Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Omul şi Casa „Vasile Alecsandri” de la Mirceşti

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 02 Aug. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 03 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

Omul şi Casa „Vasile Alecsandri” de la Mirceşti

 

Este perioada  excursiilor, a drumeţiilor, de unul singur, în doi, în grupuri constituite, cu şcoala…

Casa „Vasile Alecsandri” de la Mirceşti aţi vizitat-o? Haideţi la drum!, mai ales că suntem în sărbătoare, la 14 iunie s-au împlinit anul acesta 200 de ani de la naşterea personajului memorabil al istoriei culturale, politice şi diplomatice a secolului al XIX-lea,legat prin activitatea administrativă şi de Arhiva Statului Moldova, preluată şi condusă de el din primăvara anului 1850 până pe 22 aprilie  1853, când a demisionat pentru că nu a fost suficient sprijinit în ce îşi propusese.

Conacul Vasile Alecsandri a fost construit între anii 1861-1867 după propriile planuri ale poetului, sub atenta supraveghere a soţiei sale Paulina Alecsandri, 1840-1921, în satul Mirceşti, situat la o distanţă de circa 4 km. de Drumul European Iaşi-Roman.

Iniţial au fost construite  două camere şi un hol, ca la ţară, apoi poetul, ca un bun gospodar, a extins casă ca să o facă mai încăpătoare, ne spun  ghidul şi documentele din casă care pentru a fi protejate nu se lasă răsfote.

Imobilul se află într-un parc cu copaci seculari – stejari şi nuci falnici – plantaţi de poet, precum şi arbuşti de talie mică şi mijlocie – mai ales lilieci – preferaţii gazdei. În apropiere, la o distanţă medie, poetul a avut în proiect să ridice o şcoală – o şcoală de fete.

În această casă a locuit poetul între anii1866-1890, aici a compus parte din opera sa literară, aici au fost găzduiţi prietenii poetului aflaţi în vizită la Mirceşti – marile personalităţi ale timpului, Ion Ghica, Costachi Negri, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, Eudoxiu Hurmuzachi, sosit din Bucovina de Sus, de la Cernăuţi, compozitorul maghiar Franz Liszt, care a şi concertat la Mirceşti în drumul său către Rusia, ca şi remarcabilul Barbu Lăutaru. Barbu Lăutaru al nostru, ieşeanul, cel din Zlataus…

La 21 septembrie1886 poetul a lăsat prin testament casa soţiei sale Paulina, casa dar şi moşia Mirceşti. În 1914, Paulina, la rândul  ei, a lăsat totul nepoatelor sale, Elena şi Margareta Catargiu printr-un act de vânzare-cumpărare, autentificat la Judecătoria Ocolului Rural Mirceşti  cu clauză – ca acestea în termen de două luni – să doneze întreaga avere, liberă de orice sarcini, Academiei Române.

Aşa, în 1914, Academia Română  a intrat în posesia celor de mai sus şi a numit un custode  care s-a ocupat de întreg inventarul primit, custodie care a durat până în anul 1944, timp în care a fost permisă şi vizitarea de oricine a patrimoniului.

Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial şi ororilor lui, a luptelor din zonă, a nesăbuinţei unor localnici şi dezinteresului autorităţilor locale, conacul, terenul şi exponantele au suferit mari daune, ceea ce a impus, ulterior, mari lucrări de gospodărire şi restaurare.

În plus, după cum se ştie, însăşi Academia Română a fost deposedată nu numai de minţile luminate, încarcerate, dar şi de bunurile sale, inclusiv casa şi moşia de la Mirceşti, care au fost preluate de statul comunist şi trecute în administrarea  Ministerului Artelor şi Informaţiilor care, mult prea târziu, s-a apucat de reparat, iar la terminarea lucrărilor, la 9 iunie 1952 s-a deschis Muzeul „Vasile Alecsandri”. Reorganizări şi reamenajări, recondiţionări ale exponatelor au avut loc şi în  1987, ca şi în perioada 1991-1993, la finalizarea cărora a fost deschisă Casa Memorială „Vasile Alecsandri”, redată publicului la 19 septembrie 1993.

Să păşim în incintă.

De-afară – ne primeşte  însăşi casa, bustul poetului pe soclu, copacii, băncile, aleele, verdeaţa, multă verdeaţă – ca-n Lunca Siretului – suntem la Mirceştii lui Vasile şi Paulina Alecsandri – care s-au cunoscut, în trecerea poetului pe la Tărgul Frumos, vă aduceţi aminte, am scris despre asta în alte episoade închinate bardului, celui care l-a anunţat şi ni l-a prezentat pe Mihai Eminescu, Luceafărul…

Desecretizarea a făcut-o Radu Rosetti în cartea „Din prima tinereţe. Amintiri”, de la  editura – Minerva, 1980, sau Humanitas, mai încoace – de unde ne împrumutăm – Copyright – pentru împrospătarea momentului: „Confortul vieţii la Mirceşti, unde primea des vizitele numeroşilor prieteni şi cunoscuţi, era deosebit de îngrijit şi de mare, graţie silinţelor femeii de codiţiune foarte umilă din care întâmplarea făcuse soţia lui Vasile Alecsandri. Ţinând amăruntele acestei întâmplări de la rudă de aproape şi o intimă a poetului, le redau aici. Doamna Maria Gregoraş (Şăptesate), o vară primară a lui Alecsandri, mi-a povestit prin anii 1880-1890 (dacă nu mă înşel) cum, întorcându-se, împreună cu Alecsandri, în anii 1858-1860, de la Mirceşti, unde petrecuse câteva zile, la Ieşi, călătorii s-au oprit la Târgul- Frumos, la vestitul rateş (han) ce-l ţinea Novokovski, un fost bucătar al lui Petrache Mavrogheni, pentru a lua acolo dejunul, totdeauna foarte bine gătit de acest meşter în arta culinară. După dejun, pe când se înhămau caii la trăsură spre a pleca înainte, Alecsandri, care hoinărise prin rateş, veni spre vara-sa care îl aştepta şi-i  zise pe franţuzeşte:

-Mario, Novokovski are aici o slujnică  drăguţă care posedă coapse şi pulpe deosebit de frumoase. Le-am putut privi bine, căci spală pe jos într-o odaie şi şi-o suflecat sus poalele pentru a nu se feşteli. Tare îmi vine  s-o fur când m-oi întoarce şi s-o duc la Mirceşti.

Doamna Gregoraş crezu că acest proiect al poetului alcătuia numai o glumă, dar după câteva luni, mergând  iar la Mirceşti, văzu acolo pe o tânără servitoare, destul de plăcută, bine îmbrăcată, despre care văru-său îi zise că este acea pe care o văzuse la Târgul-Frumos, la Novokovki, pe care a adus-o ca să-i îngrijească de casă şi de care este foarte  mulţămit. Îi mai spuse că se numeşte Paulina şi este poloneză.

Şi Paulina nu numai că a rămas până la moarte în casa lui Vasile Alecsandri, dar născându-i după doi  sau trei ani o fată, bucăţică ruptă dintr-însul şi, prin îngrijirea trebuinţilor sale materiale, făcându-i-se indispensabilă, a luat-o de soţie. Iar după ce a început să îmbătrânească, o lua cu dânsul în toate deplasările lui, astfel că foastei servitoare, care altădată spăla scândurile  în rateşul lui Novokovski, i-a fost dat să fie, împreună cu barbatul ei, msafir şi regelui Carol şi reginei Elisabeta la Peleş şi să facă parte din corpul diplomatic din Paris”.

Dar să revenim la Casa poetului, suntem în excursie.  

În casă, ne întâmpină vorbele poetului puse în „cadru”,  lângă portretul său cu ramă care-l favorizează: „Dacă Dumnezeu şi timpul m-au făcut poet, aceasta am să o mulţumesc numai poporului român din care m-am născut şi care cuprinde în sine-i comoara nesecată de cea mai sublimă poezie”.

Din holu-i larg, încăpător cât al unui aşezământ din zilele noastre, împdobit cu tablouri, lustre, ustensile de stins incendii, dulapuri şi uşi,  uşi care duc în alte compartimente, pătrundem în… camera de zi (cu billiard). Unde alte tablouri, stative, mese şi scaune mai cu seamă, ne clarifică cum îşi petrecea ziua poetul şi familia sa.

Camera Mariei – fiica poetului – are şi ea tablouri, picturi, tot felul de chipuri, etajere cu cărţi şi manuscrise, tocmai bune de consultat. Într-alta, de pe un perete, citim ceea ce a spus Mihai Eminescu despre „Ş-acel rege-al poeziei” – trei strofe cu al şaselea vers terminat cu referire la vremea lui Ştefan cel Mare:

„Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşază-n tron de aur, să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie: «visul de poet».

     Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul salbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.”

De pe alt perete, iarăşi, Eminescu, în ramă lată, face tovărăşie cu aceleaşi versuri, semn că-s căutate, proba o oferă cei care staţionează, se gândesc sau citesc…

Sufragerie. Masa şi scaunele, şase, îşi aşteaptă musafirii, poate gazda cu membrii şi invitaţii ei… Deasupra, în rame, prietenii, printre ei Costache Negri… În stânga, Vasile Alecsandri, o pictură, jos valizele diplomat – gata de plecare…

Alt colţ – portretul Mariei, spusele ei. Jos, pianul  cu partiturile în aşteptare, mai la dreapta , Paulina_ soţia poetului în ramă –  frumoasă, parcă vie pusă acolo nu pentru a fi păstrată, etalată, ci pentru a fi mereu respectată şi admirată, cum  a făcut soţul ei cu ea, toată viaţa…

Holul între cele două părţi ale casei – Corăbioara – plafonul luminos, scândură  geluită, bine conservată, pe laturi tot felul de etajere cu exponate în ele – amintiri ale poetului, ale familiei, suveniruri de la prieteni şi din diplomaţie, tablouri-tablouri, vechi ustensile ale timpului care nu se mai întoarce… Soba îşi aşteaptă lemnele…Ştiau ei că după ani, ni  se vor tăia pădurile? Codru-i frate cu românul!

Camerele servitorilor – şi ele încărcate de amintiri, etajere, scaune, ceainice, alte obiecte de imediată servire, şifoniere, dormeza  – acum neîntrebuinţă . Cheile, cheile de la şifoniere, cine le mai păstrează astăzi?

Alte tablouri, fotolii, portrete ale celor doi soţi şi din cadru vizitatorul citeşte părerea poetului despre limba română, parcă pentru a ne descurca în confuziile create în ultimii ani în şcoala românească şi nu numai, nu vedem toţi că se încearcă să fim dezobişnuiţi a mai vorbi, scrie şi citi româneşte, uitaţi-vă la firme, la reclama comercială, o păsărească în toată regula: „Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul  cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită a fi păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este cartea de nobleţe, testemoniul de naţionalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleaşi familii se  recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; liantul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se simţi fraţi; altarul împrejurul căruia toţi se adună, cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii”.

Dormitorul: etajere, somiere, covor moldovenesc pe perete, altele pe podele, cuierul mai mult simbolic, lucruri de familie, perdele la fereastră, draperii care umbresc şi fac mai plăcut interiorul, lumina care crează şi menţin confort la dormit, odihnă…

Cabinetul de lucru. Alte obiecte de mobilier, lemn  lustruit, arătos. Biroul de lucru, trusa în care stau cele necesare la scris, lampa  cu gaz, scaunul, pe pereţi peisaje,în etajere tot felul de cărţi vrăfuite, scule necesare scrisului şi cititului…

Într.o altă cameră, artizanat, confecţii, Broderie realizată în Franţa cu iniţialele poetului (Basile).

Citim: „În curtea conacului a fost construită între anii 1925-1927  din iniţiativa Academiei Române şi cu sprijinul Ministerului Artelor, un mauzoleu asemănător ctitoriilor  voievodale moldoveneşti, în care au fost strămutate la 19 mai 1968 osemintele poetului, înhumate iniţial într-o criptă dintr-un colţ al grădinii. De asemenea, au mai fost înmormântate  aici şi rămăşiţele părinţilor poetului – vornicul Vasile Alecsandri (1792-1854) şi Elena Alecsandri (1800-1842) – aduse prin grija soţiei lui Alecsandri de la Biserica „Sfântul Spiridon” din Iaşi, şi aşezate la dreapta poetului, precum şi ale soţiei sale  Paulina Alecsandri (1840-1921), amplasate la stânga poetului.

Mauzoleul a fost inaugurat festiv la data de 3 iunie 1928, în prezenţa mai multor membri ai Academiei Române şi a personalităţilor politice şi culturale cum ar fi Simion Mehedinţi, I. Gh. Duca, – ministrul instrucţiunii publice şi cultelor, Alexandru Lepedatu, ministrul culturii şi artelor, episcopul Lucian Triteanu, D.C. Istrate, George G. Mârzescu, I. Onciul, colonelul Anghelescu – adjutant regal, printre cei care au luat cuvântul numărându-se şi  scriitorul Mihail Sadoveanu.

Marelui Poet al Neamului, Vasile Alecsandri, 1821.1890.
Naţiunea recunoscătoare
Elena Alecsandri, 1800-1842
Vornicul Vasile Alecsandri, 1792-1851
Părinţii scriitorului
Paulina Alecsandri
1840-1921
Soţia scriitorului
A fost restaurată
Arhitect N. Ghica-Budeşti.
Constructor: Al. Popovici, arhitect.

Datele de identificare sunt protejate sub steagul românesc tricolor.
Pe frontispiciu la intrare citim:
„A fost restaurată această casă – monument istoric. Etapa I (partea de muzeu) în perioada  aprilie 1991-august 1992, sub generoasa oblăduire a Inspectoratului pentru Cultură (consilier-şef Maria Carper), a Prefecturii Iaşi (prefect Dan Gâlea),  Consiliului judeţean (preşedinte Ion Amihăiesei), prin strădania Colectivului de conducere de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi (Lucian Vasiliu, Liviu Rusu,  ing. Dan Todiraşc, arhitect Cezar Rebenciuc şi Ilie Galan). Proiectant Arhitect Corneliu Ciobănaşu şi ing. Gh. Macovei”.

Ion N. Oprea, 23 iulie 2018



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5