Primit pentru publicare: 06 febr.2015.
Autor: Ion N. OPREA.

Publicat: 06 febr.2015

Studiu de Caz-pentru jurnalismul cultural:

În Copou-Iaşi, statuia „Ostaşului sovietic” în locul celei a lui Adrian Păunescu

Cum s-a demolat statuia „Ostaşului sovietic” de pe bulevardul Copou,ca să aibă primăria bronz pentru terminarea celei a lui Mihai Viteazul, întregitorul de Ţară, nu facem niciun comentariu aici, în ţara în care mai marii timpului nu plătesc prejudiciile şi nici pagubele aduse prin incompetenţă şi grabă, totul este posibil.

Nu la Iaşi, cu ani în urmă s-a suspendat şi apoi distrus linia de tramvai CUG-Podu-roşu şi acum, se lucrează la reconstrucţia ei, cheltuindu-se alţi bani, şi nu se mai termină!?

Edilitate!

Să revenim mai bine asupra a ceea ce se propusese, ca în Grădina Copou, în apropierea lui Mihai Eminescu şi Grigore Vieru, în parfumul „Teiului lui Eminescu”- printre atâtea alte busturi ale reprezentanţilor culturii româneşti – să fie amplasat şi bustul în bronz a lui Adrian Păunescu, drept compensare, probabil, că poetul a plecat în cele veşnice fără să fie onorat – fie şi post-mortem – cu ceea ce noi şi botoşănenii – gazdă  numesc Premiul Naţional de Poezie   „Mihai Eminescu”- Opera Omnia, atribuit în ultimii ani, după unele aprecieri din presă, tot mai controversat.

„Bustul lui Păunescu a fost refuzat în cadrul comisiei de cultură, după cum bine ştiţi”, a explicat ziariştilor – şi prin ei populaţiei – vicele-primar de Iaşi, Chirica, vorbindu-le cititorilor despre bugetul pe 2015 (Ziarul de Iaşi, 23 ianuarie), spălându-se pe mâini de ceea ce a fost Adrian Păunescu dar şi de actul de cultură, într-o viitoare capitală cu această destinaţie, în Europa.

Că Adrian Păunescu a fost un personaj controversat cunoaşte multă lume, a ştiut-o şi el până în ultima clipă şi a regretat, dar a fost şi a rămas un mare talent care nu poate fi ignorat. Cei din generaţia lui, toţi l-au aplaudat pe Ceauşescu, Păunescu poate mai mult, dar în subsidiar… toţi am fost alături de bancurile cu Bulă. Nepoţii noştri ne scuză: ”atât au putut!”.

Rămâne ca -temă de studiu- în materie de jurnalism, chiar şi pentru cei care nu mai cred în ziaristica profesionistă ( a se vedea Anchetă printre cititori: Revista culturală formează oamenii? în Luceafărul 9 Octombrie 2014) .
Ataşăm şi ultima lui poezie care ar trebui să ne amintească şi despre un bine cunoscut proverb românesc, fapta recunoscută, fie oricât de gravă, poate fi pe jumătate iertată.

Eu recunosc că am făcut greşeala
De a slavi prea mult conducătorul
Făcându-i ode şi-ndemnând chiar sala (să cânte):
Partidul, Ceauşescu şi Poporul.
Dar nu uitaţi că tot eu sunt cel care
L-am criticat şi-am insuflat dorinţa
De libertate, bunăstare şi schimbare
Subtil, necenzurându-mi conştiinţa.
Am făcut şi mult bine-n stânga-n dreapta
Atât cât s-a putut, fără să-mi pese
Periclitându-mi starea, familia şi casa
Dar toate s-au uitat şi-s fapte şterse.
De-aceea spun ca ultima dorinţă
Să mă iertaţi de v-am greşit vreodată
Şi-mi fac adânc proces de conştiinţă
Căci nu e om pe lume fără pată.
Aş vrea ca să rămân în mintea  voastră
Doar un  poet ce şi-a iubit mult ţara
Ce a descoperit şi şlefuit talente
Ce-au scormonit prin inimi cu chitara.
Trecutul mi-l asum şi nu mi-e teamă
Nici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o să-mi fie
Nu m-am dezis de clasa proletară
Şi am simţit că am o datorie,
De a stârni în mintea tuturora
Şi mai ales în suflete de tineri
Că nu suntem o ţară oarecare
Şi-avem destin măreţ şi vom fi liberi.
Când noi cântam în sălile-arhipline
Şi recitam pe voci de milioane
Visam la Marea noastră Românie
Şi vă-ndemnam Treceţi Batalioane!
Un dor aş mai fi-avut dar ce păcat
Că n-am putut opri din cale vremea
Să văd autostrada prin Carpaţi
Din Chişinău- Arad cu via Tebea.
Sunt unii care mă lovesc şi-acum
Când m-am urcat la ceruri, ce oroare!
Cuvinte grele-aruncă, nesimţire!
Şi toţi vor ca să cadă în picioare.
Eu vă privesc de-aici de sus, cu milă
Aş vrea să fiţi mai buni dar nu se poate
Se  răsuceşte Ştefan în morminte
De-atâta ură, pizmă, nedreptate.
Imi este jenă, silă, Chiar mă bucur
Că am plecat de-acolo, dar mă doare
Când văd valori, talente, caractere
Ce-şi fac familiile peste hotare.
Ce să vă spun românii mei de bine
Ce-aveţi sfială, bun simţ şi onoare
Poporul nostru-i cel mai bun din lume! (Să ţineţi minte)
Nu lăsaţi ţara călcată în picioare!

Nu plecaţi capul, ţineţi pieptu-n faţă
Cu fruntea sus, să n-o coboare nimeni
Să vă clădiţi cu toţii altă viaţă
Mesaj către români de pretutindeni!

Să iei aminte ţara mea de suflet
Ia atitudine şi dă răul afară
Unde s-a dus Grânarul Europei
Banala ţară- industrial-agrară.

Să iei aminte ţara mea de glorii
Cu patimă îţi spun din nefiinţă
Clădeşte-ţi viitorul pe trei sfinte
Pe muncă, educaţie, credinţă.

In timp ce vă îmbărbătez de-aicea
Din  ceruri şi din sfere tutelare
Văd iarăşi vorbe grele prin ziare
Pe forumuri, pe la televizoare.

N-am omorât pe nimeni niciodată
Nici când murim nu ni se mai dă pace
La toţi găsiţi cusururi şi reproşuri
Nu mai lăsaţi pe nimeni să se-mpace.

Ultima poezie scrisă în agonie de Adrian Păunescu şi trimisă prin e-mail unui amic din diaspora, noiembrie 4, 2010, scrie pe ecranul calculatorului de pe care am cules-o, dar ea, tot atât de bine, s-ar putea să fi fost trimisă şi mie, şi dumneavoastră, pentru discuţia „jurnalismul, literatura, formează oamenii, influenţează ele caracterul oamenilor?

Ion N. Oprea