Mihai Ştirbu  

                                               Vasile Alecsandri şi Paulina           

Vasile Alecsandri a fost considerat cel mai mare poet român până la afirmarea lui Mihai Eminescu, iar criticul literar Titu Maiorescu îl numea … „cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul «Doinelor şi lăcrimioarelor», culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (…). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor …” (Convorbiri literare, 1871)

 Vasile Alecsandri, care-şi doarme somnul de veci în curtea casei sale din Mirceşti, a fost nu doar un om politic, scriitor şi poet. A fost un adevărat boier al vremurilor trecute. S-a bucurat de o existenţă fără grija zilei de mâine, s-a bucurat de privilegiul de a fi făcut doar ce-şi dorea, mai nimic nestându-i în cale. Şi-a purtat paşii prin lume, ca diplomat şi călător, dornic de a vedea locuri şi civilizaţii mereu noi. Doar destinul neprevăzut, cel care nu ţine cont de averi şi măriri, i-a întristat existenţa chiar când se bucura de o dragoste (Elena Negri) adâncă, împărtăşită.

Conacul din Mirceşti, aflat la 4 km de şoseaua Roman-Iaşi şi Roman-Suceava, a fost construit de poetul Vasile Alecsandri după propriile planuri în 1867, şi a fost donat Academiei Române, conform testamentului său. Acolo şi-a scris cele mai multe dintre operele sale. În locul său de suflet îşi petrecea iernile lungi şi geroase, stând la gura sobei, se odihnea după periplurile lungi în străinătate, îşi regăsea liniştea în vremurile tulburi, se bucura de frumuseţea naturii, a oamenilor şi a folclorului local. Totuşi, deşi a descris atât de frumos peisajele hibernale, se zice că scriitorului nu-i plăcea deloc frigul. Pentru a ieşi din casă, iarna trecea prin mai multe camere din ce in ce mai puţin încălzite, în fiecare punându-şi câte o haină, până când ajungea la proţectia maximă pentru a suporta gerul de afară.

Referitor la data şi locul naşterii poetului, mai sunt controverse. „Există şi o versiune romanţată despre naşterea poetului, cum că ar fi venit pe lume într-o căruţă, pe drumul de la Bacău spre Târgu Ocna. (Ioan Dănilă)”. Însuşi Alecsandri scrie în cartea „Suvenire din viaţa mea: Notă”, datată Mirceşti, 1856: „Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti, ce a izbucnit mai întâi în Moldova”. În articolul Reflexul obişnuinţei calendaristice, din „Ateneu”, numărul 5 (501), mai 2011, profesorul Ioan Dănilă nota: „Noi înşine am considerat, în 1990, la centenarul trecerii în eternitate a scriitorului, că 1821 este anul naşterii şi aşa am gravat placa de marmură de pe zidul casei din Bacău, strada George Apostu, nr. 9. Abia după aceea am aprofundat cercetările şi am constatat că data reală a ivirii pe lume a lui Alecsandri este 14 iunie 1818. Argumentele, împreună cu comentariile minime impuse de o asemenea teorie, le-am expus în paginile revistei «Vitraliu», într-un amplu documentar solicitat de conducerea publicaţiei.”   

În Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (Editura Academiei Republicii Socialiste România – 1979), Florin Faifer se opreşte la 21 iulie 1821 şi 14 iunie 1818 ca fiind date  posibile ale naşterii poetului, la Bacău. Tot Florin Faifer, în Dicţionarul general al literaturii române, (Bucureşti, „Univers Enciclopedic” – 2004), specifică ziua de 14 iunie 1818 ca fiind data naşterii. Georgeta Antonescu, în Dicţionarul scriitorilor români (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995), specifică faptul că Vasile Alecsandri s-a născut la 14 iunie 1818 la Bacău. George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, consideră că „În privinţa datei naşterii lui Vasile Alecsandri a fost discuţie aprinsă şi nu ne rămâne decât să acceptăm una, mai probabilă, aleasă chiar de poet, aceea de 21 Iulie 1821. Ivirea la viaţă a fost romantică. Fugind de răzmeriţă, în spre munţii Bacăului, mama îşi împlini rostul în căruţă păzită de departe de patru slugi înarmate, sub vehicul fiind culcuşul tatălui, la 14 iunie 1818 .” Dar, Călinescu s-a oprit la data fixată de însuşi Alecsandri, 21 iulie 1821.

Părinţii poetului au fost: vornicul Vasile Alecsandri (1792-1854) şi Elena (Elenco – născută Cozoni) Alecsandri (1800-1842). Conform Wikisource (Suvenire din viaţa mea – notă de Vasile Alecsandri Mirceşti 1865), ,,un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneaţă şi cu spirit cavaleresc, veni din Veneţia în Moldova, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării’’. Vornicul Vasile Alecsandri era om de o mare înţelepciune, de o probitate rară şi înzestrat cu simţiri generoase, care şi-a creat singur o avere însemnată şi o poziţie înaltă în patria sa. Numele tatălui poetului apare prima dată prin 1816, când la Viişoara erau doi mari proprietari (vornicul Constantin Palade şi logofătul Constantin Balş), ai satului care atunci se numea Băloşani sau Bivol. Prin căsătorii conjuncturale, cele două familii s-au înrudit, grija afacerilor familiei rămânând arendaşilor. Vechilul angajat a fost spătarul Vasile Alecsandri, care prin noiembrie 1830 a arendat întreaga moşie lui Constantin Ioan Gherghel. Mama – Elena Cozoni, suflet nobil şi îngeresc’”, tot de origine italiană, era născută în Târgu Ocnei şi a avut şapte copii – cinci fete şi doi băieţi, dintre care în 1865 trăiau numai doi: Vasile şi Iancu.

Vasile Alecsandri şi-a început studiile la pensionul francez de la Iaşi al lui Victor Cuenim, în care unde s-a împrietenit pentru întotdeauna cu Mihail Kogalniceanu şi Matei Millo. În 1834, la Paris a studiat dreptul şi medicina. Dar, la sfârşitul studiilor şi-a descoperit adevărata vocaţie – literatura. A fost poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României, de-a lungul întregului secol al XIX-lea, de numele său împreună cu a altora din generaţia paşoptistă, legându-se conturarea primului stat naţional român, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859. A scris poezia “Hora Unirii”, a fost redactor şi proprietar al revistei „România literară”, a publicat prima culegere de poezie populară românească, apoi a realizat ciclul de piese de teatru al “Chiriţelor”, care au fost jucate cu mare succes la Teatrul Naţional din Iaşi. La concursul de la Montpellier a obţinut în luna mai 1878 primul premiu internaţional de poezie acordat unui poet român, pentru poemul ,,Cîntecul Gintei Latine’’.

 Pe când era la Paris, Vasile Alecsandri a iubit-o (e drept, doar în treacăt) pe Maria Cantacuzino, care la 18 ani era divorţată de George Stratulat, primul ei soţ, şi în 1852 tocmai îl părăsise pe cel de-al doilea – Alexandru Cantacuzino, zis Cneazul. Ea era ,,femeie de mare caracter, cu bogată cultură şi inteligenţă superioară’’. Sensibilul poet Alecsandri i-a închinat legenda ,,Mărioara Florioara’’ în 1852, pe care a publicat-o în 1853, cu dedicaţia ,,Princesei Maria Cantacuzin’’. Cam nestatornică, este drept, fiind atrasă şi de lumea artistică, Maria l-a însoţit, de data asta pe Nicolae Bălcescu în Franţa, de unde i-a trimis poetului o scrisoare prin care-i stârnea gelozia.

 Poetul şi-a cunoscut viitoarea soţie – Paulina Lucasievici (care era „de profesie menajeră”, slujind la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski, fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni (1775-1860), marele vistier al Moldovei), în anul 1856. Când a văzut-o la han, lui Alecsandri i-a plăcut slujnica drăguţă, cu coapse şi pulpe frumoase, că-i venea s-o fure şi s-o ducă la Mirceşti. Peste câteva luni Paulina deja era instalată în conac, vecinii spunând despre ea că era „destul de plăcută, bine imbrăcată”.

S-a căsătorit cu ea la Primăria Mirceşti în 1876, după o relaţie de 19 ani, în prezenţa a doi martori care au semnat prin punerea degetului. În 1857 Paulina a născut-o pe Maria, pe care Alecsandri a adoptat-o în 1874 (Patras Antonio, Ziarul de duminică 24.02.2010 ,,Iaşii lui Patras – Frumuseţea ne scrie istoria’’). Căsătoria a fost rezultatul iubirii cuminţi dintre cei doi, iar Paulina a avut mare grijă şi de sănătatea, dar şi de memoria postumă a faimosului bard.

Peste ani, la căsătoria unicei fiice cu  Dimitrie A. Catargi, la 9 octombrie 1877, tânăra mireasă avea să primească de la părinţi moşia Borzeşti din judeţul Bacău şi trusoul în valoare de  2000 de galbeni.

Fiica poetului i-a dăruit două nepoate – Mărgărita şi Elena.

 Conacul de la Mirceşti fusese construit după planurile poetului, sub stricta supraveghere a soţiei Paulina, căreia prin testament avea să-i rămână ,,moşia Mirceşti (judeţul Roman) şi via de la Socola (comuna Buciumi, judeţul Iaşi), cu dreptul de a le cultiva sau a le arenda, „afară însă de a le putea vinde sau a le înstrăina prin schimb”. Dar, tot prin testament, soţiei îi reveneau şi obligaţiile de a îmbunătăţi şcoala primară din Mirceşti, chiar de a o reconstrui, „încurajând dezvoltarea învăţăturilor folositoare” şi de a înzestra trei fete sărace de pe moşie, „dându-le la fiecare câte o pereche de boi şi una vacă’’. La 28 martie 1914, Paulina Alecsandri a vândut dreptul de uzufruct al moşiei Mirceşti şi al viei de la Socola nepoatelor sale, cu condiţia ca „în termen de două luni să doneze liber de orice sarcină Academiei Române casa cu toate acaretele şi cu împrejmuirea de jur împrejur în suprafaţă de 1 ha 48 arii, aşa cum le stăpânim şi cum se găsesc astăzi, fără a se clinti nimic din ele”. Urmarea: la 3 iunie 1914, Margareta N. Catargi (cu consimţământul soţului său, N. Catargi), şi Elena Catargi, în calitate de proprietari ai moşiei Mirceşti, „fac un act de danie” către Academia Română, pentru „curtea cu îngrădirea şi cu ecareturile aflate pe moşia Mirceşti”, cu scopul de a comemora şi eterniza memoria bunicului lor. Până la urmă, destinul a ţinut cont de dorinţa lui Alecsandri (căruia casa de la Mirceşti îi încânta sufletul) şi a soţiei sale, pentru că poetul spunea: „Peştele în apă şi pasărea în aer nu pot fi mai fericiţi de cumu-s eu la Mirceşti de vreo zece zile. Mi-am regăsit cabinetul de lucru inundat de lumină, grădina mea pardosită cu flori, pomii mei încărcaţi de fructe magnifice, căţeluşii mei sburdând în preajmă-mi, caii mei nechezând de plăcere, ex-robii mei bucuroşi să mă revadă, nepoţelele mele aruncându-mi-se de gât. Într-un cuvânt, tot ce mă încongiură, câmpii, luncă, râu, păsări etc., toţi îmi urează bun sosit într-o mie de chipuri diferite’’.

Conacul de la Mirceşti a funcţionat ca muzeu memorial, începând cu anul 1957, după revoluţie fiind trecut în patrimoniul public al Consiliului Judeţean Iaşi. Un proces a avut loc între Academie şi Consiliului Judeţean, când s-a cerut restituirea în natură a moşiei din comuna Mirceşti. După trei ani de judecată, în 2008, conacul de la Mirceşti a ajuns în proprietatea Academiei, aşa cum şi-a dorit soţia poetului. În 1992 au avut loc lucrări de restaurare şi reorganizare a expoziţiei permanente, iar în 1993 a fost redat vizitatorilor, funcţionând ca muzeu memorial. În curtea casei este un mausoleu, construit de Academia Română, în care este sicriul cu osemintele poetului, a părinţilor şi a soţiei sale. Stejarii şi nucii seculari plantaţi de poet la intrarea în grădină, şi tufele de liliac, mai călăuzesc şi acum paşii vizitatorilor.

Familia Alecsandri mai deţinea şi în Bacău case, după cum notează George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. „Una dintre cele mai clare consemnări referitoare la proprietăţile familiei Alecsandri în Bacău este datată 28 martie 1867, când arhitectul-şef al urbei, M. Climescu schiţează «Locul domnului Vasile Alecsandri»”, spune Ioan Dănilă, unul dintre fondatorii Fundaţiei Naţionale „Vasile Alecsandri”. Ulterior, casa a devenit proprietatea familiei Rosetti-Tescanu, apoi a generalului Dragomir Badiu – om de cultură, erou în primul război mondial, medic oftalmolog. Casa i-a rămas fiicei sale, Florica Urziceanu. Mai târziu casa a fost naţionalizată şi a fost folosită drept şcoală profesională şi şcoală de partid, iar după 1989 a devenit grădiniţă. După retrocedare, în iulie 2000, fiica Floricăi Urziceanu a vândut casa unei firmei româno-italiene. Abia într-o şedinţă din 2007, Consiliul Local Bacău a aprobat achiziţionarea clădirii. După 20 de ani de procese, audienţe şi demersuri, profesorul Ioan Dănilă a obţinut ca Universitatea din Bacău, unde predă, să primească numele de Vasile Alecsandri şi a înfiinţat, împreună cu alţi băcăuani, Fundaţia Naţională „Vasile Alecsandri’’.

Şi-n Iaşi, familia Alecsandri a avut o casă în curtea căreia a copilărit poetul. În 1976, a devenit Muzeul Teatrului. Adăpostea trusele de machiaj ca nişte acuarele părăsite, cu culorile spălăcite, evantaiul de fiţe al coanei Chiriţa, şi trusa de recuzită a regretatului Matei Millo.

 De Elena Negri, Alecsandri s-a îndrăgostit la prima vedere, pentru întreaga viaţă, dar relaţia a fost întreruptă de moartea iubitei.

Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri (prietenul lui Alecsandri), gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult. Dragostea lor s-a înfiripat, după ce se văzuseră prima dată tot în 1844, la Mânjina în casele fratelui ei Costache, la o serată, în care se cânta, căci toţi ai casei erau muzicanţi. Costache Negri cânta din vioară, Elena din gură şi Caterina, sora ei, era pianistă. Seara în care a auzit-o Alecsandri prima oară cântând, a rămas pentru el ca una din cele mai frumoase din viaţa lui. Legătura cu dânsa i-a influenţat opera, ea fiind singura sursă feminină pentru lirismul său intim. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile “Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric ating culmea eroticii şi elegiei lui. Frumuseţea fizică a Elenei era întregită de o inteligenţă cu totul deosebită. Ea se antrena în conversaţii plăcute, întotdeauna interesante. Avea o fire afectuoasă şi era atrăgătoare prin maniere, discreţie şi blândeţe. Iubea poporul român şi era miloasă faţă, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale se apropiase de Alecsandri. A fost prima femeie din aristocraţia Moldovei care-l admira sincer şi-l felicita, recomandând societăţii ieşene poeziile şi piesele de teatru ale lui Alecsandri. Elena Negri era una dintre frumuseţile vremii. “Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”. În 1844, pictorul Constantin Daniel Rosenthal, a aşternut pe pânză imaginea capului ei frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Un alt portret mai simplu, tot al lui Rosenthal, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, prin surâsul şi privirea ei enigmatică.

Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit în Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a-şi recăpăta sănătatea slăbită de o boală a plămânilor. La 15 septembrie 1846, ,,domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia’’, care deşi nu erau căsătoriţi aşa-şi spuneau, s-au stabilit temporar în  Pala­zzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. Armonia perfecta dintre cei doi justifica pe deplin părerea că alcătuiau o familie. În Jurnalul său, Alecsandri aminteşte că de la balconul apartamentului cu trei camere, vedea mulţimea de gondole de pe Canal Grande, care se ocoleau unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici. Peisajul specific veneţian era însufleţit de cântecele gondolierilor şi de strigătul lor specific: ‘Riva!’ (Fereşte-te!) atunci cand treceau dintr-un canal în altul.

Cei doi îndrăgostiţi trăiau, îmbătaţi de iubirea încântătoare, o secvenţă de viaţă păzită de ochii cunoscuţilor care poate i-ar fi judecat, dar neuitându-şi ţara. Savurarea cafelei turceşti, după obiceiul moldovenesc, devinese un ceremonial aparte. ,,Sorbim,  micile noastre felegeanuri (ceşti de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătura trezeşte în noi un suvenir din patrie, aşa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într-o ceaşcă şi la multele ceşti pe care le bem în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi «libatiile» noastre în cinstea ţării.’’

În Jurnal, Alecsandri aminteşte marea bucurie a acelor zile, scriind cu exaltare: ,,Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneţiei!’’. Uitând, sau poate dorind să uite pentru prezentul fizic necazurile bolii Elenei, trăind clipa, cei doi se plimbau prin Piaţa San Marco, ascultând muzica militară. Seara, lămpile cu gaz luminau slab cafenelele. Treceau la braţ prin Piazetta, locul lor preferat, admirând Palazzo Ducale şi mergând spre Ponte dei Sospiri. Întorcându-se pe Canale Grande, admirau de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Un gondolier, un băiat dezgheţat, (Antonio care le spunea legende veneţiene), îl făcuse pe Alecsandri să remarce în glumă că ,,la Veneţia, barcagii sunt mai cultivaţi decât savanţii din Academia de la Iaşi’’.

Cele două luni petrecute la Veneţia au ỉnsemnat pentru ei cât o întreagă viaţă împlinită. Visau să aibă un copil căruia îi şi plănuiau o carieră de marinar, numindu-l hazliu: Amiralul. Viaţa lor era necomplicată şi romantică, cu atenţii delicate pentru Ninita – numele de alint al Elenei Negri.

Se antrenau în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii. Chiar dacă afară ploua sau bătea vântul sau era furtună, în locuinţa lor era mereu timp frumos. Când era senin ascultau muzică şi colindau cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă.

Dar soarta nu ţinea cont de sentimente şi dorinţi. Starea de sănătate a Elenei Negri întunecă cerul fericirii lor. La 12 noiembrie hotărăsc să caute o zonă mai caldă a Italiei,  părăsind acel frumos colţişor ,,unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji’’.

Despărţirea de Veneţia a fost începutul ultimei călătorii a Elenei. Pe drumul spre Sicilia, la Neapole, boala i s-a agravat. Alecsandri şi Costache Negri au îmbarcat-o pe un vas, pentru a o duce acasă. Tragic, Elena s-a sfârşit pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său.

În speranţă regăsirii fericirii pierdute, Alecsandri a revenit acolo, dedicând amintirii clipelor fericite una dintre cele mai frumoase poezii: ‘Steluţa’: ,,Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,/ Stea dulce şi iubită a sufletului meu!/ Şi care-odinioară luceai atât de vie/ Pe când eram în lume tu singură şi eu!…’’

 O altă doamnă la farmecele căreia Alecsandri n-a putut rămâne rece, era o artistă talentată, un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană, actriţa Marie Angelique Chataignez. Pe bună dreptate, fiindcă era o fiinţă fermecătoare, exuberantă, admirată şi aplaudată la scenă deschisă.  Între Vasile Alecsandri şi actriţa numită Dridri s-a înfiripat şi s-a consumat o frumoasă relaţie romantică, împărtăşită de amândoi, cunoscută şi de Eminescu, poetul care-n ,,Epigonii’’ constata că veselul Alecsandri ,,Acum râde printre lacrimi, când o cântă pe Dridri”. După dispariţia prematură a actriţei, rănit sufleteşte şi simţindu-se oropsit pe nedrept de soartă, Alecsandri i-a dedicat un roman cu tentă autobiografică, prin intermediul căruia îşi descarcă revolta cutremurului sufletesc produs de pierderea iubitei Dridri. Despre dispariţia actriţei, într-o publicaţie franceză din 25 iunie 1851 a apărut un articol: „O tânără artistă, cea mai frumuşică din toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereţii! Veselă şi graţioasă, ea poseda calităţile inimii şi ale spiritului. Toţi acei care au cunoscut-o, regretă în persoana sa o artistă de talent şi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană. Ea purta, între amici, gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevărat era: Marie-Angélique Chataignez!“.

 La începutul secolului XX, Garabet Ibrăileanu nota: “La orice răspântie a istoriei şi a culturii româneşti din o bună parte a veacului trecut îl găseşti pe Alecsandri. Din cei o sută de ani de cultură şi literatură modernă, Alecsandri domină aproape 50, de la 1840, când apare pe scenă, până la 1890, când moare.’’

 BIBLIOGRAFIE:

 – turism-iasi.ro ,,Casa memorială “Vasile Alecsandri” de la Mirceşti’’;

– jurnalul.ro campania Redescoperirea României’’ –  13.07.2009 ,,Alecsandri, „îngropat” la Mirceşti’’Autor: Cristinel C. Popa, Eugenia Mihalcea, Florina Zăinescu;

– national-magazin.ro Vasile Alecsandri şi valoarea artistică a poeziei populare;

– Historia – Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. „S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă” Autor: Ciprian Plăiaşu;

– Ateneu 2011/08  – Revistă de cultură editată de Consiliul Judeţean Bacău ,,Când e născut, de fapt, Vasile Alecsandri?’’, autor Adrian JICU;

– Wikipedia, enciclopedia liberă – Mausoleul lui Vasile Alecsandri de la Mirceşti;

– Curierul de Iaşi 19.11.2010 – Locuri pe care nu trebuie să le ratezi – Casele memoriale ale Iaşului;

– Momentul – miercuri, 03 Oct 2012 ,,Spătarul Vasile Alecsandri, tatăl poetului, într-o afacere la Viişoara’’  Victor Teişanu;

– Ziua de Cluj, 24 ianuarie 2010 ,,Ochelarii soţiei lui Alecsandri, piesă de colecţie la târgul de antichităţi’’;

– Wikisource – Suvenire din viaţa mea – notă de Vasile Alecsandri, Mirceşti 1865;

– Wikisource Dridri de Vasile Alecsandri;

– Istorie şi civilizaţie ,,O moştenire cu bucluc (Testamentul lui Alecsandri)’’

– Ziuaonline.ro 2 decembrie 2011 ,,Povestea Mariei Cantacuzino, aristocrata imortalizată în Panteonul francez şi la Sorbona;

-wordpress.com 2012/27/11 – Istorii regăsite ,,Elena Negri – Vasile Alecsandri. Dragoste şi moarte’’;

– jurnalul.ro -,,Vasile Alecsandri, un călător cu vocaţie’’ Autor: Clara Margineanu 08 Ian 2012 – 21:00;

– ROMANIA LITERARA  nr. 4 din 2011 ,,Romane româneşti povestite: Dridri (Vasile Alecsandri, 1873)’’ de Alex. Ştefănescu;

– jurnalul.ro ,,Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri’’ autor: Simona Lazăr, Tudor Cireş;

– Ziarul de duminică 24.02.2010 ,,IAŞII LUI PATRAS – Frumuseţea ne scrie istoria’’ Autor: Patras Antonio.