---

Probabil, cei mai mulți se întreabă adesea ce este viața și încotro duce ea. Fiecare dintre noi căutăm să ne desăvârșim prin grația unei construcții ontologice a vieții care să ne edifice spiritul aflat parcă permanent în căutarea luminii pierdute. Întrebarea este: ce anume construim sau cum ar trebui să ne construim viața ca ea să reprezinte pentru noi un adevărat drum către Emaus?

E greu într-adevăr să oferi un răspuns satisfăcător la o asemenea întrebare, întrucât tot ce trăim este schimbător pentru că însăși natura umană este una a contradicțiilor, nefiind capabilă să își găsească o temelie a certitudinii perpetue. Dimpotrivă, viața noastră este supusă oarecum unui pariu ironic al inconștientului cu ideea de libertate, care întâmplător devine iluzie, ca urmare a simplului fapt că omul nu știe să fie liber. Nu știe pentru că ambiția sa este aceea de a-și păstra nemurirea, iar nu viața, cum frumos se exprima gânditorul german Otto Rank. Astfel, dacă omul nu este în stare să își păstreze viața, evident că nu poate fi liber, și de aceea libertatea este o iluzie.

Dar totuși, fiecare dintre noi încearcă să își construiască viața într-un anumit fel, să o picteze în culorile ambițiilor și deprinderilor sufletești. Fiecare dintre noi ne dorim o fortificare a zidurilor cetății vieții, pierdută în ceața spaimelor noastre, dar și a mediocrității ambițiilor trufașe. Însă pentru această fortificare este nevoie de ceea ce eseistul Herbert Read numea „luarea în posesie a realului”, demers care implică printre altele blândețe comprehensiva și exerciții isihaste prin care să învățăm lecția Sfintei Simplități.

Cât de seducător sună această formulă propusă de faimosul gânditor englez, căzut pradă idealurilor sale expresive din care mințile fecunde încearcă să se adape în speranța că vor ajunge să cunoască fericirea ca firesc, sau ca ethos inconfundabil al vieții pământești, imanentă vieții veșnice din Ceruri. Luarea în posesie a realului care ne minte prin aparențele sale și prin banalitatea cotidiană a temporalitatii anoste. O dată luat în posesie un asemenea real, omul dobândește adevărata eliberare din închisoarea fricii, deschizând astfel larg porțile către Ideea primă care dă suflare tuturor celor pământești.

Pe de altă parte, ne este greu să ne dăm seama că există această alternativă, înțelegând de fapt realul doar ca manifestare întâmplătoare a vieții, nicidecum a stării noastre de conștiință care proiectează idei și fapte. Cu alte cuvinte, nu dorim ca noi să fim vectorii devenirii noastre, ci hazardul inventat de lenea noastră sufletească datorată neputinței de a ne înnobila vocea interioară.

În acest caz, viața va arăta întotdeauna asemenea unui Titanic ce sa va izbi de ghețarul propriilor noastre rătăciri. Pur și simplu este mult mai comod să nu înțelegi, decât să înțelegi, pentru că de fapt este mult mai ușor să cazi în prăpastie, decât să urci muntele pentru a ajunge în vârful nemuririi.

Un călător britanic, dornic să guste din misterele inconfundabilei planete Pământ, s-a hotărât să meargă în Tibet pentru a cunoaște înțelepciunea călugărilor budiști. O dată ajuns la o mănăstire de acolo, văzând și cât de vitrege sunt condițiile de viață, a avut firescul gând să plece mai repede. Văzând călugărul ce avea de gând să facă turistul britanic, îl întreabă fără ezitare pe acesta din urmă : „Dacă vrei poți să pleci, nimeni nu poate să te țină cu forța aici. Dar oare nu ai înțeles tu că pentru a cunoaște, trebuie să ai răbdare cu tot ce viața iți oferă la fiecare suflare a ta pe acest Pământ? „

Într-adevăr, răbdarea de a înțelege ceea ce viața ne oferă este instrumentul care ne va ajuta să câștigăm pariul libertății și să dobândim onoarea cunoașterii, dar nu în sensul rațional, sau epistemologic, ci în sensul emoțional, pentru că tot ceea ce nu este emoție duce la anxietate intuitivă.

Când vom înțelege că inițial suntem călători într-un Titanic care nu știm dacă va putea merge mai departe, sau dacă se va izbi fatal de obstacole nebănuite, vom rămâne tributari castității cunoașterii. Dar dacă îi vom oferi cunoașterii surogatele metafizice de care are nevoie, atunci viața va deveni Nemurire, va rămâne un adevărat Titanic, nu doar că formă, ci mai ales ca expresie.