I
Steinhardt, în Jurnalul Fericirii, curajul de a crede în ADEVĂRUL biblic, la început a fost cuvântul…

Motto:„Un diversionist și un vânător de suflete – era Părintele Nicolae!”

Am intrat în inchisoare orb- 1959- (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despica întunericul fără a­l risipi) și ies -1964- cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei carora le­am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi. (N. Steinhardt)
„O carte splendidă, amestec inextricabil de notație cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică, humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectură… N. Steinhardt dovedește aceeași uluitoare forță de pătrundere în adevărul lucrurilor dincolo de coaja groasă a locului comun. Literatura noastră s-a îmbogățit cu o carte de prima mână, la care vom simți nevoia să ne întoarcem nu o dată, în clipe de restriște, dar și de bucurie.” (Nicolae Manolescu)
Din ce scrie autorul, dar și din Nota asupra ediției – în loc de prefață – cât și în postfață, Virgil  Ciomoș, înțelegem  că Jurnalul Fericirii este și Testamentul  literar al autorului completat cu o listă a prescurtărilor  onomastice ale celui cu NOTA, ajutat de   domnii Alexandru Paleologu șiVirgil Cândea la identificări, cartea devenind  și un Testament social-politic în bibliotecile noastre.
Era în vara anului 1982. Convenisem împreună cu domnul professor Anton Dumitriu să ne întâlnim la Dej, unde urma să luăm parte la lucrările unei sesiuni de comunicări organizată sub egida mai multor organisme culturale… în acest context l-am întâlnit pentru prima oară pe Nicolae  Steinhardt. „L-am întâlnit” e prezumpțios spus. L-am zărit pur și simplu așezat la o masă.
Purta  o barbă deasă și creață ce avea darul de a-i scoate și mai mult în evidență calviția și, odată cu ea, întreaga înfățișare. Scruta  terenul cu priviri piezișe.  Atenția îi era neîncetat încordată încât în pofida trăsăturilor ascetice ale trupului, ținuta sa era mai curând aceea a unui vajnic și încercat soldat. Toate astea contrastau în mod vădit cu împrejurările pentru că  ne aflam într-o amărâtă  de cantină școlară, destinată acum aproape în exclusivitate tineretului optzecist.Fără să observe  că trapeza noastră închipuită funcționa după tipicul autoservirii, continua  să aștepte ca cineva să i se prezinte pentru a-l întreba ce poftește …
… Candoarea lui părea multora burlească. Și, într-adevăr, ce este mai caraghios decât să poți scăpa de închisoare și să intri de bună voie în ea, să fii ovrei și să ai prieteni „legionari”, să te naști în mozaism și să te călgărești în creștinism,  o escaladare în  pretinzi a fi monah și să-ți ardă de sesiuni, simpozioane și colocvii. La toate astea se mai adăugau și particularitățile rasei și încă multe  altele, ce alcătuesc  îndeobște facticitatea noastră cea de toate zilele: temenele publice – adresate uneori chiar prietenilor, băi cât mai dese – evident, în afara canoanelor, neputința  de a sta pe loc, fie și în fața unui ghișeu – făcea mereu pas adăugat și, în fine, o bună dispoziție pentru unii cam într-o ureche – care tresărea din te miri ce. Dar ce zic eu „tresărea”, sălta!

…Ultima zi a sesiunii fusese consacrată unei excursii la Mânăstirea Rohia, centrul spiritual al Țării Lăpușului. Pornirăm, deci, la drum cu capetele mai mult sau mai înfierbântate de acel „duh” gregar atât de propriu sesiunilor ce se respectă. Mânăstirea era ctitorită sus pe  coasta unui deal împădurit. Pentru tineretul nostru optzecist vestea aceasta căzu ca o provocare. Se organiză pe dată o escaladare în trombă a potecii. Ne străduiam care mai de care să demonstrăm celorlalți un cât mai autentic elan tineresc. Curând, însă, constatarăm că  urcușul nu e o noțiune colectivă, așa încît încet-încet viteaza noastră ceată  se răsfiră.
…Aflat acum la el acasă, Părintele Nicolae își făcea cu smerenie canonul de a uimi pe fiecare cu noua sa înfățișare. După ce ne-am împărtășit cu toții de aceastî schimbare la față – și trebuie să spun că Părintele își purta cu multă mândrie rasa – am revenit la același ton jovial de dinainte, doar că acum se vorbea în surdină. Dacă  venea îmbrăcat  așa la sesiune ar fi fost, desigur,  caraghios. Pe dinafară n-a făcut-o. Acum, însă, noi înșine ne simțeam astfel, deși nimeni nu ne-ar fi putut pretinde să purtăm schima   monahală. Necazul era că nici pe dinăuntru n-o prea puteam face.
Din acel  moment nu m-am  mai dezlipit de dânsul.  Părea  predestinat a răspunde îndelugilor mele căutări. Cum  era de așteptat, prilejul s-a ivit când am pătruns în biblioteca mânăstirii. S-a oprit brusc  fixându-mă cu privirea până în măduva oaselor. „Spovedania pelerinului rus? Ehei, frate Virgile, pot să-ți  spun că pentru cel care a citit-o există doar două alternative: fie să piardă pentru totdeauna această șansă”. La vremea lui, împrumutase cartea de la  Paul  Simionescu. „Să văd ce pot face. Mai treci pe la mine”. Așa a început totul. Mai întâi o carte, câteva discuții la gura sobii și, în cele din urmă, o prietenie dincolo de vârste.
Cu timpul, m-am obișnuit cu felul  lui de a fi. Știa să provoace uneori burlescul și adesea râdea chiar el cu gura până la urechi.La sfârșit adăuga printre lacrimi și pe un ton de sinceră și duioasă compasiune: „Ce-ar zice Părintele Stareț, săracu, de m-ar vedea?” Ținea foarte mult la Părintele Serafim și nu fără motiv. Îmi povestise odată despre eroul unei nuvele de Anatole France, biet scamator de bâlci, care nu  găsise  alt dar mai potrivit pentru biserica Mântuitorului decât propriul său număr de  panglicar, pe care îl și execută cu brio în fața unei icoane.Consternat, preotul se năpusti  să-l dea afară, când, deodată, observă că însăși  Maica Domnului râdea cu poftă din icoană și că pruncul Iisus  bătea fericit din palme. Așa și Părintele nostru.
Cine oare nu l-a auzit la strană scoțând cele mai inimaginabil  de afone sunete ce pot fi  concepute pe lumea asta, dar înduioșându-ne pe noi toți până la lacrimi prin adânca simțire cu care o făcea. Crucificat  de atâtea ori pe paturile spitalelor, adus  printre leșinuri și pironit de-a dreapta  și de-a stânga cu cuiele  perfuziilor, cine nu l-a auzit spunând  printre zâmbete de îmbărbătare: „nu te speria, fratele meu, eu când  nu sunt încă pe moarte mă simt foarte bine!” Apăsa pe „foarte” și apoi râdea cu adevărat, cu  un râs care nici măcar nu mai avea puterea de a se face auzit.
Un divertisment și un vânător de suflete –asta era Părintele Nicolae!
Text cules și postat din Testamentul Părintelui Nicolae  de la Rohia în ANTOLOGII, Istorii, comentarii, miscellanea, coordonator Ion N. Oprea, Iași, 16 decembrie 2022.

II
Steinhardt, în JURNALUL FERICIRII, curajul de a crede în Adevărul biblic, la început a fost cuvântul…și de a povesti fapte de viață…țin foarte mult ca Jurnalul acesta să apară

             Înainte de Om, a fost închisă-prin confiscare- cartea, prima ediție a ce se numește JURNALUL FERICIRII, că a trebuit ca N. Steinhardt-Părintele Nicolae, fire curajoasă  și tenace – să recurgă la redactarea altei versiuni, mai ample și mai amănunțite, cum crede și scrie prietenul său, Virgil Ciomoș, variantă care stă la baza ediției cărții de față, Editura  Dacia, Cluj-Napoca, coordonator Vasile Igna, sub îngrijirea, note și Postfață Virgil Ciomoș, lector Virgil Bulat, tehnoredactor Gheorghe Sandu, corector Maria Buzura …
„Probabil că, în cele din urmă, tot ar fi intrat la închisoare”, „desigur, e mai comod a fi călugăr într-o mânăstire decât  (să fii)  bătrân și singur pe lume”, că „poate efuziunile sale cu iz creștinesc țineau mai mult de temperament decât de o așa zisă conversiune”, „unde să mai pui că închisoarea nu e ușor lucru. Ea poate explica multe, uneori chiar totul”. Tocmai închisoarea constituie  obstacolul principal, căci cine ar mai putea propovădui iubirea aproapelui când ești izbit cu capul de pereți până la pierderea auzului, când stai să mori de inaniție cu tuberculoza ascunsă în măruntaie, când conviețuirea se confundă cu balamucul, când, într-un cuvânt, întreg regimul de „viață” al închisorilor din acea vreme era unul de premeditată exterminare? Și, totuși, s-ar putea  spune, nu l-am cunoscut noi oare, prietenii lui de o viață? Ce s-a întâmplat așadar, cu vechiul și atât de familiarul amic? Cum se explică zelul său deosebit în a-și ruga prietenii  să nu-l mai vorbească de rău pe Iisus?, se întreabă cel cu Postfața, cu notițele de identificare a personajelor cărții de față.
Jurnalul Fericirii lui N. Steinhardt ne prezintă întâmplările vieții petrecute cu mult înaintea detenției, coboară chiar până  la primele amintiri ale vieții conștiente și le  și comentează, lumea Jurnalului este în totul lumea bibliei, a lui Iisus și trebuie cunoscută. Prezența lui Iisus ne e „alături” de noi ci în noi sau între noi, cum spune Constantin Noica.
Iată ceva de la Cluj legat de episodul anterior: …Ne-am întâlnit  la aeroportul  din Cluj. De cum l-am zărit – pășind mărunt și grăbit, iscodind atât de concentrat terenul încât mi se părea a fi cu mult mai mic  ca de obicei –am știut că urma să punem din nou ceva la cale. Despre asta  aveam să aflu, însă, mai  târziu. Până   să ajngem la mașină, îmi aruncă o privire care avea aerul să întrebe: „Te-a urmărit cineva?”. Pornirăm  degrabă. După ce am trecut de postul de control de la Apahida  mi se confesă.   Fusese chemat  la Securitate  în urma unui denunț   legat de niște cărți cu dedicație primite de la fruntașii emigrației românești. Arătase totul unor scriitori ce  păruseră a fi „cu totul de încredere”. „Adevărat?”. „Adevărat, frate Virgile. Unul a cântat și la strană…”.Erau în trecere pe la Rohia, iar el  îi invitase, ca și  pe mine odinioară, să viziteze biblioteca mânăstirii:  „De un singur lucru mi-e frică, n-aș vrea să-i fac nici un rău mânăstirii. Cât despre mine, mă știi doar. Nu-mi pasă de mă vor da afară. Rohia  să scape. Mi-a mai spus odată Părintele Cleopa pe vremea când nimeni nu voia să mă călugărească: „Nu te lasă în mânăstire?  Fă-te tu mânăstire!”

…Îi părea sincer rău. Și, totuși, găseam că există o soluție.  Era, evident, vorba de una de compromis. „Ia te uită! Să auzim!” „Ei” tot nu știau despre câte cărți anume e vorba. Să ne grăbim a salva măcar o parte din ele, lăsând și „lor” o pradă cât mai verosimilă. „Asta ca asta, frate Virgile. N-ar fi paguba prea mare. Am să-i rog pe prietenii mei să-mi trimită altele. De altceva  mi-e teamă mie”.Abia atunci am aflat de celebrul Jurnal al Fericirii. Teama era  perfect justificată pentru că o descindere ca cea  la care ne așteptam s-ar fi lăsat practic cu o percheziție generală.
În drumul de la Cluj la Rohia călătoria se dovedise a fi roditoare, mai ales că Părintele nu doar se ținea bine, avea și chef de vorbă. Îmi povesti, scrie Virgil,  despre întâmplări trăite în pușcărie,multe din ele pline de grozăvii, ce însemna că noua încercare, la care era supus – invitația de la Securitate, cu eventualele  represalii ce puteau să urmeze – deveneau pentru el o „floare la ureche” în raport cu ce pătimise acolo. „Să știi, dragă Virgile, țin foarte mult ca JURNALUL acesta să apară. Fără mărturisirea publică din el m-aș simți vinovat față de Iisus. De aceea, te rog, să reții trei lucruri pe care ți le încredințez cu limbă de moarte, cum se spune: 1.să le spui tuturor că am crezut în Iisus Hristos, Mântuitorul nostrum din toată inima mea. Hristos, frate Virgile,  e o mare putere, o mare bucurie și o fericire și mai mare.Singurul lucru pe care îl  el îl dorește pentru  noi este Acela de a ne face fericiți.A fost o Clipă când s-a îndurat și de mine –nemernicul – și m-a răpit  să-mi spună că mă  iertase. Era la Brașov. Nici nu știu cât a durat! 2. Să le mai spui că am iubit sincer poporul  roman și că am ajuns să-i îndrăgesc până și defectele și 3 să ai grijă de JURNAL.
Cules din Jurnal și postat în Antologii, 17 decembrie 2022.

III

Steinhardt, în JURNALUL FERICIRII, curajul de a crede în Adevărul biblic, la început a fost cuvântul…adăpostit în podul Paraclisului

Curând intrarăm în sat, scrie Virgil. Apropierea de casă ne dădea un sentiment de oarecare siguranță. Se zăreau, iată, acareturile mânăstirii. Cu gândul la trebușoara noastră am început a ne foi când, deodată, Părintele încremeni de-a binelea: în fața arhondaricului aștepta o mașină neagră… să fi ajuns înaintea noastră? …Zgomotul mașinii noastră îl făcu pe unul din frați să ne iasă în întâmpinare. Zâmbetul  ce-l aborda părea a spune că nimic rău nu se întâmplase. După  ce am rostit cuvintele de binețe, aflăm că mașina neagră  era a…episcopiei. Deși motivul vizitei Prea Sfințitului nu era destul de clar, ne-a mai venit inima la loc. Am hotărît ca, înainte de a ne prezenta  prea  cinstitei fețe, să ne primenim nițel. Părintele devenise din nou parcă mai concentrat. Intră de-a dreptul în biserică. Luat de val într-o pornire mai mult decât tîmpă, l-am urmat și eu, fîstîcit. Prea târziu am realizat că nu observase. Mă angajasem doar să descarc bagajele.
…Îngenunchie în fața icoanei Mântuitorului, o înlănțui cu amândouă brațele și se lipi cu întreg  trupul de catapeteazmă.  Aș fi dat orice să devin invizibil. Cred  că eram roșu de rușine ca un rac scos din oală. Mă gândeam să mă retrag ca el. Podelele scârțâiau însă…Într-un târziu se ridică și o porni spre ieșire.  Deși iuți, mișcările lui erau întotdeauna foarte precise. Nici  măcar nu și-a schimbat traiectoria când trecu pe lângă mine. Înghețasem complet. Îmi adresă, cu toate astea un scurt și apăsat „îți mulțumesc, frate  Virgile”, continuându-și drumul de parcă nici n-aș fi existat. A fost, poate, cel mai emoționant omagiu de recunoștință ce mi s-a adus vreodată.
Emoționantă a fost și întâlnirea cu Ierarhul. Mai  apoi Părintele îmi comunică ceea ce intuiam, intenția lui de a incinera o parte din copiile  manuscrise. Le-am strâns pe toate la un loc și cu benzină din rezervor le-am aprins în sobă. Am ieșit afară să căutăm un ascunziș pentru restul hârtiilor. Am inspectat toate cotloanele, toate ascunzișurile. Urma să alegem între două variante. Fie să îngropăm toată maculatura, fie  s-o dosim în podul Paraclisului. Am optat pentru variant a  doua. După mâncare, rugăciune,  somn, înviorare și bună dispoziție, vesel eu, chiar bunădispoziție la Părintele Nicolaie de la Rohia…
Am avut o zi grea, frate Virgile. Eu ca eu, dar tu, dragul meu, ai condus atâta amar de drum, plus alte emoții…bine că am reușit, cartea este o reușită!

Postat cele de mai sus în Antologii, Istorii, comentarii. miscellanea, 18  decembrie 2022.

Ion N. Oprea, Iași.