Adrian Păunescu – un an de absenţă
                                                                                  Autor,  Gruia Cojocaru
     

  Dacă oportunismul economic cu aviditate se hrăneşte dintr-un sistem economic ori financiar ce colapsează, notorietatea postmodernistă se alimentează, adeseori, din defăimare şi calomnie. M-am întrebat, uneori, dacă succesul obţinut prin defăimarea aproapelui are legătură cu nevoia de violenţă din sângele nostru, sau cu experienţa huliganică, revelată de Eliade. Şi într-un caz şi în celălalt spargi ceva – o imagine, o ideea, o stare de lucruri ori un mecanism oarecare –, însă dacă în evocarea lui Eliade, din ,,Huliganii’’, cel care-şi asumă distrugerile doreşte să compenseze pierderile prin amprenta personală – pe care o dezvoltă, mai apoi, dacă-i reuşeşte lovitura – în cazul defăimării, dacă autorul său nu propune nimic în loc, dar culege cu străşnicie roadele survenite din desconsiderarea în cauză, ne găsim în faţa unui caz cu săgeata orientată spre  psihiatrie…
       Când poetul Adrian Păunescu, însoţit de un imens cortegiu, călătorea pe ultimul drum de pe Pământ – 7 noiembrie 2010 – în studioul Naţional de Televiziune, într-o manieră surprinzătoare, se producea un personaj care, din acel moment, luni în şir, avea să devină o prezenţă nelipsită a top-show-urilor. Îşi închipuie cineva că pentru valoarea tezelor sale era atât de curtat de TVR? Nici pomeneală, ci pentru că, pe parcursul derulării procesiunii, individul de la revista ,,22″ a fost plin de virulenţă la adresa memoriei lui Adrian Păunescu. A reproduce modul în care personajul în cauză a căutat să-l desfiinţeze pe Păunescu, chiar în momentul înmormântării sale, înseamnă a-i spori o notorietate de care responsabilă – alături de tăticul său – este Televiziunea Naţională. Pot doar să felicit modul în care întâia televiziune a statului român şi-a petrecut unul dintre românii săi pe ultimul drum. Am evitat, intenţionat, termenul de valoare, nu pentru că nu aş crede cu toată fiinţa mea că Adrian Păunescu a fost una dintre marile conştiinţe ale Neamului Românesc, ci pentru că nu doar în faţa unei somităţi, ci în faţa oricărui om trecut în moarte, chiar dacă ţi-a fost neînduplecat adversar, trebuie să ai decenţa de a-ţi cenzura bucuria sălbatică, instinctivă, malefică ce te-ar putea invada! Fireşte, TVR n-ar fi fost atât de generoasă, dacă individul  care a lătrat spre mormântul lui Adrian Păunescu ar fi fost român. Cum însă provine din acea seminţie care face jocurile peste tot în lume, cu excepţia Chinei, se înţelege servilismul de care instituţia a dat dovadă, slugărnicie pe care a cultivat-o, după reţetă balcanică, în lunile care au urmat, însă caracteristica în cauză ţine de alte metehne, pe care le-am şlefuit cu migală în spaţiul carpato-danubian…
       Şi totuşi, dacă ar fi să sintetizăm imaginile proiectate înspre Adrian Păunescu, observăm două poziţii diametral opuse: geniu şi mediocru! Iar dacă asupra celor care-l consideră geniu n-are sens să îngădui, asupra celorlalţi – între care Andrei Cornea ocupă, graţie TVR, locul central –  am avut ceva nedumeriri, care totuşi s-au limpezit. Am ajuns să le înţeleg ura la adresa lui Păunescu, şi, privind cu detaşare, această ură, băloasă pe alocuri, mi se pare justificată! De ce? Pentru că nu e uşor să vezi că, prin cuvânt, cel de lângă tine s-a bucurat de recunoaştere, atât în vremurile roşii, cât şi în cele din lacurile cameleonice; nu e comod să digeri că acelaşi om însufleţeşte masele şi transformă conştiinţe! Iar în tot acest timp, cuvintele tale s-au stafidit, virgine, într-o librărie… Acumulezi din acest motiv o sumedenie de frustrări, şi, în timp, obţii echilibrare mentală doar din satisfacţia – uşor macabră – generată de regresia biologică a celui preferat de zei, satisfacţie ce dobândeşte însemnătatea orgasmului când respectivul intră în neant…
       Iată că, la un an de la despărţirea lui Adrian Păunescu de cele lumeşti, gestul primitiv al TVR şi al invitatului său a căpătat, în ceea ce mă priveşte, o nouă semnificaţie. Şi, dacă ţinem cont că, în postmodernism ambiguitatea morală e în zodia normalităţii, de ce ne-ar mai mira, indiferent de context, o atitudine sau alta?!…
       Văd astăzi, în cenacluri literare, care adună privitori ce nu sparg bariera unei singure cifre, cum din spatele unor ochelari imobili, Păunescu este mângâiat pe creştet şi catalogat ,,versificator obişnuit, banal, mediocru”. Zâmbesc, am învăţat să-mi transform în zâmbet revolta! Ce să le ceri?! Şi-au creat o lume a lor, în care poate cred – dacă nu e aşa, sunt jalnici – şi atât… că în economia literaturii sunt inexistenţi!
       Păunescu a reuşit un lucru pe care, poate, doar Grigore Vieru, bunul său prieten, l-a obţinut în vremurile noastre: să se întoarcă la Eminescu, pentru a zămisli o creaţie de excepţie. De aici vine sentimentul evident al vieţii, pentru că poezia sa e un urlet prin care autorul îşi asumă totalitatea exisenţială.
       Personalitate complexă, Adrian Păunescu a avut un cusur pe care, probabil, nici măcar posteritatea nu il va ierta: succesul halucinant în timpul vieţii! Odată cu primele volume de poezii, din anii ’60 ai secolului trecut, continuând, în paralel cu opera literară, cu înfiinţarea Cenaclului ,,Flacăra”, în 1973, şi până la suprimarea sa, în 1985, milioane de oameni şi-au încărcat spiritul cu versurile şi cântecele sale; nimeni până la el şi nici după n-a livrat românilor atâta bucurie şi emoţie, iar asta nu se poate ierta… s-a văzut şi în duminica trecerii sale! Cărţile lui se volatilizau din librării mai repede decât aurul din Apuseni, iar după ’89 succesul său s-a menţinut la cote înalte şi în literatură, mass-media, dar şi în politică; până şi ratarea alegerilor parlamentare din anul 2008 i-a sporit, dacă mai era nevoie, forţa imaginii, pentru că, eliminat fiind de pe locul I, a demonstrat vulnerabilitatea unui sistem de vot, care, în unele cazuri, ignora opţiunea majorităţii.
       Ca modest consumator de poezie, care, între altele, îşi face timp pentru opera lui Adrian Păunescu, dar şi pentru cea a lui Nichita Stănescu – minus caravanele sale de epigoni! – observ un aspect banal: oamenii citesc puţin din poezia actuală, deoarece poeţii (nu toţi!) au început să se mintă pe sine, în disperata lor încercare de a comprima în cuvinte un strop de filozofie, o bucată de psihologie, ceva psihanaliză, simbolism, orfism şi alte găselniţe întru atingerea doritei originalităţi; poetul însă se goleşte pe sine, pentru că, dorind să-şi frapeze cititorul, ajunge să rupă legăturile cu viaţa. De aici şi zidul de necomunicare dintre poet şi cititor, asupra căruia, cu altă ocazie, mai multe voi spune. (În faţa poetului care însă exprimă simplu, viu şi curat adevărul fiinţei sale, mă înclin cu respect!)
       La început de noiembrie 2011, la un an de la moartea lui Adrian Păunescu, m-am cufundat în volumul ,,Poezii cenzurate”. Cei care ridică piatra cu seninătate, sunt sigur că lovesc în legenda intrată în pământ abia după parcurgerea respectivelor poezii… Ei ştiu! aşa că doar pentru ceilalţi am selectat  câteva strofe din ,,Calendar”, poezie scrisă în 1982: ,,Nu m-am tocmit argat la voievozi/dar nici n-am să suport analfabeţii,/ ce vor să stingă neamul românesc/bisericilor decojind pereţii.// De starea Putnei sîntem vinovaţi/ de starea Albei fi-va întrebare,/ acestea toate neamul le-a făcut/şi tot pe el mizeria îl doare.// Nu are dreptul nici un troglodit/ să remorcheze laşitatea noastră/şi să lipsească steagul tricolor/pe partea galbenă şi cea albastră.”
       Nu pot să închei fără un amănunt: aflându-mă la sfârşit de noiembrie 2010 la Chişinău, oameni din elita intelectualităţii româneşti, deplângeau sincer pierderea lui Adrian Păunescu, iar la Cernăuţi, în aceeşi lună, omul de spirit Vasile Bâcu, la o lansare de carte a istoricului Gică Manole, a cerut un moment de reculegere în memoria poetului Adrian Păunescu. În acelaşi noiembrie, unul dintre puternicii zilei, mi-a spus: ,,ci oi, o-nceput sî vă moarî poeţî?!!!” 
       Îl las pe Poet să răspundă, făcând trimitere la ,,Rezervist”, 1984 – : ,,Încolo, somn uşor şi toate bune/C-un ultim verb datornic vă mai sînt/Să ştiţi că v-am iubit ca pe-o minune/…Şi-acum zvârliţi în mine cu pămînt.”