• Anastasia Luca era, când am întâlnit-o, o pensionară de vreo 60 de ani din Botoșani debordând de frenezia invențiilor. Într-o zi, am primit o adresare din partea sa, prin care solicita sprijin și popularizare în vederea materializării unor astfel de idei. Am dat curs invitației, am deschis microfonul și a rezultat interviul care urmează, realizat la 20 iunie 2000, în Parcul Mihai Eminescu din municipiu.
• – Vă rog să vă prezentați.
• – Eu sunt Anastasia Luca.
• – De când datează primele dumneavoastră invenții, care, de obicei, fac obiectul preocupărilor bărbaților?
• – Pe prima, am brevetat-o acum vreo 12 ani și a fost în domeniul telecomunicațiilor, unde am și lucrat o viață întreagă. Este o centrală care ocupă un spațiu foarte îngust, cu roți zimțate pe ambele părți ale culoarului, pe unde salariații pot să treacă în așa fel încât să nu fie acroșați, chiar dacă se îngrămădesc unii în alții – că, dacă-i prinde haina cuiva, se poate ajunge până la moarte. Și atâta mi-am răsucit, înșurubat și descâlcit mintea, până am găsit soluția! Am luat un creion și o hârtie și am făcut exact schița de care aveam nevoie. După ce am înregistrat-o la O.S.I.M. [Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci], am aplicat-o și a dat niște rezultate extraordinare! Ce mai, aducea un venit puternic de tot.
• – Deci, invenția dumneavoastră avea un caracter vital, dacă ducea la salvarea atâtor vieți omenești…
• – …Vital, dar a ajuns strict… la gunoi! Atunci, am plâns, dar acum îmi vine să râd! Că am fost toantă. După aceea, am inventat un aparat de frizat pentru bărbați…
• – …Altceva decât mașina clasică de tuns??
• – Sigur; îl bagi în cap, apeși butonul și te-a tuns! Îl programezi: „Vreau șase sau zece centimetri în față.”, mă rog…
• – …Deci, diferite tipuri de tunsori! Cu mai multe cărări – cu una, cu două, cu câte vrei!
• – Da, ca la telefon: ai format numărul și vorbești!
• – Extraordinar! Am înțeles…
• – După aceea, am făcut o țigară cu oxigen – o țigară hazlie, mai mult ca design; bineînțeles, în loc de fum, tragi oxigen…
• – Deci, un sistem de fumat fals, cum ar veni…
• – …Fals.
• – Și nu dăunează prea mult oxigen?
• – Nicidecum!
• – Atunci, poate fi folosită și în spitale; în loc de mască de oxigen, îi dai bolnavului o țigară și l-ai lecuit!
• – Sigur, dar e ca trabucul, nu e o țigaretă oarecare. E o țigară hazlie, că, dacă o scoți la o petrecere, te prăpădești de râs!
• – Deci, ați pus accent pe efectul comic…
• – Da. Pe mine, mă enervează părul ăsta, că nu stă într-un loc… [Și-l așază cu o mișcare hotărâtă.]
• – A, n-are importanță… Așa-s toți inventatorii, doamnă!
• – Da, dar tot trebuie să găsești un motiv al cauzei…
• – …Bine spus!
• – Altă dată, am combinat niște săruri și am inventat o soluție; dacă faci baie cu ea… ai scăpat de gripă!
• – Cum, intri în baie tremurând și ieși sănătos??
• – Da; intri și-ți razi cu un cuțit porii pielii sub apă, iar cuțitul rade, practic, tot. Uite, că-s mânjită toată cu var…
• – …N-ați dat cu cuțitul.
• – Nu. Porii pielii răzându-se sub apă, dislocă aerul și se face… Știți… Trecerea direct în sânge și atunci are loc lupta dintre leucocite și…
• – …O adevărată bătălie!
• – Exact; o bătălie.
• – Merge și un cuțit de bucătărie?
• – Cuțit de orice fel; numai că trebuie ras razant, nu drept, ca să nu te tai…
• – …Ca la porc!
• – Da, dar ras în așa fel încât să se disloce porii pielii. Asta am făcut-o din cauză că, de fiecare dată când mă întorceam acasă, îl găseam pe colegul meu și ne stucheam, ne băteam, ne înjuram, ne trăgeam de cap, ne împingeam… Ca să-mi spună nevastă-sa că… a murit!
• – De gripă?
• – Nu, de amigdalită.
• – Deci, nu mergea cu cuțitul…
• – Ba mergea, cum să nu??
• – Cum, el n-a avut un cuțit la îndemână??
• – Da’ el n-a știut de invenția mea…
• – …Altfel, îi dădeați cuțitul și-l salvați…
• – Sigur, i-l dădeam eu, Doamne, iartă-mă!
• – Vai, ce neșansă a avut…
• – Da… Apoi, am făcut automobilul fără benzină.
• – Spuneți-mi principiul.
• – De câte ori mă duceam la părinții mei – mergeam foarte rar, o dată la un an sau doi…
• – Ăsta-i principiul după care ajungeați acasă.
• – Da.
• – Spuneți-mi principiul de funcționare.
• – Funcționează pe circuit închis, cu superamplificator magnetic și motor de execuție pe fiecare roată; atât vă spun și altceva nimic.
• – Dar un combustibil tot trebuie să aibă…
• – Nu; perpetuum mobile e cel mai exact.
• – Nici n-ar fi primul, că au mai făcut atâția alții…
• – Nu mă interesează.
• – Deci, nu studiați literatură de specialitate; lucrați numai pe bază de străfulgerări…
• – Atât! Iar pornirea este comandată de șofer, prin apăsare de pedală.
• – Adică, transformați energia mecanică de la picior în energie electrică.
• – Exact!
• – Puteți să faceți și lumină în mașină…
• – Da’ bineînțeles!
• – Puteți să prindeți programe radio-tv… Numai de la pedală!
• – Ați priceput!
• – Geniul stă în pedală!
• – Da, în pedală.
• – Păi, asta e revoluția tehnicii!
• – Revoluția tehnicii, bine ați zis. Dar cineva mi-a spus: „Eu nu știu de ce nu te liniștești, pentru că ăla care a făcut Diesel-ul n-a mai trăit nici trei zile și l-au terminat.” De asta l-am și înregistrat la O.S.I.M., ca să fiu în siguranță.
• – Iar, acum, sunteți în afara oricărui pericol…
• – Sigur! Și vă mai spun o treabă: dacă bați un cui cum trebuie, asta se cheamă invenție…
• – …Dacă-l bați altfel decât ceilalți.
• – Exact!
• – …Eventual, cu floarea în jos.
• – Da. Dar vreau să vă spun că sunt descurajată total…
• – …Se simte, doamnă.
• – N-o pot scoate la capăt.
• – De ce ați avea nevoie?
• – Mi-am deschis un cont la C.E.C….
• – Și câți bani s-au adunat?
• – 500 de lei.
• – Dar v-ar trebui ceva mai mult, așa-i?
• – Nu-mi vine să râd, dar mă faceți… [Râde.]
• – Care a fost prima idee tehnică din viața dumneavoastră și ce vârstă aveați atunci?
• – Pe la șase-șapte ani, îmi fixasem bine o idee și mi-am spus: „Când o să fiu mare, am să fac un aparat ca un fel de mașină de tors automată, cu o roată care să se învârtă și o pedală, iar omul care este supărat să vină la aparat, să apese pe pedală și să scape de toate necazurile, să-l văd râzând și fericit.”
• – Invenția s-ar putea numi „aparatul veșnicei fericiri”…
• – La nume, încă nu m-am hotărât…
• – …Dar ideea rămâne bătută în cuie.
• – Da. Asta a fost prima mea idee, care n-a fost brevetată niciodată, iar despre altele nici măcar n-am știut că-s invenții.
• – De exemplu…
• – În industria cărnii, când se sacrifică animalele, trebuie să vină cineva și să curețe sângele de pe jos; iar eu am spus: „Pentru ce faceți asta? Puneți o țeavă prin care sângele să se scurgă direct la canal!”
• – Interesant… Așa, se duce singur!
• – Pleacă singur; nici nu-i nevoie să mai speli pe jos, doar arunci o căldare cu apă și… s-a dus!
• – Oare de ce nu se gândesc și alții la astfel de invenții salvatoare?
• – Vă spun eu de ce: pentru că soțul meu a murit și, stând singură, îmi trec prin cap tot felul de trăsnăi!
• – Deci, familia este o frână în calea civilizației…
• – Nuuu… [Râde cu poftă.] Dar, așa, am timp să mă gândesc la tot felul de minuni! Scriu și poezie…
• – Ce mai aveți în plan?
• – Să vă spun ultima idee: m-am apucat să fac o crescătorie de prepelițe; am luat un ceaun – și asta e o invenție…
• – …Nu mă îndoiesc.
• – Nu aveam incubator, în schimb aveam niște ouă de prepeliță; am luat ouăle și le-am pus într-un ceaun…
• – …Omletă??
• – Nu, le-am pus la clocit. Am pus în ceaun un termometru, ca să nu depășească 38 de grade, o ceașcă de apă, pe ceașcă – o sită, pe sită – un burete, iar pe burete – ouăle; deasupra ceaunului, am pus o năframă și un bec, l-am legat cu două ațe și l-am atârnat de două cuie. Într-o zi, am găsit puii țopăind în ceaun!
• – Și… nu erau deja gătiți??
• – Nu; erau vii, abia ieșiți din ouțe! Vreo trei ture am scos la ceaun și, după aceea, mi-am spus: „Sunt prea primitivă; nu mai ține, că sunt o doamnă!”
• – Așa e. Alte idei…
• – Vai, nu mă stârniți, că nu mai termin până mâine!
• – Nu știu de unde le scoateți…
• – Da’ nu le scot, că-s gata…
• – …Clocite!
• – Clocite.
• – Doamnă, vă simțiți bine? Cum stați cu sănătatea?
• – Când văd pe cineva mergând pe stradă sau făcând o treabă, oricât de repede s-a mișca, mie mi se pare că nu-i destul de iute, mă enervez de-mi vine să-l iau de mână și să-i arăt eu cum trebuie să se miște.
• – Sunteți o perfecționistă…
• – Nu știu dacă se cheamă așa… O trăsnită!
• – În rest, n-aveți probleme de sănătate…
• – Dacă vreau să mă simt rău, îmi fac; mă gândesc la toate cele și atunci, sigur, mi le pun pe inimă.
• – Ca una care văd că sunteți doldora de idei, ce sfaturi ați adresa omului de rând?
• – Să știți că fiecare este dăltuit în Univers după un anumit tipar…
• – Credeți că a coborât mâna lui Dumnezeu asupra dumneavoastră?
• – Aproape sigur… Dar eu cred în el tare de tot. Și vă spun încă o treabă: nu mă las până nu născocesc ceva și să fac o mănăstire adevărată.
• – Cum, să inventați… o mănăstire??
• – Nu; vreau să fac o invenție puternică, iar, cu banii câștigați, să fac o mănăstire într-un pustiu.
• – Visul din copilărie…
• – Da, acela este și niciodată nu-l voi uita!

Florin Bălănescu