UN INTERESANT STUDIU MONOGRAFIC: „RIPICENI POPASURI IN TIMP”

Autor, Gheorghe Burac

 „O carte pe care ai citit-o în adevăr este şi opera ta” ( N. Iorga)

 Circumscrisă îndelungatei tradiţii a monografiilor săteşti şi preocupărilor neîntrerupte ale intelectualităţii noastre rurale, pe linia „localismului creator”, lucrarea profesorilor Dumitru şi Marius – Constantin Grigoraş (tată şi fiu), a văzut lumina tiparului încă în anul 2009, la Editura „Quadrat” Botoşani (ISBN: 978 – 973 – 8073 – 59 – 3), după cum aflăm din prefaţa cărţii, la capătul unor investigaţii întreprinse timp de mai mulţi ani, în numeroase instituţii / centre de documentare – Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Muzeul Judeţean, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”, Biblioteca Municipală Dorohoi, Muzeul de Arheologie Iaşi şi Biblioteca Centrală Universitară Iaşi -, când au selectat informaţii şi din cercetările arheologice efectuate de Alexandru Păunescu şi publicate în „Repertoriul arheologic al Judeţului Botoşani”, precum şi din colecţia de „Documente privind Istoria României. Moldova” şi „Documenta Romaniae Historica , A. Moldova”, din câteva lucrări speciale şi generale, cum ar fi: „Monografia oraşului Botoşani” a lui Artur Gorovei, dicţionare, enciclopedii şi din alte surse bibliografice; iar pentru perioada contemporană a istoriei aşezărilor din această comună, autorii au valorizat şi anumite informaţii culese de la bătrânii satului actual Ripiceni, oameni care au participat la unele evenimente, întâmplări şi la alte momente importante petrecute în timpul vieţii lor ori au fost martori la unele dintre ele.

Cu modestie, autorii îşi definesc lucrarea drept „studiu monografic , având ca scop de a reliefa cele mai importante momente ale evoluţiei localităţii Ripiceni, ca centru de comună, cât şi a satelor care au gravitat în jurul acestei unităţi administrative”.

Concepută în trei capitole, cu mai multe subdiviziuni analitice, menite să înlesnească lectura, cartea oferă, mai întâi, date despre cadrul geografic – aşezare, relief, climă, ape, floră, faună şi populaţie.

În cel de-al doilea capitol, intitulat „O vatră milenară: pagini de istorie”, sunt prezentate rezultatele cercetărilor arheologice în cele patruzeci de puncte de pe teritoriul comunei, începând cu aşezarea de la Ripiceni – Izvor, iniţiată de Institutul de Arheologie al Universităţii Bucureşti, începând cu anul 1934, cercetări care au scos la iveală bogate urme materiale datând din paleolitic – unelte, piese de silex, arme de piatră, cioplite, cuţite de os, vetre de foc, fragmente ceramice -, pe când în alte aşezări, au fost descoperite fragmente din epoca metalelor (Holm, Gura Hârtopului), ceea ce demonstrează continuitatea vieţii pe aceste meleaguri.

Într-o altă subdiviziune a acestui capitol, „Repere ale evoluţiei istorice în epoca medievală”, se fac referiri la primele atestări documentare ale satelor din această comună: Lehneşti ( 7 mai 1546); Ripicenii Vechi (28 iulie 1569); Movila Ruptă ( 20 noiembrie 1671); Cinghinea / Şerbacele / Odaia Şerbăcuţa (1818; 1830; 1832-1834; 1935); Râşca ( 1812; 1832-1833; 1844), menţionându-se şi principalele aspecte ale evoluţiei lor de-a lungul epocii medievale.

Cel de-al treilea capitol al cărţii, „Comuna Ripiceni în epoca modernă”, prezintă, într-un scurt rezumat, fostele sate ale comunei: Ripicenii Vechi, Lehneşti, Movila Ruptă, Râşca, Cinghinea şi Popoaia, dezafectate artificial în anii 1974 – 1979 ( pentru a face loc apelor Prutului zăgăzuite de barajul de la Stânca – Costeşti, şi formând al doilea lac ca mărime din ţară., a cărui întindere măsoară 7700 ha ), atunci când o parte a locuitorilor acestora au fost strămutaţi în Ripiceni (Ripicenii Noi), singura localitate rămasă pe vatra ei şi cu statut de comună; tot atunci, cealaltă parte a locuitorilor a preferat alte locuri din ţară, unde au socotit că se pot adapta mai uşor (Ştefăneşti, Bucecea, Vlăsineşti, chiar Iaşi, Timişoara, Bucureşti ş.a.). Pentru toţi cei care au fost obligaţi să-şi părăsească ograda, de care se simţeau legaţi sufleteşte, casa şi fiecare lucru zămislit de mintea şi mâinile lor, uliţele satului, fântânile, cu a căror apă îşi potolise, până la plecare, şi setea şi foamea, pomii rămaşi cu roadele neculeswe şi florile din grădiniţă, strămutarea a însemnat mai mult decât un refugiu, în vreme de război, a însemnat, mai degrabă, un coşmar care avea să-i urmărească până în cea din urmă clipă de viaţă.

Tot în acest capitol, sunt prezentate, apoi, principalele evenimente ale epocii şi consecinţele lor asupra satelor din comună – Reforma agrară din 1864, Războiul pentru Independenţă din 1877-1878, Răscoalele ţărăneşti din 1907 şi Primul şi cel de Al Doilea Război Mondial. Şi, în continuare, într-o subdiviziune intitulată „Populaţia şi administraţia”, aflăm date interesante despre evoluţia demografică a comunei, cu referiri la numărul şi structura populaţiei, din punct de vedere etnic, pe sexe, vârste şi ocupaţii, mişcarea ei naturală, în anumite perioade, condiţiile ei de viaţă, sănătate şi protecţie socială. Iar despre or5ganizarea administrativ – teritorială a comunei, informaţiile sunt şi mai bogate. A fost, mai întâi, comuna Movila Ruptă şi făcea parte din ţinutul Dorohoi (1741), apoi din 1834, din ţinutul Botoşani, ocolul Ştefăneşti, până în 1864, când au luat fiinţă judeţele şi plăşile, această comună situându-se în judeţul Botoşani, plasa Ştefăneşti. Atunci apare şi funcţia de primar, în locul celor anterioare, de vatamani şi vornici.

Din comuna Movila Ruptă ( Ripiceni, mai târziu), după 1864, au făcut parte şi comuna Mihălăşeni, precum şi satul Zahoreni din actuala comună Manoleasa, organizare administrativ – teritorială care s-a menţinut până în 1898 şi, mai apoi, din 1912 până în 1918, când Mihălăşenii se desprind definitiv de comuna Ripiceni şi devine comună de –sine-stătătoare.

În anul 1925, la 24 iunie, a fost elaborată Legea pentru unificarea administrativă a ţării, în conformitate cu care aveau să se menţină structurile administrativ-teritoriale existente, până în 195o. Comuna Movila Ruptă (din plasa Ştefăneşti) avea în acea perioadă satele: Lehneşti, Movila Ruptă, Râşca, Ripiceni şi Ripicenii-Fabrică, la care, din 1945, s-a adăugat şi satul Cinghinea.

Prin Legea de organizare administrativ-teritorială din 1950, locul judeţului îl ia regiunea, al plăşii, raionul şi, ca urmare, comuna Movila Ruptă a trecut la fostul raion Truşeşti, din regiunea Suceava, care, printr-o nouă lege, din 1960, a fost desfiinţat, iar comuna Movila Ruptă a trecut la raionul Săveni.

Ultima Lege administrativ –teritorială, din 1968, desfiinţează regiunile şi raioanele, locul acestora îl reiau judeţele, comuna Movila Ruptă se desfiinţează, pentru ca satele ei să treacă în structura comunei Ripiceni (din judeţul Botoşani), în componenţa căreia se aflau satele: Cinghinea, Lehneşti, Movila Ruptă, Popoaia, Ripicenii Vechi, Râşca şi Ripiceni, organizare care s-a menţinut până în 1979, când au fost dezafectate cele şase sate ale căror vetre au fost acoperite de apele Lacului de acumulare Stânca – Costeşti, singurul „supravieţuitor” rămânând satul Ripiceni, care şi-a menţinut şi statutul de comună.

Istoria acestui sat este mai nouă decât a tuturor celorlalte şi cu atât mai interesantă, după cum este prezentată în carte: „La început, erau, aici, casele lucrătorilor veniţi la Fabrica de Zahăr, înfiinţată în perioada 1900-1902, de către Societatea Dupont (Lachaume) Meillassoux &Co., Fabrica de Zahăr Ripiceni, apoi, în jurul locuinţelor acestora, s-au aşezat şi oameni din partea locului. Cu toate schimbările intervenite în timp, în conştiinţa localnicilor, noua aşezare a rămas cu numele” Fabrica Ripiceni” sau „Ripiceni – Fabrică”. Cândva, satul a căpătat numele Ripicenii Noi, spre a-l deosebi de satul de la malul Prutului, Ripicenii Vechi.

De-a lungul anilor, satul s-a dezvoltat, în al doilea deceniu al secolului trecut făcea parte din comuna Movila Ruptă, dar, având cel mai mare număr (799) de locuitori, a devenit reşedinţa comunei. În perioada interbelică, acest sat a gravitat în jurul fabricii de zahăr, până în anul 1944, când aceasta a fost distrusă de bombardamentele ocazionate de trecerea frontului, fapt ce a determinat evacuarea populaţiei, în cea mai mare parte, dar, la sfârşitul rîzboiului, oamenii au revenit în sat şi, încetul cu încetul, viaţa a reintrat în rosturile ei.”

În subcapitolul Dezvoltarea economică”, autorii cărţii trec, mai întâi, în revistă principalele ocupaţii ale oamenilor din teritoriul acestei comune, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre – agricultura, creşterea animalelor şi pescuitul -, succesiunea stăpânilor moşiilor, şi reformele în domeniu, colectivizarea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului prin Legea 18 din 1990, pentru ca, apoi, într-un număr sporit de pagini, să facă apologia industriei , al cărei nucleu era Fabrica de Zahăr.

Existau aici toate condiţiile necesare bunei funcţionări a acesteia: sfeclă de zahăr, forţă de muncă, piatră de calcar, cale ferată îngustă (0,80 m) – construită ulterior -, care dispunea de un bogat parc de vagoane şi locomotive ( 500 de vagoane şi 10 locomotive). La montarea maşinilor şi în primii ani de producţie, au lucrat aici, ingineri, tehnicieni şi muncitori calificaţi francezi, aduşi, chiar de la început, de societatea anonimă; dar la construcţii au lucrat şi italieni, cât şi meesriaşi români, din zonă şi din sate mai îndepărtate, din Moldova, Oltenia, Muntenia (dulgheri, zidari, fierari etc.). Cei mai mulţi dintre aceştia din urmă au rămas în locuinţele puse la dispoziţie de fabrică (numite ulterior „căzărmi”). Odată cu dezvoltarea satului, acestea au rămas cu numele cartierului „Căzărmi”.

Fabrica şi-a mărit, treptat, moşia, cumpărând teren, pentru cultivarea sfeclei de zahăr şi materialului semincer şi i-a cointeresat pe producătorii agricoli dintr-o arie foarte extinsă să conlucreze cu ea. „În anul 1918, fabrica avea în posesie 5416 ha, din care 5302 erau trecute în proprietatea Academiei Române. Însă după exproprierea din 1921, a rămas doar cu 401 ha de teren cultivabil şi 472 ha de teren ocupat de construcţii, anexe, grădini ş.a.”. Şi informaţiile despre fabrică nu se opresc aici… În al doilea an de funcţionare, pe lângă fabrica de zahăr s-a construit şi o fabrică de spirt şi acid carbonic, iar mai târziu, s-a proiectat şi construcţia unei fabrici de drojdie, dar, datorită cartelării celorlalte fabrici de profil din ţară, proiectul a fost abandonat.

În primul an de producţie, fabrica a prelucrat doar 750 de tone de sfeclă şi a produs 20.000 Kg de zahăr; în anul următor a prelucrat sfecla de pe 1700 ha, pentru ca, în 1904, anul de vârf al producţiei, fabrica să prelucreze 35.110.000 Kg de sfeclă şi să producă 4.888.000 Kg de zahăr brut ori 4.755.000 Kg de zahăr rafinat. Atunci, lucrau în fabrică 500 de muncitori din care 350 de bărbaţi şi 150 de femei. Pe lângă fabrică, se dezvolta şi o modernă şi profitabilă fermă de animale, o brutărie, un magazin alimentar, o cârciumă şi un restaurant, toate aducătoare de profit. Iar autorii n-au evitat să remarce, în carte, şi beneficiile de care s-au putut bucura oamenii locului, fabrica având un rol important în schimbarea configuraţiei structurilor sociale de la nivelul comunei: a apărut şi aici muncitorimea, ca element al economiei capitaliste; a luat fiinţă primul sindicat al muncitorilor din fabrică, ale cărui revendicări n-au putut fi ignorate de patronatul acesteia, şi nivelul de trai al ripicenenilor depindea, în mare parte, de fabrică.

Fabrica a funcţionat şi după Primul Război Mondial, mai exact, până în 1944, iar societatea care a administrat-o a fost lichidată în 1948 – la naţionalizare -, terenul trecând, atunci, în proprietatea statului.

Subcapitolului „Învăţământul şi cultura” îi sunt rezervate ultimele pagini ale cărţii, în care aflăm, mai întâi, informaţii interesante despre bisericile din comună – instituţii de prim rang pentru cerinţele sufleteşti ale populaţiei, pe lângă care, înainte de promulgarea Legii Instrucţiunii Publice din 1864, fiii oamenilor avuţi învăţau şi carte, cu diaconii bisericeşti. Sunt inventariate, apoi, în ordinea înfiinţării, şcolile, slujitorii lor, informaţii despre localuri şi elevi.

Prima şcoală din comună a fost înfiinţată în satul Ripicenii Vechi, la 12 octombrie 1865; în anul 1910, s-a construit un local propriu de şcoală în satul Ripiceni, iar în Movila Ruptă şi Lehneşti, şcolile continuau să funcţioneze în localuri închiriate; până la Primul Război Mondial, cele trei şcoli din comună au funcţionat cu câte un singur post de învăţător; la şcoala din Ripicenii Vechi, învăţau şi copiii din Ripiceni-Fabrică, deoarece, în acest sat, nu a existat şcoală până la 1 decembrie 1918; după 1910, pe teritoriul comunei, existau patru şcoli mixte complete şi de cătun, aceasta din urmă fiind înfiinţată în satul Râşca, în octombrie 1912; în 1908, se construiesc localuri proprii pentru şcoală în satele Ripiceni şi Movila Ruptă; în celelalte sate, localurile de şcoală aveau să fie construite mai târziu, cele mai multe, în anii de după Al Doilea Război Mondial.

Dintre slujitorii şcolilor, ale căror fapte au rămas în memoria colectivă a comunei, sunt amintiţi: prof. Ion Bănculescu , fost director al Şcolii Ripiceni, care a făcut din această instituţie o unitate-pilot, cu iniţiative şi experimente, a căror valoare a ajuns să fie apreciată până la nivel naţional; profesorii Dumitru Grigoraş, Ioan Ţurcanu şi Gheorghe Creţu, foşti directori, profesorii Zenaida bănculescu, Eufim Negrea, Geta Creţu, Elena Talef, mulţi învăţători şi educatoare de acelaşi calibru.

Într-o pagină de „Încheiere”, autorii îşi exprimă mulţumirea – justificată, desigur -, că au reuşit să-şi întrupeze legătura de suflet cu locul în care şi-au grefat viaţa, unul din frumoşii ani ai tinereţii şi celălalt din anii fragezi ai copilăriei, sincronizându-şi fiecare clipă cu destinele comunităţii care i-a adoptat; generaţiilor de înaintaşi ai ripicenenilor de astăzi, care s-au trecut ca florile câmpului şi din a căror jertfă se nutresc vieţile celor de-acum, par ei a spune că închină această lucrare. Şi, spre lauda lor, au reuşit să încredinţeze tiparului prima carte de vizită a comunai Ripiceni, pe cât de necesară, pe atât de valoroasă.