ȚĂRANII

Copil, vorbeam cu soarele în fiecare clipă,
Despre cei care luau în palmă țărâna încă,
Mângâindu-și fața cu ea și-n șoaptă murmurând:
Nu avem lacrimi să udăm acest însetat pământ.
Aproapele lor era țărmul pe care s-au născut,
Singuri, au văzut cum mugurii din nou s-au desfăcut,
Cum se curmă încet munții la trecerea timpului,
Cum se citește brazda și ființa locului.
Ei aud cum orizonturile se cumpănesc,
Cum cresc ierburile și cum mugurii izbucnesc,
Văd naștera luminii .și vorbe nu părăduiesc,
Vorbele lor spuse odată nu se mai rostesc.
Știu că fântânile trebuie la timp curățate,
Brazda trasă adânc,animalele mângâiate,
Cum se rotește pasărea în văzduhul azuriu,
Și multe altele pe care eu nu le mai știu.
Ei mi-au rămas ades în sânge ca un plug strămoșesc,
Cu fierul cald, mirosind a vară și a ceai domnesc,
Cu ochii lor ce au îndulcit orizonturile,
Căutând pasărea vestitoare și zările.
Peste ei au trecut multe, dar sunt în picioare,
Casele pârjolite le-au reclădit fiecare,
Căci știau că lăcomia și ea la loc va crește
Ca o boală cronică ce din nou izbucnește.,
Când limba lor maternă a fost batjocorită,
Ei au refăcut-o mereu și mai înflorită,
Căci au ținut la ființa ei scumpă și dragă,
Rămânând în suflet ca o adevărată hrană.
N-au îndrăznit să-și ducă brazda până în zare,
Și n-au furat hatul nimănui, orbiți de soare,
Sunt oameni iluminați prin muncă și tot mai buni,
Și din vrednicie și-au împletit ades cununi.
Ei întrețin focul viu în vatra strămoșească ,
Și ne așteaptă când ne întoarcem cu drag acasă,
Să ne bucurăm mereu alături de părinți și frați,
Și să le-aducem apă și lacrimi celor însetați.