Primit pentru publicare de la Ion N. Oprea, 24 martie 2014.
Editor: Diana Aghiorghiesei, 24 martie 2014.

Tot despre dacism, daci şi romani

Sorin Langu, în revista „Elanul” nr.103/2010 în articolul „Dacismul, dacii şi romanii” referindu-se la cele scrise de Ion Gheorghe în revista „Flacăra” nr.5/2001 cu titlul „Scrierile dacice sunt cu 2000 de ani mai vechi decât cele sumeriene” îl primeşte şi comentează, după cum singur afirmă, cu „un zâmbet în colţul gurii.”

Ceea ce nu face subsemnatul, nici acum şi nici atunci când despre daci şi scrierea lor am scris în volumul „Vaslui – Tradiţionalism”, Editura PIM Iaşi, 2010, p.399 – 407, fără a şti aserţiunile lui Ion Gheorghe. Acolo încerc să probez, ca şi Ion Gheorghe – care nu îşi termină discursul în „Flacăra” nr.5/2001 – că, într-adevăr, scrisul dacilor este mai vechi cu circa 2000 de ani faţă de cel al sumerienilor din perioada mileniului IV î.Hr.

Despre apariţia scrisului în lume şi „despre limba şi scrierea traco-dacilor” a scris în revista „Convorbiri literare” nr.7/1980 lingvistul Ariton Vraciu, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi care probează tocmai afirmaţia lui Ion Gheorghe, care încă nu se pronunţase şi avea să o facă de abia în octombrie 2001.

„Cele mai vechi ştiri despre geto-daci le avem din secolul al V-lea î.e.n. – spune profesorul, venind cu argumente. Pentru studiul limbii dacă-getice dispunem de:
1)   glose (cuvinte izolate, păstrate de lexicografii şi de alţi autori, cu indicarea semnificaţiei în greaca veche) în număr de aproximativ 60;
2)    o inscripţie compusă din trei cuvinte: Decebalus per Scorilo: inscripţia cuprinde un nume comun (per) şi două nume proprii;
3) mai multe nume de ape şi de localităţi (unele perpetuate în română: de exemplu Ampoi, Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş, Tomis, Tisa, Arad, Alboc, Hârşova, Iaşi, Mehadia; un lot de cuvinte păstrate până astăzi în română: abur, ostrov, baci, bordei, brad, bucura, bunget, doină, drocie, fluier, gard, gata, grapă, grumaz, mal, mare (adjectiv), mazăre, măgură, mire, moş, murg, pârâu, scrum, sâmbure, stână, sting, strungă, urdă, vatră, viezure, zimbru etc.

„Noi nu avem ştiinţă despre limba geto-dacă, alfabet nu există, autorii antici nu menţionează nimic despre scrieri, şi totuşi, unii contemporani ai noştri le cunosc!!!” – spune, mirându-se Sorin Langu. Şi totuşi, după cum s-a văzut, avem cuvinte.

Analiza lingvistică, spune profesorul Ariton Vraciu „a dus la concluzia că „daco-getica face parte din marea familie a limbilor indo-europene, înrudită cu Hitita, sanscrita, greaca, limba germanică, celtica, albaneza, armeana, Malto-slava, indo- iraniana, tohariana. că daco-getica – după particularităţile ei structurale – va fi aparţinut, ca şi celelalte limbi indo-europene vechi, tipului fleximar (cu precădere sintetic), asemănător limbilor latină, elină, veche indiană, hitito-luviană.” Că geto- dacii întreţinând contacte cu alte triburi şi populaţii – indo- europene, grecii, ilirii, celţii, sciţii, lumea mediteraniană, limba li s-a interpătruns, făcând posibilă înţelegerea dintre ei.

Cultura dacilor din perioada Burebista-Decebal continuă tradiţiile civilizaţiei traco-getice din mileniul al III-lea î.e.n. prezentând trăsături unitare în întreg spaţiul nord-dunărean şi pontic.

Este adevărat, limba latină s-a impus şi în Dacia, înlocuind vorba localnicilor, dar substratul geto-dacic s-a păstrat, din nefericire, recunoaşte şi profesorul, nu întotdeauna suficient cunoscut şi recunoscut, ca şi în cazul de faţă.

Procesul de romanizare a Daciei a început înainte de cucerirea ei, încă de la sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. şi a continuat şi după retragerea aureliană (anul 271) care a durat o perioadă îndelungată – secole, nu doar 160-165 de ani.

Continuitatea populaţiei autohtone în nordul Dunării rămâne un fapt bine cunoscut arheologic, istoric şi literar- folcloric. Latina s-a vorbit tot mai mult pe teritoriul vechii Dacii, ca şi în Galia, Spania şi Italia, dar substratul dacic s-a păstrat şi transmis de la o generaţie la alta.

Este dovedit că „înainte de constituirea Romei, substratul traco-celtic acoperea întreaga Europă, inclusiv peninsula italică, că înseşi greaca s-a constituit ca limbă indo-europeană, pe acelaşi substrat pre-indo-european, comun euro-afro-asiatic, că la începuturile romanizării spaţiului tracic, atât pentru limba romană, slavă, albaneză, maghiară – şi nu numai – a existat un substrat comun lor (vezi şi Mihai Lozbă – Romanitatea orientală în perspectivă eminesciană – Editura PIM Iaşi, 2008, p.54-55).

Rădăcinile autohtone şi latine ale limbii române, stau în ceea ce numim diaspora, susţine şi demonstrează profesorul Mihai Lozbă. Trebuie să restituim limbii române adevărata sa istorie, substratului dacic revenindu-i rolul determinant în constituirea romanităţii orientale (p.66)

„Pierit-au dacii? – se întreabă B.P.Haşdeu în disputa privind istoria românilor în 1860, ca mai apoi, obsedat de aceeaşi întrebare, să se întrebe în 1901: „Cine sunt albanezii, aducând el însuşi argumente în sprijinul ideii că limba şi poporul român sunt rezultatul simbiozei primare daco-latine. Răspunsuri pe care avea să le dea nimeni altul decât Mihai Eminescu, ca participant la întemeierea „ştiinţei române”, ca şi învăţatul Dimitrie Cantemir.

Din relatările lui Herodot (sec. V. î.Hr.) rezultă că albanezii, urmaşii ilirilor, vorbitori ai uneia din cele mai vechi limbi din Europa, pe parcursul generaţiilor şi în împrejurările istorice favorizante schimbării statutului limbii, s-a ajuns, ca şi în cazul românilor, ca albanezii să nu vorbească astăzi Ilira, cum nici noi nu vorbim nici traca, nici latina. Concluzia? Cercetătorul nu trebuie să rămână încremenit în prezent, ci, plecând de la funcţia comunicativă neîntreruptă a limbii, să cerceteze, să arate cum s-a ajuns la modificările de compoziţie a limbii – ca sistem al acesteia, cum s-a ajuns la o nouă limbă.

Punând la baza cunoaşterii istorice substratul tracic comun, cercetătorii reconstituie istoria fiecărei limbi – inclusiv cea română, adăugându-i influenţele ulterioare, evoluţiile interne care i-au modificat structura şi sistemul, individualizând-o!

Asemenea cercetări sunt necesare, ele merită a fi făcute, ştiut fiind că un popor – dacii au rivalizat cu imperiul roman căruia Romei i-a trebuit trei secole până a-l fi făcut dispărut ca entitate statală dar nu şi ca vieţuitori!

Dar cum etimologia românească implică alte şi alte explicaţii care cad în zona de interes a specialiştilor, sperăm că la discuţia de faţă vor adera şi alte condeie şi suflete de români.

A existat scriere în Dacia pre-romană? – se întreabă profesorul Ariton Vraciu, ca şi Sorin Langu în articolul la care ne referim. Numai că în timp ce ultimul refuză să susţină o asemenea teză, spunându-ne că „civilizaţia geto-dacă este alcătuită din spaţii albe, punctate câteodată de o informaţie, latinii sunt mulţi”, ca şi francezi, italienii şi spaniolii, în timp ce „dacii nu”, universitarul ieşean face investigaţii adânci, de substanţă. Ca să ne răspundă, Ariton Vraciu ne trimite la arheologul Nicolae Vlassa care, în 1961 a descoperit pe malul râului Mureş, în aşezarea de la Tartaria, lângă Orăştie, trei table de lut ars care datează din prima jumătate a mileniului al IV- lea, pe două din ele existând semnele unei scrieri, cu analogii în Mesopotamia. Scriere care face legătură cu cele din tabelele sumeriene de la Uruk, datând de la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î.e.n. Dar cele de la Tartaria sunt mai vechi cu un mileniu sau două decât cele sumeriene, ducând la ideea că scrierea respectivă a fost folosită în sud-estul Europei mai întâi şi apoi în Mesopotamia. În lucrarea publicată de Vlassa, afirmând că scrierile misterioase de pe plăcile de la Tartaria seamănă cu scrierea sumeriană şi că ea ar reprezenta scrierea veche a dacilor, dovedeşte tocmai locul unde ajunsese civilizaţia autohtonă. Că tablele de la Tartaria erau într-adevăr cu 2000 de ani mai vechi decât cele sumeriene.

Iată că dacă în epocă „geto-dacii nici nu erau cristalizaţi ca popor” (Istoria României, Bucureşti, 1995, p.66-67, cu lacunele momentului dar şi cele de mai înainte, mereu rămaşi în zona spaţiilor albe, când e vorba de identitatea noastră) civilizaţia lor domina mapamondul, ca şi astăzi.

Ipoteza lui Vlassa, susţinută de universitarul ieşean, a fost preluată şi dezvoltată de alţi cercetători de renume, precum Marija Gimbutas de la Universitatea Harvard şi Ucla Milton Mechesney Vinn, de la Ucla S.U.A., de arheologul german de origine iugoslavă Vladimir Milojici (1918-1978).

Descoperiri similare celor de mai sus sunt şi cele de la Karamevo şi Gracianita în sud-estul şi nord-estul Bulgariei.

Vechimea scrierii de la Tartaria este confirmată şi de cercetările şi scrierile istoricului sovietic Boris Perlov. Este interesant că nu vreun cercetător român, ci arheologul rus Boris Pavlov şi sumerologul rus A.G. Ilifisin au descifrat şi tradus textul de pe tăbliţele de la Tartaria, care, deşi au lucrat separat, au concluzionat că este o scriere circulară descifrată prin citire, nu de sus în jos – cum sugerează ironic Sorin Langu – care ne trimite la Adam Getul ori la fiii lui Adam, deveniţi daci – ci în sensul invers al acelor de ceasornic. Se afirmă – de către cei doi cercetători ruşi – că sumerienii nu sunt ei creatorii scrisului de care s-a vorbit, ci ei au preluat scrierea pictografică de la populaţia din sud-estul Europei.

Că civilizaţia Carpato-Dunăreană a avut o largă răspândire, s-au identificat mărturii materiale similare în Ucraina, pe malul Niprului, în Grecia veche, Egipt, Sumer, China. Recentele descoperiri în lacul de acumulare de la Porţile de Fier şi cercetările lui Duşan Boric, profesor la Universitatea Cambridge sunt alte dovezi a modului cum a interacţionat civilizaţia de la Dunăre cu primele comunităţi de agricultori din aşezările mai îndepărtate şi care nu trebuie să scape cercetătorilor din România, dacă îşi iubesc profesia şi ţara.

Românca, profesoara Ioana Crişan, a demonstrat că semnele de la Tartaria sunt asemănătoare cu altele descoperite şi la sud de Dunăre, valorificate de arta folclorică românească. Ele ar reprezenta nu doar motive decorative, ci, în tradiţia populară, expresii aluzive la ideile religioase, la coduri ale puterilor magice, ale divinităţii. Se confirmă şi spusele lui Sorin Langu că „miturile omenirii sunt prezente în diverse forme în toate epocile”, numai că interpretarea şi îndemnurile diferă: chiar dacă valoarea lor simbolică s-a pierdut cu timpul ori a evoluat, dându-le alte semnificaţii, în condiţiile abstractizării de astăzi, ele îşi pot şi trebuie să li se păstreze şi valoarea incipientă, care trebuie descifrată pas cu pas. Tocmai pentru a se înlătura spaţiile albe din istoria noastră şi a înaintaşilor.

Între anii 1960-1964 a fost lector de limba română la Universitatea din Sofia (Bulgaria), unde şi-a pregătit şi doctoratul (sub conducerea lui Vladimir Gheorghiev, în domeniul lingvistică generală şi comparată cu teza Elemente autohtone ale limbii romane, pe care l-a susţinut în 1967. Doi ani mai târziu i s-a conferit dreptul de a conduce doctorate, iar în perioada 1967-1982 a fost şeful Catedrei de Limbi Slave. Majoritatea cursurilor sale au fost tipărite: „Curs de gramatică istorică a limbii ruse” (1963, colaborare), „Gramatica comparată a limbilor slave” (1971), „Studii de lingvistică generală” (1972), „Prelegeri de fonetică, fonologie, gramatică şi lexicologie comparată a limbilor slave” (1975), „Limba daco-geţilor” (1980), „Lingvistica generală şi comparată” (1980), „Teoria părţilor de vorbire” (1982). În 1999, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” a publicat lucrarea „Introducere în lingvistica balcanică”, scrisă în colaborare cu prof.dr. Klaus Steinke. A rămas inedit un volum de studii având ca temă chestiuni de protoistorie a limbii române. Profesorul a lăsat peste 300 de studii, articole, note, recenzii, traduceri, prefeţe, publicate în ţară şi străinătate, din domeniul lingvisticii generale şi aplicate, istoriei lingvisticii, lingvisticii balcanice, slavisticii, istoriei limbii române, stilisticii comparate şi contrastive.

---