Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto:Nica Zaharia ; © Florin Bălănescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Nica Zaharia s-a născut la 10 octombrie 1964, la Galați. A fost căsătorită și are o fiică. În anul 2000, a emigrat în Australia, în anul 2005 a revenit în România, iar în anul 2013 s-a întors în țara de la antipozi. A absolvit Facultatea de Filologie (astăzi, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie) a Universității (în prezent, Universitatea de Vest) din Timișoara, un master la Universitatea „Monash” din Melbourne, Facultatea de Muzică a Universității din New England și Facultatea de Media și Comunicare a Universității din New England – ultimele trei din Australia. Lucrează ca profesor de limbă engleză în orașul australian Hobart din Tasmania. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1983-1985). A susținut sute de recitaluri în România și Australia și a efectuat zeci de turnee în țară. A fost invitată în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat compact-discurile „Greetings from Down Under” (2021) și „Versuri pe portativ” (2021), apărând pe compact-discurile „Colindul gutuii din geam” – volumul 5 (2007) și „Mamă, vacii noastre nu-i e bine” volumul 11 (2008) ale Cenaclului „Flacăra”. A primit mai multe distincții, între care Marele premiu pentru debut (1983) și Premiul pentru compoziție (1984) ale Cenaclului „Flacăra”.

Nica Zaharia (compoziții, texte, voce și chitară) este o apreciată cantautoare de muzică folk, care a dobândit succesul prin sensibilitatea vocii și originalitatea pieselor, dintre care Colindul gutuii din geam (Galbenă gutuie) a cunoscut cea mai mare notorietate. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 4 octombrie 2005, de la domiciliul său din Galați.

– Te salut, Nica Zaharia!
– Salutare și din partea mea!

– În ce perioadă ai cântat în Cenaclul „Flacăra”?
– Am debutat la vârsta de 18 ani, la 23 mai 1983, pe Stadionul Dunărea din Galați și am rămas până la desființare, în 1985 [1a 15 iunie].

– Mai exista vreo scenă comparabilă pe atunci?
– Nu, nicidecum! La prima mea apariție, de exemplu, au fost prezenți peste 30.000 de oameni; altădată, și la Brașov au fost aproape la fel de mulți.

– Cam cât durau spectacolele?
– De obicei, țineau de la opt ore în sus, dar au fost și dăți în care s-au încheiat în zori, după mai bine de 12 ore.

– Ce relație ai avut cu Adrian Păunescu?
– Îmi plăcea să cânt și îmi făceam treaba. Abia terminasem liceul și eram obișnuită cu disciplina din anii de școală, de aceea nu am avut niciun fel de probleme cu conducătorul cenaclului.

– S-a întâmplat vreodată un eveniment neașteptat într-un spectacol?
– Da, în bine. Îmi amintesc de un moment extraordinar petrecut la Suceava – era la mijlocul lunii iunie, pe stadion –, când actorul Mihail Stan recita o poezie și cel de la claviaturi cânta în surdină Crai nou [de Ciprian Porumbescu]. Adrian Păunescu se afla în spatele scenei – nu se vedea din public – și, dintr-o dată, un grup de tineri a început să intoneze aceeași melodie; după ei, s-a luat întregul stadion și tot publicul se legăna dintr-o parte în alta, cântând la unison, din proprie inițiativă, Crai nou. A fost absolut extraordinar!

– Cu ce sentimente rememorezi anii aceia?
– Au fost momente irepetabile și, acum, după atâția ani, îmi dau seama că am făcut parte dintr-un fenomen unic. Până atunci și după aceea, nu s-a mai întâmplat o manifestare culturală de o asemenea amploare și sunt toate șansele să nu se mai petreacă.

– Îți mulțumesc pentru că mi-ai împărtășit amintirile tale.
– Îți mulțumesc și eu; a fost o bucurie pentru mine.

Florin Bălănescu