De vorbă cu copilul meu

Minunatei mele prima învățătoare
Cofaru Cornelia

Motto:
Sunt o frenetică amiază,
Sunt gândul din  argintul viu,
Fereastra sunt ce lăcrimează
Cu soarele-ntristat și arămiu.

De la bunici am învățat neliniștea și anii
Și-am fost în rugăciuni, ca ei, o solitară roabă,
Dar n-au venit nici astăzi specialiștii mei din cer
Și nimeni de arsura din genunchi nu mă întreabă.

I-am decupat din gândul meu ne-mpăcat și obosit
Și-n taină se-ntorc coborând pe sus pe lângă grindă,
Îmbrăcați cu haine căptușite cu ani lungi și grei,
Se-așează absenți, rotund la măsuța noastră-n tindă.

I-aș aduna pe toți sub un policrom tavan ceresc,
Cu îngeri iertători să ne plimbăm în Carul Mare,
Să pot povesti părinților ca unor dragi copii
Că cerul cel mai sfânt există-n noi în fiecare.

Sorbind lumini între idei și lumea alterată
Am împărțit o viață între destine și hazard,
Fruntea mi-am nobilat, fața și pieptul cu aiazmă
Și-am intrat în rugăciunea-n care lângă ei mai ard.
02.03.15

Mimetism
(Tristeți torențiale)

Viclean, meschin și josnic tsunami nou puhoi,
Berze reci sucombă pe-ntinse alunecări.
Ronțăim tăceri întinse fibrilate-n noi,
Murmurând sub pled aceleași cinice-ntrebări.

Așteptăm un înger cu aripi roz să vină,
Și să ne vorbească ca și cum am fi  reali;
Cu ochii purulenți, văduviți de lumină,
Indolenți rămânem și creduli și acefali.

Rostogolită-n pagini mi-e tristețea albă
În spartul colț al stelei mă adăpostesc
Umbrele îmi despic cu aripa neghioabă
Și-mi văd zile sterile cu care mă hrănesc.

Sumbră e tristețea, mai sumbră decât moartea,
Iar soclul ei se-nalță pe secole ce dor
Și-a mimat istorii a fi mai groasă cartea
Cum eu mimez o viață, numai ca să mor.
19-06-10

Dor de cai

Iubiții mei săteni din neuitata mea geografie,
Eram atunci zburdalnici și frumoși și nu știam de ham.
Făr ‘a bănui că viața vom schimba-ntr-o lungă pribegie,
Cu rata, prin gări străini, spre a cuceri ceva – plecam.

Vlăstare pe atunci purtam văpăi superbe pe figură
Și surâzând descopeream cum apa vine-n robineți,
Dar neconteniți în naivitatea neștirbită, pură
Deprindeam treaptă cu treaptă înțelepciunea altei vieți.

Azi îngrijorați de măsura vieții ce se voia dreaptă
Uitarăm mândra coamă a cailor ce-nobila clipa.
Eu mă-ntorc, iată-mă, necunoscut, iară la prima treaptă,
Cald trupul lor sărut, ce ne-a fost recolta nu risipa.

Dar unde-s caii cu mândria aștrilor și de frumoși –feți?
Răsfățați cârlani cu recunoștința inimii cu tot!
Blând să îi iubim cu înțelepciunea acestei bătrâneți,
Și îmbrățișându-i eu le sărut căldura de pe bot.

De nu ați conjugat nicicând cuvântul cal și dor,
Să scoateți din context eventualul abator.
19.03.15