detaliu, ființarea  țăranului în istoria mai mult sau mai puțin recentă –, însă nu pot să rămân indiferent când doi miniștri – unul roșu, celălalt crescut în ograda lui prin noi înșine – au limitat brutal creșterea suinelor în gospodăriile țărănești!)

Exploatațiile țărănești se reglează de la sine, nu e nevoie de intervenția statului! Câtă vreme țăranul își cultivă palma lui pământ, calculul pe care și-l face la final de sezon agricol este argumentul care-l ghidează spre continuarea concentrării pe efortul pe ogor ori – dacă simte că patinează fără vreun beneficiu – pe vinderea sau arendarea terenului și adoptarea unui alt mod de viață.

Lăsați-l pe țăranul/fermierul român să respire liber, domnilor guvernanți! Încorsetându-i acțiunile, limitându-i orizontul de dezvoltare nu facem decât să-l scoatem din ecuația tradițională, dezrădăcinându-l și obligându-l să îngroșe afară, cu forță de muncă necalificată și ieftină, rândurile de sparanghel, căpșuni, tomate. Și-ar mai fi ceva – așa cum visezi să ajungi în Africa pentru a vedea în libertate leul, elefantul, bivolul, leopardul, girafa, rinocerul și hipopotamul – nu trotinetele și bicicletele băștinașilor! – tot la fel am putea stimula străinii să se energizeze cu o fărâmă de lumină primordială în satul tradițional românesc. Ce putem oferi turistului occidental, astfel încât să (re)vină în patria Mioriței? Munții Carpați, de o frumusețe răpitoare? Da, însă Alpii au câteva carate în plus, datorită dimensiunilor impresionante! Litoralul Mării Negre? E în regulă, dacă scoatem din peisaj suma deșeurilor, câtă vreme n-ai gustat din desfătările Mediteranei! Rămâne Delta Dunării, pe care oricum o savurează doar un segment turistic distinct, și, poate deveni, satul tradițional.

Turistul occidental e fascinat adeseori de simplitatea vieții de la țară, vrea pentru un timp oarecare să experimenteze, împreună cu familia ori cercul de prieteni, un strop din aroma unei existențe arhaice: mulsul manual al unei capre, oi sau vaci, plimbatul iarna cu sania, iar vara cu o căruță trasă de cai, un cotlet la grătar din animal hrănit cu duhul pământului, stropit fără milă cu vin din viță nechimizată, iar lista abia se deschide. Șansa supraviețuirii satului trebuie să includă și un accent sporit pe agricultura biodinamică – unde țăranul este susținut financiar de grupuri de oameni interesați de calitatea hranei, în cadrul unor mișcări similare cu Agricultura sprijinită de comunitate – coroborat cu  lobbyul mediatic și guvernamental, mai ales în afara țării, pentru dezvăluirea unui tip de existență păstrătoare de rădăcini arhaice. Iată, așadar, locul unde statul român trebuie să pedaleze vârtos la nivel european!

Țăranul român nu trebuie condus ori constrâns să se transforme în consumator de resurse, achiziționate din supermarketurile coborâte din Vest, ci să rămână, cât mai multă vreme, producător de materie primă – cereale, plante tehnice, legume și fructe, plus lactate și carne. Poate fi o șansă pentru resuscitarea economiei și păstrarea identității naționale!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.660 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5