NB
Conținutul acestei reviste nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale. (Redacția)

________

Drept la replică: https://romanialiterara.com/2022/09/bastarzii-lui-eminescu/

Unui mare calomniat
„Să nu te miri când bârfitori / Izbesc în nobila ta muncă: /
Copiii pietre nu aruncă / Decât în pomii roditori!” (Cincinat Pavelescu)

       Din respectul pe care i-l port și din considerație pentru rubrica de presă a profesorului, omului de cultură și, pot spune, prietenului G. Manole, cel care mi-a sugerat recent să schițez un răspuns sumar la întrebările ridicate de un articol din revista breslei scriitorilor, mi-am făcut timp pentru  a ține cont de rugămintea dumnealui. 

       Întreaga mea cercetare aflată în discuție, fără a avea nimic senzațional, a fost o adevărată muncă de Sisif modern începută prin 2018 în Arhivele Naționale, la bibliotecă, muzeu și pe teren în localitățile Bursuceni, Agafton, Bănești (cu bisericuța din lemn ce adăpostește piatra funerară a bunicii Poetului, Paraschiva Donțu), Fântânele, Dumbrăveni, Stamate, Sarafinești, Corni, Brehuiești, Joldești, Ipotești, Cucorăni, Cătămărești-Vale, Vlădeni, Curtești, Botoșani, inclusiv Salcea, Plopeni, Călinești-Cuparencu, Suceava, pe urmele unei străvechi și extrem de interesante povestiri de familie cunoscute în copilărie de la bătrânii familiei, iar acum, cu rezervele inerente oricărei investigații, se poate anunța confirmarea  integrală a acesteia.

        Sintetizând într-o frază ceva mai amplă, cel mai probabil, satul Bursuceni, format din țărani moldoveni autohtoni, apoi din locuitori veniți din Răsărit (unii, posibil, tot cu străbuni moldoveni de pe la Don și Nistru) și robi mănăstirești (Mănăstirea Voroneț), atestat documentar de mai bine de jumătate de mileniu, a migrat treptat de-a lungul Pârâului Sălăgeni (gârla satului, altădată cu mori) de la gura de vărsare a acestuia în Siret (Bănești-Fântânele, pe lângă Vadul Donțului, Cotu-Donț și Tarlaua Donțului), apoi la locurile numite „huci”, luncă, bahnă, „hățaș” până la actualul amplasament din zonele „La Izvoară” și „La heleșteu”. 

       Acesta a fost satul străvechi, de pe vremea lui Ștefan cel Mare și mai de dinainte, a fiilor lui Alexandru cel Bun, acolo unde a trăit refugiatul Alexa Donțu, străbunic matern al copiilor familiei Gheorghe și Rareșa (Raluca/Rarița/Ralița) Eminovici/Eminescu „fugit, nu ştiu pentru ce caz politic, din Rusia, şi pripăşit pe malul Siretului, nu departe de Sarafineşti”, iar „locul unde a fost stupina lui, se numeşte şi azi «Vadul Donţului»”, așa cum spunea acum circa o sută de ani Matei Eminescu. Potrivit lui Octav Minar, în scrisoarea trimisă de către Mihai Eminescu profesorului ieșean Petre Novleanu, acesta îi transmitea că a descoperit, se pare,  la sanatoriul de la Odesa al medicului Ja(c)himovicz un descendent de viță nobilă, Dimitrie Potloff, al acelui (auto)exilat, Donțu, care, de teama deportării în Siberia, a ajuns în Moldova.

Așezarea Bursuceni a aparținut de moșia de la Dumbrăveni a boierilor Balș ca parte a comunei Brehuiești până la 1906, iar biserica satului e o construcție ctitorită pe la 1825/1829 de către boierul de la Dumbrăveni, Costache Balș, și de către soția lui, Ana (fostă Schaeme), actriță la Teatrul Imperial din Viena, iar pe lista celor care au contribuit ulterior la reparații apare și „șeful guardei” boierului Balș, Anastase Enacovici, cel implicat în anchetarea fugii Blancăi (?), nepoata boieroaicei, cu acel „flăcău țăran de o frumusețe francă, feciorul lui Gheorghe Hodoroabă din Verești”.

       Subliniez cât de importantă era acea povestire auzită în copilărie despre cei de odinioară, cu strămoșul familiei noastre „venit în sat din Orient, de la Cotul Donului”, care „a fost un boier”,  „avea 48  ani când  a făcut copii cu fata din casă care avea 18 ani” și „a  trăit  mult tare”, era amintit ca un „lipovean” (?) și considerat purtătorul unui blestem pentru aurul jefuit după măcelărirea unui târg întreg (să fi fost Cetatea Balta?), de asta ai noștri de demult au devenit foarte religioși- străbunicul Ion era pomenit ca stâlp de biserică.

       Fără vreo relevanță directă pentru afirmația precedentă, din diverse motive, majoritatea copiilor familiei Iurașcu, nepoți de fiică ai acelui Donțu (nouă copii, șase fiice și trei băieți), au avut o viață monahală- la fel și cineva cu numele de Lupu (regăsit și în satul nostru) Donțu,  posibil urmaș la o mănăstire din Neamț. 

       Nu este pentru prima dată când se vorbește despre existența în jurul Dumbrăvenilor a unor descendenți înrudiți cu familiile lui Ghe. Eminovici (coincidență sau nu, chiar și în zilele noastre există acest nume) și a lui Vasile Iurașcu, iar numele comun de meseriaș Moraru/Murariu pare să fi contribuit din plin la pierderea transparenței legăturii. 

       Apoi, cu concursul anumitor particularități favorizante, inclusiv a catagrafiilor de la 1772-74, 1803, 1820 și a unor hărți militare austriece, a fost posibilă dezlegarea acestui complicat puzzle / traseu genealogic care se întinde pe o perioadă de nu mai puțin de 250 de ani (!).

      Numele satului medieval Bursuceni e legat de cel al domnitorilor Moldovei Ștefan cel Mare, Alexandru Lăpușneanul, Ștefan Tomșa, Iancu Sasul, Petru Șchiopul, iar printre proprietarii săi s-au numărat boierul Hodco (Odor) Știbor (Știrbu), apoi Andrei, hatman şi pârcălab al Sucevei și polcovnicul George Carp(u).

       Chiar dacă eu am fost inițiatorul căutărilor pe cont propriu, într-o măsură mai mare sau mai mică a fost un efort de echipă, am fost ajutat, și trebuie să îi amintesc în primul rând pe regretatul prof. Sergiu Manolache (deosebit om, excepțional prieten!), pe Paul Ciornei („vărul” meu, impecabil om de echipă!) și pe verișorul Vasilică Gaftoneanu din familia noastră din sat, apoi pe jurnalistul Ionel Curcan (respect!) de la Suceava, pe Alexandru Hriscu din noua generație de cercetători talentați (argint viu!), pe dl Iulian Moldovanu de la bibliotecă (toată stima!), și încă mai sunt mulți, mulți alții.

       O remarcă negativă- nu am fost susținut în demersul meu de instituții, breasla căutătorilor mai vechi sau autorități- mai toți, lasă-mă să te las, o apă și un pământ, iar pe alocuri, chiar dimpotrivă,  involuntar sau nu, cine mai știe, aberant comportament, am avut parte și de piedici de neimaginat. O amintesc doar pe cea mai importantă, și anume distrugerea de către noii locatari a corespondenței / fotografiilor / actelor rămase la casa familiei străbunicului meu patern din vecinătatea Pompieriei din Botoșani (casă cu posibile tangențe cu casele polcovnicului Alexandru Donciul de la 1832, de revăzut Ghe. Ungureanu), după ce  instituția de profil, care ar fi avea datoria morală de a o face și ar fi putut/trebuit să mă sprijine în recuperarea acelor înscrisuri, m-a tot plimbat pe drumuri mai multe luni de zile până când m-a refuzat deloc elegant. De neînțeles, greu de tot, dar am mers totuși înainte…

       Din câte cunosc, iluștri cercetători eminescologi- Ion Roșu, Ghe. Ungureanu, C. Botez- au pus la îndoială unele dintre relatările lui Matei Eminescu, inclusiv pe cea despre viața personajului fantomatic „Donţu” (sensibil subiect pentru mulți, cunoaștem), pe care au catalogat-o ca fiind o legendă și nimic mai mult,  ,,o aserţiune”, o afirmație  lipsită de elemente doveditoare. Explicația simplă și logică este legată de strămutarea satului Bursuceni câțiva kilometri buni mai spre nord-vest, practic, dizolvarea așezării undeva înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea, atunci a plecat din apropierea Băneștiului și a Sarafineștiului, de care îl despărțea apa Siretului, între anii 1775-1790, orientativ. 

        Pe malul stâng al Siretului, la jumătatea distanței între Bursuceni și Corocăiești, cam pe unde va fi fost odinioară așezarea Costești, era zona denumită ,,La plop”, țin minte bine cum ni se vorbea despre o lizieră cu un plop uriaș care fusese trăsnit undeva în negura vremurilor, iar ceva-ceva apare și în spusele lui Matei Eminescu despre Donțu. 

        …Cât de frumoase, emoționante cuvintele lui Matei la adresa fratelui lui mai mare, genialul nostru poet național și publicist Mihai Eminescu: ,,Îi plăcea… desmormântarea trecutului.”  Pentru Matei, singurul dintre cei de acasă care, în corespondența sa purtată cu Corneliu Botez, a vorbit despre originile familiei sale, veșnică recunoștință…

       Faptul că am copilărit taman acolo, că am avut șansa de a auzi de nenumărate ori istorioare legate de ai noștri din vechime- pe ambele spițe, paternă si maternă, ai mei proveneau din vechiul sat Bursuceni, că au rămas întipărite amănunte despre urmașii acelui Donțu în satele din jur, că am avut posibilitatea de a consulta arhivele și oameni cu mai multă experiență, un adevărat complex de împrejurări, toate au fost hotărâtoare în interpretarea, corectă, zic eu,  a amănuntelor cunoscute. 

       Deseori, și pe bună dreptate, am fost întrebat cu mirare de ce nu s-a făcut publicitate mai  de demult acestor informații în premieră- oarecum în premieră, am mai vorbit totuși, dar nu am scris despre ele… Păi, dacă acum, cu  dovezi din arhive, iată cum mișună la loc de cinste părerile diversioniștilor și cârcotașilor de profesie cu picanterii culese de pe la colțul străzii, nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat în lipsa acestora… 

       Pe linie paternă, străbunicul Ion Murariu-Gaftoneanu (zis și ,,Conachi Brânză”) n. 1826, bunicul Ananie Conachi-Gaftoneanu, n. 1862, și tatăl meu Mihai Gaftoneanu, n. 1924, au decedat în 1917, 1942, respectiv 1961, la 91, 80, respectiv 37 de ani. Singurul din familie cu adevărat pasionat de istoria locurilor și a neamului nostru, neam de morari cu o rădăcină unică din Bursuceni și Agafton, continuat cu generații de lucrători CFR, a fost tatăl meu, Mihai, un om cu totul deosebit, dar moartea sa timpurie (aveam cam un an pe atunci) a făcut ca doar o mică parte dintre lucrurile știute de el în legătură cu  povestirea neamului să le aflu ceva mai târziu de la unchii mei și de la mama mea.

       Ne spuneau despre străbunicul meu că ar fi trăit  departe de satul nostru, că era ,,din neamul Rariței de la Cucorăni”, cine va fi fost, că ar mai fi avut frați și alte rubedenii prin satele dimprejur, ni se spunea câte ceva despre o moară și un conac unde crescuse de mic și bunicul meu, cu care apoi nu prea se mai înțelegea, că ambilor le plăcea mult să povestească despre viața celor de dinainte, despre  neamul întins Blaga și cel al ,,rușilor” lui Ivan veniți în sat din Basarabia, de la Nistru, Don și cine mai știe de pe unde, dar nimic altceva, niciodată nu auzisem nici un cuvânt măcar despre Poetul Eminescu, iar părerea mea e că nu știau nici ei și nici nu aveau de unde pe atunci. 

       De la ei, condiment mai aparte, știam că în familia lărgită am avut și două cazuri de excepție de bătrâni cu vârste matusalemice, ambii regăsiți în acte ca fiind decedați  la sfârșitul lui 1902: Simion Ilie Sandu din Brehuiești, 119 ani, și Manolachi Cojocaru din Mândrești, 120 de ani!

       În trecutul  oricărei familii există puncte de reper, jaloane care marchează trecerea prin lume a  membrilor acesteia, unele cu caracter de legendă, dar atunci când sunt adeverite de documente, mărturii certe sau probe  indubitabile capătă statut de adevăr absolut- în esență, acesta este rostul cercetării autentice.

……………………………………………………………………………………………..

        Le adresez respectuoase mulțumiri pentru susținere și încurajări d-lor acad. Mihai Cimpoi, prof. Cristian Petru Bălan, prof. Valentin Coșereanu, prof. Dan Toma Dulciu, prof. Nicolae Georgescu, prof. Paula Romanescu, prof. Ion Ionescu-Bucovu, ing. Nicolae Iosub, pe care i-am informat despre ceea ce întreprind și cu care m-am consultat telefonic pe parcurs, apoi, în mod deosebit, dnei Elena Condrei, dlui Nelu Rusu, regretatul patron al Librăriei ,,Prolibris”, dlor Mihai Cornaci și Paul Mircea Iordache.  

       …Zilele trecute am discutat îndelung la telefon cu d-na prof. Mariana Velisar-Codrescu, strănepoata Saftei Iurașcu-Velisar, sora distinsei mame a Marelui Poet, și cu d-l prof. Ioanid Roșu, fiul binecunoscutului eminescolog Ion Roșu. Dumnealor se știu de multă vreme, iar ambii mi-au transmis regretul că, după un veac și mai bine de cercetare intensivă, trebuie să admitem cu onestitate că încă mai există destule pete albe în cunoașterea aprofundată a vieții și operei Marelui Poet, situație greu de îndreptat.  

       Cu modestia care mă caracterizează deseori (glumesc!) și cu maximă discreție, subscriu.   …………………………………………………………………………..……………….

       Dintre cunoscuții care mi-au semnalat că am ajuns subiect de eseu, deloc puțini, unii au fost mirați, alții distrați, alții pur și simplu indignați, însă doi dintre prietenii scriitori de la noi și din Iași au fost de un haz irezistibil:  ,,Important este că ai apărut în România literară, iar asta înseamnă un singur lucru: ai talent cu carul! Ești mare de tot, omule, de cât timp ți-o repet, altfel cum vrei să audă Nicolae Manolescu de tine?”…,,Bătrâne, tu nu vezi că titanii literaturii stau cu ochii pe tine ca impresarii pe Messi? De a câta răutate ai parte? Dacă ai fi un nimeni ar mai face-o? Unul singur  e nepotul lui Eminescu de la Botoșani!”

      …După ce am parcurs (cam) pe diagonală articolul, am avut impresia că autorul ține morțiș să mă scoată numaidecât nu știu ce mare celebritate, probabil că sunt deja condamnat la ,,existența veșnică într-un arbore genealogic eminescian” în calitate de ,,auto-presupus strănepot”, mai pe ultima crenguță (bun și acolo, aferim, musiu, batem palma!), așa cum afirmă în eseul său, dar țin să îi atrag atenția că va avea mult de muncit cu mine, nu e deloc ușor să scoți un diamant de 24 de carate dintr-o banală piatră de râu, ca să nu îi spunem altfel. 

       Hai, fie de la mine, treacă-meargă, să zicem că îi accept provocarea, dar până una-alta aștept să îmi trimită sursele de informare/bibliografia/farul călăuzitor după care s-a ghidat în bezna scrierilor mele până a ajuns la această  neprețuită perlă a istoriei sentințelor de răsunet fără niciun fel de probe în spate (garantat!). 

        Dacă despre mine e vorba (niciodată nu îmi lipsește simțul umorului!) pot afirma că textul citit este un exemplu amuzant de dezinformare (de manual, și nu e primul, e marcă înregistrată, prietenii știu ce spun!) cu evidentă rea intenție. Sunt amestecate informații arhicunoscute cu lucrurile cuprinse în articolele mele (argumentate cu dovezi din arhive), apoi altele, inventate ad-hoc, totul, foarte probabil, cu scopul deloc onorabil de a stârni confuzie. Așa cum am scris încă de la primele articole, ascendenții mei pe linie paternă corespund abrevierii cu inițialele numelor de botez ale acestora ,,AI-DAI”, așadar, unde este acel ,,M” din afirmația hilară că aș fi concluzionat  că îi sunt ,,urmaș direct al lui (Mihai) Eminescu” [wow!]  și ,,strănepot” [sâc!], tare de tot, oameni buni, nu-i așa?

       Oricum, nu este exclus să îmi știe mai bine ca mine meandrele traiectului sub soare…

       Nu am revendicat niciodată vreun grad de rudenie cu Poetul, e ceva mai îndepărtat, am susținut doar faptul că străbunicul matern al acestuia, răsăriteanul Alexa Donțu, tatăl Paraschivei (decedată în Bănești la 1834) și al fraților ei morari, a locuit în satul meu natal de pe Siret, Bursuceni, undeva prin perioada anilor 1772-74, și că străbunicul meu patern, Ion Murariu-Gaftoneanu (1826-1917) – clopotar la bisericuța de la Ipotești și proprietar de moară pe Pârâul Luncii de aproape de Memorial, fiul lui Dumitru/D(i)mitri(e) Murar (1796 ?-1841?) de la Schitu Agafton- era nepotul lui Alexa (1737?-1835?!).

        Poreclit ,,gaftoneanu(l)”- de unde și numele din acte de mai târziu, a fost căsătorit cu străbunica mea, o femeie frumoasă și blândă, Ruxandra (fiica lui Simion și a Mariei Șalgău),  apoi îl găsesc cu Catrina (Muscalu?) de la Cucorăni și cu Maria (Grădinaru?) de la Botoșani.

Am fost întrebat când și unde se va fi pierdut numele de familie de Murariu. Pe la 1883, la Cătămărești-Vale, cred, de regulă decizia o luau secretarii (notarii) de la primării. De fapt, nici nu știu dacă s-a pierdut într-adevăr ceva, pentru că era vorba de un nume de ocupație, iar despre acte de identitate putem vorbi doar târziu după reforma administrativă a lui Cuza. Știam că a avut necazuri după ce luase pământ la reforma agrară, apoi cu niște registre de la Cucorăni, dar probabil faptul că avea copii din trei legături a dus la unificarea tuturor sub numele de Gaftoneanu. 

      A fost delegat/împuternicit al localității, era paracliser și consilier al comunei, știa de mic copil tot tipicul slujbelor religioase (fusese crescut pe lângă Mănăstirea Agafton, la fel ca tatăl lui). Energic, formidabil călăreț, bun de gură și iute de mânie, a avut mai mulți urmași cu tustrele nevestele, vreo opt sau nouă plozi, e menționat în zeci și zeci de acte de stare civilă sau de parohie, iar alte documente îi atestă trecerea prin Agafton, Cătămărești-Vale, Cucorăni, Curtești, Bursuceni, Corocăiești și decesul la Botoșani, str. Arcașilor nr. 4 (Hatman Arbore) în zona gării, aproape de M-rea Popăuți. 

        Printre alți copii, străbunicul Ion a avut două fete gemene pe care le-a botezat Maria și Paraschiva, după numele bunicii lor materne și al mătușii care l-a crescut  de mic pe tatăl lor cu măicuțele ,,Fivea” (?), ,,Agafia” (?) la M-rea Agafton, acolo unde s-a retras la bătrânețe și mama străbunicului meu, (H)are(f)ta/Areta. Le-am identificat mai târziu pe cele două copile la căsătoriile lor din Bursuceni și Corocăiești. Citisem undeva că după căsătoria cu Vasile Iurașcu, și Paraschiva Donțu (nepoata lui Ion Brihuiescu și fiică a Catrinei, care ar mai fi avut doi frați) ar fi purtat numele de Ioana, dar aici exegeții eminescologi pot spune mult mai multe. 

        Cunosc bine povestea lui Augustin Z. N. Pop potrivit căreia ar fi existat un presupus copil natural al Poetului cu o săteancă blondă, dar că acela, vezi bine, de fapt mi-ar fi fost, culmea,  înaintaș  patern (!),  este pentru mine o ,,noutate” demnă de cascadorii râsului și nu cunosc de unde a apărut. Până la urmă, la care țintă obsesivă a ,,descendenței de sânge al lui Eminescu” se referă autorul articolului și ce minte sănătoasă poate lua în calcul vreodată așa ceva? Iar dacă slujnica familiei Eminovici, Elena/Ileana Murariu din neamul străbunicului meu a avut acel copil (Ilie/Mihail I. Lăzăreanu, la rândul lui, fără urmași), cum va fi ajuns sângele Poetului până la mine? Prin transfuzie după o donare virtuală sau cum, aici sigur nu  mai suntem pe aceeași lungime de undă,  fractura de logică e vizibilă și din străfundurile spațiului cosmic… 

       Citez: ,,Chestiunea a rămas în aer, pînă la acest auto-presupus strănepot de la Botoșani, care stabilește, peste alte lucruri încetățenite deja de cercetători, după ce consultă pas cu pas arhivele unui întreg secol, că adevărul este altul, și anume cel pe care el îl scoate acum la iveală.” 

       Cu alte cuvinte, aș fi ,,stabilit” deja fără echivoc (!!!) că Lăzăreanu era fiul natural al Poetului și că mi-ar fi fost bunic (!), asta așa, doar ca să îi reușească  rețeta satirico-umoristică a ,,strănepotului”! De unde și până unde, pe ce s-a bazat când a  tras această concluzie-fantomă, enigmă. O manipulare prohibitivă ieftină într-un limbaj specific, și așa va rămâne cu certitudine, pentru că întotdeauna am avut o poziție echilibrată, neutră, nu am adus în spațiul public vreodată elemente noi pro sau contra față de ceea ce spuneau A. Z. N. Pop sau I. D. Marin, și e o inepție cât Casa Poporului că prin prezentarea obiectivă a controversatei povestioare s-ar fi venit cu un alt adevăr! Părerea mea în calitate de modest cercetător este una de non-combat,  nu mă pot pronunța câtă vreme probe  indirecte sunt și de o parte, și de alta, nu mă  hazardez  nici cu presupuneri, nici măcar cu simple păreri.

        Lăsând gluma la o parte, ideea strecurată abil printre rânduri că nu ar fi fost nici pe departe vorba de o cercetare de amploare din partea mea e de o maximă stupiditate, iar calomnia, cu speranța că poate-poate rămâne ceva, e mai mult decât străvezie, nu mai spun de procedeul scoaterii alandala a vorbelor din context și al interpretării tendențioase, năravuri vechi de când lumea și pământul. 

        …De unde meritocrație, normalitate, conștiință, admirație pentru valoare și implicare, solidaritate în bine, gândire progresistă și asanare morală? Vorbe goale, vai și amar dacă în lumea adevăraților iubitori de Eminescu imaginea Poetului este ,,apărată” (!) prin asemenea intervenții cu crampoanele pe tibie…     

        Singurul lucru unde sunt pe deplin de acord cu autorul (o bilă albă, în sfârșit!) este că ar fi trebuit să existe de la bun început un dialog civilizat, o consultare permanentă de-a lungul timpului cu instituțiile abilitate, având în vedere că vorbim despre detalii genealogice care au legătură cu Marele Poet. Fac precizarea de bun simț că absolut nimeni, nici măcar des pomenitul autor sau cei care vremelnic reprezintă instituțiile nu mi-au acceptat vreodată propunerea unui minimal dialog deschis între patru ochi… 

       Am tot spus-o, mi-am dorit dintotdeauna să le fiu colaborator voluntar, doar din pasiune, pro bono, am tot încercat asta de zeci de ori, dar mi-a fost absolut imposibil, m-am lovit de un zid de comoditate, indiferență și neîncredere, de n-or mai fi fost și altele.    

        Repet afirmațiile anterioare, chiar și după acest fiasco al tentativei de denigrare, eu sunt deschis la discuții și dezbateri la subiect pe seama cercetărilor, dar dialogul rămâne în picioare doar dacă, sub stilul pompieristic, incendiar, nu e strecurată cine știe ce fumigenă în articol- sper că, într-adevăr, pentru că nu e dat niciun nume, e vorba despre mine și nu despre altcineva (!!!)… ,,Două loturi” redivivus?

         Îi mulțumesc autorului pentru nemeritata atenție acordată și, așa cum am început, închei tot cu o epigramă nevinovată, de data asta una de-a mea, intitulată ,,Ursită”: Să fiu un scriitor de marcă, / Așa-mi scria în condamnare, / Cu stil și cu talent, dar parcă, / S-a pronunțat cu suspendare!

……………………………………………………………………………………………             Am tot publicat de-a lungul timpului fragmente de articole, acestea pot fi urmărite pe contul meu de facebook, https://www.facebook.com/profile.php?id=100000576415406. De aici atașez trei colaje foto cu simboluri memoriale pe care le-am inițiat/ridicat împreună cu alți prieteni, cu vechi înscrisuri și cu hărți medievale din perimetrul satului natal. Desigur, și medalia din argint masiv STEAUA NORDULUI, cu inscripționările ,,Demnitate-Muncă-Generozitate” și ,,Per aspera ad astra”. Ca întotdeauna, voi răspunde în mod civilizat oricărei întrebări primite la telefon, pe mess sau pe adresa de mail. Mulțumiri și urări de bine, d-le prof. G. Manole! Vivat!