Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Octombrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Titlurile sunt importante în jurnalistică, ele sunt sinteza conţinutului a ce ai de spus, iar realitatea celor citite îţi răstoarnă multe din ceea ce ştiai

Primit pentru publicare: 09 Oct. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 09 Oct. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Ziaristul necinstit e ca un coș de gunoi: cu cât e mai gol, cu atât e mai murdar*, citesc din Decalogul 13 pentru ziariști, titlu publicat la 8 octombrie 2019 în Luceafărul – Botoşani de Alexandru Florin Tene, preşedintele  Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americano-Române şi aflu din dialogurile  socratice ceea ce de regulă se întreba filosoful – ce este  dreptatea, ce este cunoaşterea, ce este  frumuseţea? – întrebare care, spune iniţiatorul discursului, duce la concluzia că pentru interogaţi toate răspunsurile, oricâtă cunoaştere au, în ceea ce înţeleg, ştiu şi răspund, toate concepţiile pe care le folosesc sunt de-a-ndoasele… şi, aceasta, pentru că oricâtă căutare ar fi, totul se consumă în van, toată strădania depusă pentru asta este prin esenţă greşită de la început  şi sortită eşecului. Filosofie!  

Citesc alt titlu – „Am fost victima unei situaţii penibile” – şi din ce a scris părintele Vasile Oltean de la Biserica Sfântul Nicolae de la Şcheiul Braşovului şi din activitatea sa ca istoric, cercetător de documente arhivistice, scriitor a peste 40 de volume, şi de muzeograf, primitor  şi ghid pentru public, aflu ce tinerii nu prea ştiu: „Eu sunt victima unei situații penibile din 1949, când Ana Pauker, o spioană a rușilor, a ajuns în Guvernul României și a dat un decret prin care Armata Română trebuia să ardă în fiecare lună 40 de metri liniari de arhivă bisericească. Preotul de atunci, Ioan Prișcu, ca să le salveze, le-a urcat în turnul bisericii și a zidit ușa de la intrarea  în turn, fără să spună cuiva. 10 ani cât a durat acea lege a Anei Pauker, noi românii ne-am ars toată istoria, pentru că toate documentele noastre erau în biserici, dar a noastră a fost salvată” şi din ea au rezultat tomurile sale unele de sute de pagini originale ori completare prin interpretate

 Mă întorc la Luceafărul, la alt titlu „Mihai Şora: idol marxist al  noului Sovietism!. Din 1951 până în  2019 nu s-a schimbat nimic în România?”, scrie Ionuţ Ţene la 6 octombrie a.c.  Iar din conţinut – aflăm ce nu ştiu prea mulţi chiar din maturii noştri: „Când a cerut Mihai Șora, membru al partidului comunist francez să se înscrie la comuniștii români, nu era un tânăr naiv care nu știa ce vrea sau că nu știe că vrea să participe indirect la genocidul totalitar împotriva poporului român, ci era un bărbat matur de 32 de ani ce avea o muză politică, pe criminala Ana Pauker. Pe bună dreptate presa română și intelectualii democrați și europeni s-au revoltat la campania Emag. Un document din 1951 care prezintă tentativele lui Mihail Șora, „simbolul libertății” ales de Emag pentru a sărbători 30 de ani de la evenimentele din 1989, de a intra în Partidul Muncitoresc Român (PMR), a fost făcut public de istoricul Mihai Burcea. Documentul prezintă motivele pentru care autoritățile comuniste refuzau „transferul” lui Șora de la Partidul Comunist Francez (PCF) în PMR, deși Șora invoca faptul că avea „vechime” în mișcarea comunistă: fusese membru al PCF încă din 1945. Documentul este datat în 1951, ceea ce înseamnă că Șora cerea să fie admis în Partidul Comunist în perioada în care elitele României interbelice erau exterminate în închisori, – atenţie Rugul Aprins de la biserica Antim – inclusiv prin Experimentul Pitești. Anii 50 au fost numiți de către istorici drept anii cei mai negri ai stalinismului românesc, „obsedantul deceniu”. În această perioadă, Șora a lucrat la Ministerul de Externe, condus de temuta Ana Pauker. Radu Preda, președintele Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului (IICMER), a reacționat la noua campanie a emag, în care Mihai Șora, fost colaborator al sinistrei Ana Pauker și membru al nomenclaturii comuniste peste 20 ani este prezentat drept o persoană care a suferit în timpul regimului de tristă amintire.”

…”Pe de altă parte și Mihai Șomănescu apără memoria  celor care au murit asasinați de regimul comunist: „Filozof român, apărător al libertății și al drepturilor omului”, așa scrie pe posterul gigant pe care tronează chipul lui Mihail Șora care face reclamă retailler-ului emag. Există și un clip video, în care Șora ne anunță că „aveam 30 de ani când viața s-a oprit, când ne-au condamnat pe toți, la frică”. 

…”Nu domnule Șora, pe dvs nu v-a condamnat nimeni la frică. Pentru dvs, la 30 de ani, viața abia a început. Dvs nu ați fost condamnat la frică, dvs ați fost în rând și alături de cei care au condamnat PE ALȚII la frică.” De fapt ”libertatea” lui Mihai Șora este cea care ne-a implementat marxismul cu forța în anii 1950”, limpezeşte lucrurile autorul cu titlul dedicat lui.  E o ”libertate” care promovează ura între oameni, așa cum ne-a lăsat-o Marx moștenire pentru ca o nomenclatură subțire politico-economică să controleze totalitar, criminal și ideologic o țară și un continent. Dacă ucenicul Anei Pauker din 1951 ne dă lecții de morală și ”libertate” în 2019 – la vârsta de peste 100 de ani o face pe disidentul în stradă şi noaptea pentru întorşii în ţară la 10 august ştiut, adaugă subsemnatul –  înseamnă că în România din 1950 și până astăzi nu s-a schimbat în esență chiar nimic. Am trecut de la comunismul de stat la capitalismul de stat neo-marxist, în care patronii și propagandiștii lor sunt fii sistemului securisto-comunist care conduc România cu o mână de fier din 1950 până astăzi?”, îmi declar şi eu adeziunea la argumentele lui Ionel Ţenea. 

Citesc alt tilu a unei cărţi, „Ravagiile nimicului pretenţios”, autor Alexandru  Tacu, Editura PIM Iaşi, replică la altă carte, „Iaşi 14 decmbrie 1989 Începutul Revoluţiei Române?” pe care l-am reluat mai pe larg: „Alexandru Tacu, Iaşi: „ravagiile nimicului pretenţios, apărându-şi onoarea,  a lui şi a lui Mălin, fiul, a familiei”, text din „Istorii, comentarii, miscelanea”, vol. 11, Ed.” Armonii Culturale” , 2019,  ca şi precedentele,  din care românii citindu-le trebuie să înţeleagă cunoscând  trecutul regimului totalitar comunist susținut de unii care sub Ceauşescu şi predecesorii au mâncat o pâine albă-albă, au fost părtaşii crimelor, pentru ca acele crime să nu se mai repete niciodată,  românii nu au nevoie de idoli falși, – nici la preşedinţie, în parlament, executiv, justiţíe, în academie, USR, UZP şi mass-media nici atât – care amintesc de cea mai neagră perioadă istorică a poporului român și a Europei. Avem nevoie de democrație, adevăr  și de libertate ca de aer în ziua de astăzi când ni se propun modele de viață totalitare în stil neo-sovietic, cum zice Tacu, că astea le-au priit celor care nu au plecat atunci când cineva a lăsat uşile Ţării deschise nu întâmplător. 

Precizez, cu asemenea idoli falşi, decideţi în domeniu, Alexandru Tacu, recunoscut ca poet şi scriitor de literatură bună încă din primele clase de liceu la Bârlad, o şcoală vestită, consecinţă a realităţilor timpului parcurs, cu trăgătoii de sfori lângă dânsul, ca şi noi toţi, precum şi alţii, mă refer la prof. Traian Nicola şi dr. Constantin Teodorescu  de la Bârlad-Galaţi, la prof. Vasile Filip de la Iaşi –importanţi literaţi, a plecat dintre noi fără să i se fi înmânat atestatul pe care îl merita, ca şi copii lui, de membru al USR. 

 Iaşi, 9 octombrie 2019,