Primit pentru publicare: 13 ian.2015.
Autor: Vasile LEFTER

Publicat de Lucian Manole: 13 ian.2015.

TABLETA (… de IANUARIE)

ŞI  DACĂ…

Şi dacă, totuşi, iarăşi e 15 Ianuarie, să implorăm timpul care curge implacabil, ademenindu-l cu frumoasa rugă eminesciană „O,rămâi!”. Oricât ne-am preface că suntem cuprinşi de fiorul aniversării geniulu literaturii române, ne vor trăda ochii trişti şi faţa torsionată de vremurile pe care le trăim.

Nici anul acesta, 2015, nu e darnic pentru români în ceea ce priveşte atmosfera de sărbătoare.creată odinioară în jurul zilei aniversare a poetului numit de unii ironic şi duşmănos  „naţional”, fiindu-le peste puteri să demonstreze că nu e aşa.

Nici de data aceasta, nu-mi vin în minte versuri cu lumină stelară, pline de avânt juvenil, versuri de iubire pătimaşă şi trăire paroxistică a miracolului existenţei telurice. Prim-planul este luat de Eminescu –Dionis călugărul, filozoful, savantul, Dionis sărmanul, neliniştitul, fragilul, naivul, visătorul, care evadează din lumea comună, prea puţin atrasă  de genii ,înfricoşată de adevăr şi puritate.

Zoilii culturii româneşti se vor întrece să laude ceea ce nici măcar nu au citit. Discursurile vor fi sforăitoare, împănate cu superlative şi neologisme de ultimă oră, care să ateste calitatea vorbitorului, preocupat de trend.

Puţinii auditori se vor retrage la o bere, bucuroşi că l-au sărbătorit pe „bădiţa Mihai”.  Vor fi şi români care vor ofta la gândul că unul din simbolurile românismului devine un fapt banal, care o dată pe an, cel mult de două ori, trece puţin câte puţin în neuitare.

„ La steaua care-a răsărit” e o cale din ce în ce mai lungă, pe care noi, contemporanii, nu o vom putea străbate niciodată.

Un poet postbelic, uitat pe nedrept în aceste vremuri de sfârşit de lume, avea curajul să proclame unicitatea autorului “Luceafărului”, dând parcă un avertisment şi celor care vor veni în literatura română în deceniile următoare: ”Pe Eminescu, noi, poeţii tineri,/ Zadarnic vom cerca, nu-l vom putea ajunge !

Poate o ultimă stampă a chipului devenit  “coloana fără de sfârşit a românismului” ne-a lăsat-o vrânceanul nostru Alexandru Vlahuţă, fascinat de talentul fără egal al celui care şi-a irosit ani buni la ziarul “Timpul”, tânjind după clipe de odihnă într-un colţişor de sat: ”Sfiicios, mă uitam la Eminescu şi mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se dezvolta o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie.”

Şi dacă…românii vor fi cândva la greu, mai au o speranţă: Mihai Eminescu. Poetul va fi mereu aproape să ne lumineze calea spre adevăr, oricât de “strâmtă” ar fi cărarea, ducându-ne de mână pe sub „umbra de răchiţi”.

Poate atunci ne vom răscumpăra sufletul vândut în vremuri de căutări besmetice neguţătorilor de iluzii, murmurând ,  cuprinşi de magie:

“Şi daca ramuri bat în geam/ De iese-n luciu luna,/ E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna.