Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

UN MARE ŞI ADEVĂRAT ROMÂN – POETUL GRIGORE VIERU

Primit pentru publicare: 14 febr.2015.
Autor: Mihaela MANOLE.
Publicat: 14 febr.2015.

 

GrigoreVieru,byMManoleUN MARE ŞI ADEVĂRAT ROMÂN – POETUL GRIGORE VIERU

             De câte ori simţim nevoia să ne apropiem de Grigore Vieru, ar trebui să începem cu acea carte-bijuterie care apărea la „Junimea” acum 37 de ani (în 1978) şi se intitula Steaua de vineri”. Doi mari poeţi români şi-au pus verdictul pe una dintre manşetele cărţii[1]: Nichita Stănescu – „El ne transfigurează natura gândirii, în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor de curata şi pura lui poezie”; Ioan Alexandru – „Citind versurile acestui adânc poet cuprinse în câteva cărţi, am regăsit aceeaşi sete după curăţenie şi adevăr întru statornicie şi bună rodire ce i-a întemeiat în cuvinte pe toţi marii poeţi. Mama şi piatra, soţia şi pruncul, floarea soarelui şi viţa de vie, oaia şi trandafirul, iar în toate omul iubirii jertfei de sine sunt motivele de aur în jurul cărora se urzeşte ţesătura deasă a cântărilor acestul profund inspirat poet, Grigore Vieru”.

            A urmat „Rădăcina de foc” [2], o carte pe care botoşănenii au răsfoit-o, pentru prima dată, în ziua de 20 iulie 1989, după spectacolul cu acelaşi nume de la Botoşani. Scriitorul, publicistul şi regizorul Constantin Adam îşi aminteşte, într-o carte a sa [3], despre primirea lui Grigore Vieru şi a celorlalţi români basarabeni: „În 19 iulie 1989 dis-de-dimineaţă, am plecat cu autobuzul teatrului în întâmpinarea lor, pe un răsărit de soare superb, parcă neasemănător cu niciunul de până atunci, răsărit ce prevestea zilele bune ce aveau să vină. În vamă, după mici şi absurde peripeţii şi tergiversări legate de legislaţi M. Ap. N., ni se aprobă să înaintăm cu autobuzul până la 2 m(!) de linia roşie, blestemata linie roşie de vreo 20 de centimetri lăţime ce delimitează jumătatea podului şi deci graniţa din mijlocul Moldovei Istorice. De partea cealaltă ne aştepta autobuzul basarabean în aceleaşi condiţii. Aparatura acustică şi optică – şi nu era puţină – urma să fie trecută „per pedes” cei 4-5 metri distanţă dintre autovehicule. Toţi bărbaţii participau la efectuarea acestui transfer. La un moment dat au coborât din autobuz şi solistele: Silvia Chiriac, Ocsana şi Georgeta Ciorici, Doina Aldea-Teodorovici şi etnografa Iulia Palade (…) Erau aşa cum mi le imaginam, senine şi pline de încredere, transmiţând bucurie şi bunădispoziţie. Fiecare dintre ele păşea peste linia de graniţă fără a exterioriza trăirile ce le frământau. Dar când să treacă „graniţa” Doina, observ că o cuprinde o moleşeală, fiind gata să se prăbuşească. O prin repede de subsuori şi o întreb: „Ce s-a întâmplat, doamnă? Vă e rău?” Ea îmi răspunde: „Nu!” încercând să se redreseze, mascând emoţia. Apoi a continuat: „Domnul meu, în toată lumea am avut voie să plec şi să cânt, numai aici, în Ţară, nu! Acum vin, în sfârşit în România. Trec Prutul pe care l-am blestemat de mică. Bunelul meu, fost director al Liceului din Leova, a fost împuşcat pentru că cineva l-a denunţat la K.G.B. că stă toată ziua şi se uită pe fereastra din spatele casei peste Prut spre România. Azi e ziua în care voi păşi în mirifica ţară despre care mi se vorbea cu frică şi la care am visat mereu. În sfârşit voi cânta şi românilor mei din România! Cum să n-am emoţii?!…” şi a izbucnit într-un plâns în hohote…”.

            Presa botoşăneană de atunci a scris destul de mult despre spectacolele de la Botoşani şi Dorohoi, dar foarte puţin despre spectacolul de la Săveni. Ioan Huţanaşu, în [4], surprinde câteva momente din economia evenimentului: „Anterior spectacolului, poetul Grigore Vieru a avut o întâlnire de suflet cu rudele sale din zonă (mătuşi, nepoţi şi nepoate), de prin părţile Cotului Miculinţi. Totul s-a desfăşurat „la vedere” şi zeci de ochi „ageri” au supravegheat atent, de la distanţă, tot ce se întâmpla. Afară, în faţa autobuzului, garat lângă scenă, poetul, vădit emoţionat, i-a strâns la piept pe toţi, cu drag, i-a sărutat cu lacrimi în ochi şi le-a mulţumit pentru plăcuta ocazie a regăsirii neamurilor. Fiecare avea câte un buchet de flori, iar femeile bătrâne au venit cu frumoase coşuri acoperite cu ştergare de casă. Au fost lacrimi de bucurie şi durere de amândouă părţile. Poetul, vizibil marcat de eveniment, îşi ştergea de zor lacrimile. Autorităţile oraşului, conform indicaţiilor PCR şi ale Securităţii, au izolat spectatorii din tribuna stadionului de scenă printr-un gard de sârmă sudat, în aşa fel încât spectacolul a fost urmărit de cei prezenţi prin ochiurile gardului. Sub greutatea unor copii cu flori în mână şi care s-au apropiat de împrejmuire spre a le oferi poetului şi artiştilor, o porţiune din gardul sudat a cedat în aplauzele frenetice ale spectatorilor. „A căzut încă un gard de sârmă” – a remarcat, inspirat, poetul şi, din acel moment, totul a avut în continuare alt curs, altă trăire. Cântecele, pe versurile lui Grigore Vieru, erau cântate deopotrivă de artişti şi spectatori (…) „Vă aşteptăm la noi la Chişinău, de care nu ne desparte decât o lacrimă şi o bătaie de inimă” – au fost ultimele cuvinte din spectacol ale poetului, în aplauzele prelungite ale spectatorilor”.

            După Revoluţie, lui Grigore Vieru i se deschid graniţele spre Patria Mamă. Este perioada în care, deşi bănuiam, ni se poate confirma că Grigore Vieru este un mare şi adevărat român.

Este unul dintre principalii arhitecţi în construcţia „podurilor” peste Prut. Rolul său a fost de a concepe şi relansa segmentul „gesturilor lirice”. Dacă pe alte paliere, cele economice şi politice, spre exemplu, există anumite impedimente, acţiunile culturale au fost conduse de Grigore Vieru conform scopurilor propuse şi cu implicări sufleteşti maxime.

Pornind de la influenţele negative ale ocupaţiei sovietice, şi aş aminti două – calamităţile socio-antropologice şi primitivismul metodic prin care s-a falsificat limba şi cultura românească în teritoriile ocupate – Grigore Vieru a fost detonatorul exploziei conştiinţei naţionale din 1989, de dincolo de Prut.

Pe lângă autoritatea epistemică (specialist desăvârşit în românism şi românitate), Grigore Vieru a fost şi o autoritate deontică (după modul cum a organizat şi condus acţiunile educative în spiritul românismului).

Aflat la graniţa estetică dintre „şaizecişti” şi „şaptezecişti”, Grigore Vieru a fost coagulantul grupului alcătuit din Liviu Damian, Ion Vatamanu, Anatol Codru, Victor Teleucă, Gheorghe Vodă sau Dumitru Matcovschi, la care s-au adăugat tinerii de mai târziu, şi care şi-au coordonat opera, în condiţii drastice de cenzură şi totalitarism sovietic, pentru îndreptarea conştiinţei către valorile neamului românesc, îndreptarea malformaţiilor limbajului natural la vorbitorii de limba română, la contracararea viruşilor sovietici impuşi a afecta gândirea, logica sau specificitatea limbii române.

Grigore Vieru a pus bazele „Casei Limbii Române” la Chişinău, cu filiale în toată Moldova. Rolul „Casei Limbii Române”, ca veritabil vector al spiritualităţii naţionale este [5]: „Revenirea la valorile culturale naţionale printr-o mai bună cunoaştere a limbii şi literaturii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor populare, a istoriei adevărate a acestor ţinuturi; prin descoperirea şi promovarea talentelor în literatură şi alte domenii; prin educarea unui spirit de demnitate naţională, a unei gândiri eliberate de vechile clişee, inoculate ani de-a rândul într-un proces de nivelare a conştiinţelor în devenire”.

Grigore Vieru a fost printre primii care şi-a dat seama că românismul poate fi salvat, în teritoriile româneşti ocupate, printr-o raportare insistentă la Eminescu. O spune şi Adrian Dinu Rachieru [6]: „Pentru spaţiul basarabean eminescianismul a însemnat românismul salvator. Atunci când procesul de deznaţionalizare luase proporţii înfiorătoare, când „recluziunea” devenise un mod de existenţă, când însăşi credinţa era izgonită cu ipocrizie din sufletele oamenilor, renaşterea spirituală, rezistenţa morală şi fizică au fost posibile prin raportarea la Eminescu”.

            Dus la un taifas cu Eminescu, văzduhul încă este cutreieret de strigătul său: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţele şi lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţiei!”

 Mihaela Manole

 

BIBLIOGRAFIE: 

[1] Grigore Vieru, „Steaua de vineri”, 1978, Ed. “Junimea”;
[2] Grigore Vieru, „Rădăcina de foc”,1988, Ed. „Univers”, Bucureşti;
[3]Constantin Adam, „La cumpăna dintre milenii”, 2013, Ed. „Agata”, Botoşani;
[4] Ioan Huţanaşu, „Grigore Vieru a trecut şi pe la Săveni”, Revista „Luceafărul”(,nr. 2, 2012);
[5] M. Cristian, „Între speranţă şi izbândă”, ziarul „Capitala”,( nr. 2, 2000, preluat de „Limba    română”, nr. 12, 2000, Chişinău);
[6] Adrian Dinu Rachieru, „Bătălia pentru Basarabia”, 2000, Ed. „Augusta”, Timişoara;



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Gaftoneanu D.M. spune:

    ,,Grigore Vieru a fost printre primii care şi-a dat seama că românismul poate fi salvat, în teritoriile româneşti ocupate, printr-o raportare insistentă la Eminescu.”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5