Publicat de prof. Lucian MANOLE, 4 ian.2014

O  foarte mare perioadă de timp mi-am petrecut copilăria în satul Borolea ( com. Hăneşti), satul bunicilor mei dinspre mamă. Pe măsură ce înaintam în vârstă, rămâneam uimit de numărul şi valoarea personalităţilor pe care le-a dat ştiinţei, culturii şi educaţiei acest topos micuţ ca spaţiu, dar plin de istorie şi de urmări ale dramelor prin care a trecut o mare parte a locuitorilor lui.

Renumitul specialist în sociologie  şi psihologie socială, profesor la Sorbona, Jean Stoetzel,  când  punea problema personalităţii, ne recomanda s-o privim din  i n t e r i o r  şi din e x t e r i o r.  Astfel că, personalitatea poate fi privită  din interior  ca structură intimă a elementelor biologice  înnăscute ( instincte, trebuinţe, tip de activitate nervoasă), psihologice (limbă, gândire, imaginaţie) şi sociomorale, achiziţionate în procesul socializării (norme comportamentale, valori sociale, convingeri, idealuri etc.) şi din exterior, ca efect produs de un individ asupra celorlalţi, ansamblul trăsăturilor şi conduitelor umane care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora.

Privind din perspectiva Stoetzel, una dintre personalităţile date  de micul  sat Borolea este şi Pandelica Radeş (născută Airinei). Cunoscătorii activităţii acestei veritabile DOAMNE a spaţiului ocupat  de români ( interior şi exterior), se încadrează perfect definiţiei dată personalităţii de alte mari personalităţi. Filosoful, eseistul, economistul şi omul politic Petre Ţuţea considera: „O personalitate este aceea care se dăruieşte, nu se justifică. Personalitate e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-şi mai aparţine”. Şi Pandelica Radeş deja a început să nu-şi mai aparţină. Ea este a Ţinutului Herţa şi a Divinităţii.

O altă personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX, filosoful, psihologul, omul politic, pedagogul  şi dramaturgul Constantin Rădulescu Motru ţinea să precizeze: „Prin personalitate înţelegem o îmbinare de factori sufleteşti, care mijlocesc o activitate liberă după norme sociale şi ideale”.

            Mihai Ralea, eseistul, filosoful, sociologul, diplomatul, psihologul şi omul politic, consideră că personalitatea umană este: „Un întreg armonios în care fiecare funcţiune depinde de cealaltă”.

Sociologul, filosoful şi esteticianul Dimitrie Gusti adaugă: „Personalitatea reprezintă cea mai înaltă sinteză sufletească. Misiunea personalităţii este ca prin ea să se contribuie la realizarea umanităţii. Personalitatea nu se capătă, se cucereşte”.  Citat care  sintetizează, zic eu, actul de sacrificiu şi dăruire al Pandelicăi Radeş pentru înfăptuirea idealurilor sale, născute din durere şi speranţă. Atunci când  poetul şi dramaturgul irlandez William Butler Yeates, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1923 spunea că „Personalitatea se naşte din durere” şi că „Este ca şi focul făcut cu ajutorul amnarului”, nu se gândea că o să  se potrivească perfect şi pentru Pandelica Radeş..

Goethe, o mare personalitate la rândul său,  spunea că „Cea mai mare fericire a omului este personalitatea”.  De aceea m-am întrebat mereu, câtă fericire poate încăpea în sufletul Pandelicăi Radeş, suflet firav şi trudit pentru izbăvirea neamului său  românesc şi îndreptarea nelegiuirilor istoriei?

Analizată dintr-o perspectivă psihologică, după  modul în care acţionează, după calitatea relaţiilor cu ceilalţi şi după spiritul care o domină, Pandelica Radeş este o personalitate specială, una magnetică prin modul de atragere şi influenţare a oamenilor.  O atenţie mentală concentrată pe proiectele ei i-a impus un autocontrol specific oamenilor superiori. Cunosc indivizi care îşi schimbă părerile de la o zi la alta. Pandelica Radeş a ţinut şi ţine la sistemul său de valori – Dumnezeu, Regalitatea, Ştefan cel Mare şi Sfânt, reîntregirea  spaţiului românesc, adevărul istoric etc.  Din acest motiv s-a considerat permanent o persoană liberă.

Bazată pe propriul său instinct şi pe intuiţie, a mers frecvent , pentru a-şi atinge scopurile, în zonele „calde” ale demersului ei: „Ţinutul Herţa, Republica Moldova, urmele marelui voievod Ştefan sau lăcaşurile sfinte din românitate.  S-ar putea spune că Pandelica Radeş îşi desăvârşea destinul  înlăturând teama. Nu cerea nimic pentru ea ci pentru a-şi bucura neamul românesc şi, fapt remarcabil, puţini au fost cei care au    refuzat-o.

Implicată în problemele altora, Pandelica Radeş îşi cheltuie toată energia pentru ei, axându-se pe găsirea de soluţii şi nu pe căutarea cauzelor.

            Narcisa Balaban, luându-i un interviu , apoi publicat în „Ziarul Lumina” din 9 ianuarie 2008, spune despre Pandelica Radeş:”Fiecare are amintiri despre copilărie. Ale unora sunt dintre cele mai fericite, ale altora dintre cele mai triste. Doamna Pandelica Radeş din Iaşi îşi aminteşte copilăria ca pe o şcoală despre viaţă, în care a învăţat să-şi iubească neamul. Astăzi îşi umple timpul mergând la biserică, scriind poezii şi săvârşind acte de binefacere. Unele sunt doar mijlocite de ea, iar altele realizate chiar din resurse proprii. Întrucât sănătatea nu-i permite deplasări frecvente, cele mai multe legături le face prin telefon. Principalii beneficiari sunt românii din ţinutul Herţa, regiunea Cernăuţi (Ucraina). Toate acestea sunt considerate de ea ca fiind o datorie sfântă faţă de neamul său, rupt în două în 1940”.

            Subtitlurile interviului  amintit vorbesc de la sine despre preocupările Pandelicăi Radeş: „Refugiu pentru fugarii Herţei”, „Am văzut-o pe bunica o singură dată”, „M-am simţit obligată să mă angajez”, „Un autobuz pentru biblioteca românească, la Mihoreni”, „O legătură mai strânsă cu parohia Herţa” etc.

            Spune Pandelica Radeş în „Despre începutul şi evoluţia tematică a poeziei mele”, un eseu trimis  poetului Grigore Gherman din satul Pasat (Herţa), pentru a fi publicat în „Gazeta de Herţa”: „ Începutul poeziei mele a avut loc la vârsta de cincizeci de ani şi jumătate, în timpul unei spitalizări îndelungate în oraşul Moscova (octombrie 1985 – martie 1986 ). Acolo, în seara zilei de 6 noiembrie 1985, colega mea de salon s-a învoit şi a plecat acasă, pentru a sărbători ziua de 7 Noiembrie. Întrucât eu nu dorm când sunt singură într-un salon de spital, în acea noapte n-am închis ochii până dimineaţa şi m-am gândit la ţara mea, la oraşul meu şi, bineînţeles, am plâns şi am scris primele patru poezii din viaţa mea.  Ce se întâmplase? Marea durere sufletească produsă de dorul de ţară, îmbinată cu durerea trupească ce mă adusese acolo nu mai puteau fi stăpânite; se „cereau”  să fie împărtăşite, aşternute pe hârtie, căci cu mine se petrecuse un fenomen pe care îl întâlnim la scoică.

            Atunci când în cochilia scoicii intră un bob de nisip, acesta o erodează, îi creează durere. Pentru a-şi uşura suferinţa fizică , scoica produce o secreţie care înveleşte acest bob de nisip. Treptat, scoica se cancerizează şi moare, în timpul ce bobul de nisip se transformă în perlă. Deci suferinţa sufletească, adesea, duce la valoare.

            Întoarsă acasă, era primăvară, însănătoşirea se petrecea rapid, sufletul îmi era însorit, bucuros, prielnic pentru ca animăluţele să-şi desfăşoare fel de fel de ghiduşii. Aşa că scriam poezie pentru copii. Dar într-o zi, vizionând postul de televiziune din Chişinău l-am văzut pe Dumitru Matcovschi căruia i se lua un interviu despre poezie. La sfârşitul convorbirii, Dumitru Matcovschi a adresat un apel către confraţii poeţi: „Întoarce-te, poete, la Neam şi la Durere! / Moaie-ţi pana în Suferinţa Neamului!”.

            Am clipit des pentru a desluşi esenţa mesajului.  Am înţeles că în perioada în care o orânduire socială „moare” şi alta se chinuie să-i ia locul, oamenii condeiului trebuie să se implice, deoarece politicienii de carieră dintre cele două războaie mondiale au fost nimiciţi, politicienii actuali neavând experienţa necesară pentru a-şi lămuri votanţii că este nevoie de o schimbare, aceşti mesageri ai noului sunt consideraţi duşmani ai poporului. Este firesc să fie primit  în aşa fel noul, deoarece votanţii de acum sunt foştii pionieri, comsomolişti, utecişti sau membrii de partid de odinioară, fiindcă aceştia, în şcoală, şi-au însuşit ideile şi doctrina vremii lor, au trăit într-o societate omenească ce funcţiona pe baza acestor principii, aşa că noi cei care „îmbrăcăm” în figuri de stil, adică în cuvinte frumoase  mesajul transmis, trebuie să intervenim, să ne implicăm, urmărind sugerarea „noului” prin acea „temă de gândire”, cu scopul de a sensibiliza pe cititori.

            Am înţeles că scriitorii trebuie să devină un fel de vârf de lance, un port-drapel, o avangardă, în vederea schimbării mentalităţii oamenilor.  De atunci, poezia mea a devenit o poezie mobilizatoare, acuzatoare, o poezie-manifest care, adesea, sfârşeşte cu un mesaj mesianic.  Dacă aceste principii sun evidente în volumele  „Balsam pe suflet”şi „Lacrimă şi vers”, ele se amplifică pentru ca, în „Golgota Neamului românesc”, să cunoască forme acute de acuzare.

            Această ultimă carte pomenită, apărută în 2010, concentrează, parcă, toată suferinţa şi revolta sufletului meu faţă de nedreptăţile îndurate de către românii ce trăiesc în afara graniţelor şi nu numai!

            Cunosc Suferinţa Neamului românesc, fiindcă am crescut în această suferinţă: tatăl meu – Airinei Pintilei – era din Mihoreni ( Ţinutul Herţa). Cartea e „ înfăşurată” în culorile drapelului, în nuanţe palide. Pe culorile drapelului este o inimă, inima mea, în interiorul căreia e cuprinsă harta cu localităţile pe care le-a pierdut România după cel de-Al Doilea Război Mondial. Inima este secţionată de o linie îngroşată care nu  este altceva decât acel hotar nedrept şi, de aceea, inima îmi sângerează. Sub inimă se află Stema României Mari.

            Cartea „se deschide” cu acel îndemn al domnului Matcovschi şi „se sprijină” pe două mari personalităţi istorice, pe două capete încoronate care, deşi au trăit în perioade istorice diferite, ba chiar îndepărtate ca timp, au avut aceleaşi ţeluri: marea dragoste de ţară şi lupta pentru păstrarea integrităţii teritoriale a ţării. Aceste două capete încoronate sunt Ştefan cel Mare şi Regele Mihai.

            Ştefan cel Mare a moştenit dragostea de ţară de la bunicul său, Alexandru cel Bun, şi a lăsat-o moştenire lui Bogdan al III-lea, fiul şi urmaşul său la tron. Pentru că acesta şi-a pierdut un ochi în lupta pentru Pocuţia, mai este denumit şi Bogdan cel Chior sau cel Orb.

            Regele Mihai a moştenit dragostea de ţară de la bunicul său, Regele Ferdinand, care, deşi era de origine germană, în Primul Război Mondial a luptat împotriva ţării sale natale care ocupase o mare parte din România, a scos armata germană din ţara noastră, ceea ce a dus la dezmoştenirea sa, la pierderea numelui de familie,  apoi a înfăptuit România Mare.  La rândul său, Regele Mihai a fost singurul şef de stat care a încercat, şi chiar a reuşit, să refacă România Mare, măcar pentru o perioadă scurtă de timp: doar trei ani.

            Cartea „Golgota Neamului românesc”este structurată pe trei capitole care se referă la „golgota” Familiei Regale, acolo în exil, dar şi pe „golgota” Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Toţi aceştia au avut de purtat o „cruce” grea spre o „golgotă” unde mulţi şi-au găsit sfârşitul în gerul şi foamea din temniţe sau din Siberia.

            Pentru mine, dar şi pentru românii ce trăiesc dincolo de gardul de sârmă, Ştefan cel Mare simbolizează spiritul justiţiar, dorinţa de dreptate. El este un fel de PAŞAPORT prin care aceştia îşi justifică descendenţa din „arcaşii” lui Ştefan, este un fel de „Avocat al Poporului”, acea instituţie care există în ţările civilizate pentru a corecta nedreptatea”.

În ceea ce priveşte opera Pandelicăi Radeş,  eseistul Georgică Manole, redactorul-şef al revistei „Luceafărul” din Botoşani, sistematizează: „1. şi-a pus poezia sub semnul metaforei scoicii; 2. şi-a clădit viaţa „sprijinindu-se” pe trei piloni: Dumnezeu, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Regele Mihai; 3. toposul este atribuit fericirii (Borolea) şi nefericirii (Mihoreni); 4. a reabilitat poezia pentru copii şi poezia patriotică pe care postmodernismul le persiflează; 5. a pus accent pe muzicalitatea versului şi de remarcat predispoziţia versurilor sale de a se pune pe note; 6. ambiţia permanentă de a ieşi din interval”.

Poeziile sale au fost publicate  în „Dreptatea de Iaşi”, „Flacăra Iaşului”, „Cronica”, „Coroana de Oţel”, „România Mare”, „România liberă”, „Luceafărul” şi altele.  Cele mai multe poezii i-au fost publicate în  reviste şi ziare din spaţiul ocupat al Ţinutului Herţa şi regiunea Cernăuţi, dintre care amintim „Gazeta de Herţa”, „Zorile Bucovinei”, Arcaşul” şi „Concordia”, ambele ziare ale românilor din Herţa şi Cernăuţi.

Din  opera Pandelicăi Radeş au publicat  toate revistele pentru copii din Cernăuţi şi Chişinău.

Primul comentariu cu privire la creaţia Pandelicăi Radeş s-a făcut în „Flacăra Iaşului” nr. 12668 din 8 iulie 1987, unde când Cătălin Dobre în eseul „Starea poeziei” scria: „Pandelica Radeş a predat, timp de două decenii, în Iaşi şi în alte părţi, limba şi literatura română şi istoria. A fost unul dintre dascălii care pun pasiune şi dăruire în nobile lor misiune. O afecţiune a silit-o să se despartă de catedră. Nespusul regret de-a nu mai putea ajuta alte generaţii de copii să înveţe, să devină oameni, era însoţit şi de altele, căci Pandelica Radeş fusese o cutreierătoare  a meleagurilor patriei, de pe care îşi umplea ochii de lumină, de pe care culegea folclor şi legende, obiecte de port sau imagini pe peliculă cinematografică. În momentele grele, starea de poezie a însemnat pentru ea şansa de a exista în continuare, de a comunica, de a dărui ceea ce acumulase.

I-am citit caietele cu versuri, adevărate jurnale lirice cotidiene, în care sensibilitatea se alătură imaginaţiei, rezultând texte de natură să-i  încânte şi să-i educe pe copii, cei pe care autoarea îi iubeşte la fel de mult”.

            Licenţiată nu numai în litere, ci şi în istorie, mereu s-a preocupat ca adevărul istoric să fie spus corect şi nu ascuns prin falsificări obraznice. Aşa s-a apropiat de România furată,  de Ştefan cel Mare, de Corneliu Coposu, de Regalitate şi Regele Mihai, şi de multe alte  personalităţi şi fapte peste  care istoria a trecut  încălţată în bocanci grei şi plini de noroi.

În foarte desele sale prezenţe în regiunea  Cernăuţi şi Basarabia ţinea să prezinte auditoriului istoria şi faptele reale. În „Gazeta de Herţa”, Pandelica Radeş a susţinut rubrica „File din istoria Neamului”. A preocupat-o şi personalitatea lui Corneliu Coposu, cel care reprezintă şi azi, după plecarea dincolo, la ceruri, „serenitatea unui om al istoriei” (Marius Oprea), fapt ce a determinat-o să devină membră PNŢcd. A impresionat-o cei 17 ani şi jumătate de puşcărie ai marelui om politic, patriot şi român, unde a suportat „începând cu bătăile simple, cu închiderea într-o celulă cu apă pe jos şi cu curentarea prin legarea apei la la curentul de înaltă tensiune, bătaie cu saci de nisip, bătaie cu cearceaful ud în baie, bătaie la tălpi pe rangă de fier, manej, tot ce se poate imagine”, după cum spunea Corneliu Coposu istoricului Marius Oprea ( vezi „Observatorul cultural”  nr. 445 (703) din decembrie 2013).

(*)  Fragment din  cartea „Un destin greu încercat – Pandelica Radeş”, aflată în lucru la Editura Agata.