Primit pentru publicare: 16 aug.2015
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 18 aug.2015

VIAŢA  DE  APOI  A  CĂRŢILOR – JURNAL (5) 

Liviu Ioan Stoiciu: „se întorc în teacă nervii războinici”. Ultimii mohicani!

    De multă vreme nu am mai scris despre o carte imediat ce am citit-o. De multe ori, după lectura unei cărţi, dacă nu-mi notez ceva, în timpul cititului, uneori trec anii sau veşniciile până când reuşesc să îngaim ceva în cine ştie ce împrejurare. Singura ocazie de a salva câte o impresie mai puternică despre volumele citite, sau măcar „vizitate”, este tot jurnalul de lectură, această condică de prezenţă a cititorului în rosturile scriitoriceşti. Azi dimineaţă, 16 august 2015, am primit un e-mail de la o cunoştinţă, având în atache manuscrisul de versuri religioase al unei doamne dedicată total credinţei, trimis mie pentru a-l prefaţa. Am refuzat categoric şi justificat pentru că prefaţa respectivă ar fi făcut deservicii doamnei respective. Şi mie, fireşte. Nu mai pot discuta despre cele sfinte decât cu mine însumi, chiar şi atunci având grave probleme de comunicare. Acum 10 zile am primit noul volum de versuri al poetului Liviu Ioan Stoiciu, „Nous”, Ed. „Limes”, Floreşti-Cluj, 2015. În următoarele trei zile, am citit toată cartea. Am prostul obicei de a mă culca mereu cu cărţile altora. Doar cu cele frumoase, fireşte. Citesc pînă când mă ia somnul, având mereu în dreapta mea, la capătul patului, o carte, un caiet, un pix şi câte un ziar sau o revistă. Una e să intri în somn relaxat de un vers terapeutic, şi alta e să adormi cu gândul la vreo mârşăvie umană văzută sau simţită, direct pe pielea ta, în timpul zilei ce tocmai trecură. Versurile lui Liviu Ioan Stoiciu sunt inconfundabile, sunt un brand, sau, ca să folosesc un termen mai potrivit unor vremuri încărcate de nostalgie, au acel semn pe care-l puneau fermierii pe spatele animalelor, odinioară, în Vestul sălbatic.  Nu ştiu dacă am mai făcut această afirmaţie în public, poate că mă repet: După dispariţia unor mari poeţi, cum ar fi, doar ca exemple – Marin Sorescu, Mihai Ursachi, Petre Stoica şi  Cezar Ivănescu -, cel puţin pentru mine, după părerea mea deloc umilă, în literatura romană actuală au mai rămas doar doi mari poeţi, foarte mari poeţi, cel puţin la nivelul celor amintiţi mai sus: Ion Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu. Mă întorc la dimineaţa de azi. După ce am anunţat cunoştinţa respectivă că nu sunt în stare să fac prefaţa la cartea de versuri religioase, am plecat la Sărăţeanca – împreună cu familia Geta şi Nistor Tănăsescu şi cu colegul meu Stelian Grigore, redactor-şef adjunct al revistei „Cartelul metaforelor”-, la casa de vacanţă a poetului Ion Gheorghe, autorul „Megaliticelor”, al „Elegiilor politice” şi al multor alte mari cărţi de versuri  însemnate, ca şi cele ale lui Liviu Ioan Stoiciu, cu propriul fier roşu. După două ore de discuţii, întors acasă, răscolit de vorbele lui Ion Gheorghe ( vorbe care, şi acum –  în clipa în care scriu aceste rânduri, după patru ore de la întoarcerea acasă, şi după un somn bun -, am impresia că au fost scrise direct pe aerul rece de sub nucul din curtea sa ), nu mi-am găsit astâmpărul până când nu mi-a (re)căzut  sub ochi cartea lui Liviu Ioan Stoiciu : „Nous”- s.n. raţiune, spirit (<fr. Nous) organul cunoaşterii şi contemplaţiei, principiul inteligibil al sufletului, unde se produce extazul; noţiune care desemnează substanţa de sine stătătoare, generatoare a mişcării, vieţii, ordinii din lumea materială”. Uneori se întâmplă chestiuni stranii cu lucrurile din jurul nostru, anumite obiecte au în ele  energii necunoscute. Lângă cartea lui Stoiciu, aproape lipită de aceasta, dau peste volumul „Deochiul Gorgonei”, cartea de memorii a lui Ion Gheorghe, apărută la Editura Muzeului Literaturii Române, în 2013. O carte cu destăinuiri incredibile, despre care se tace la modul profesionist. (Astăzi, 16 august, Ion Gheorghe a sărbătorit aniversarea a 80 de ani, înconjurat de soţie şi fiică şi de grupul menţionat la începutul acestor rânduri. Nicio publicaţie nu a semnalat evenimentul. Acum vreo săptămână, am trimis un scurt articol unei gazete. În locul textului respectiv a apărut o ştire, un eveniment mondial, două personaje modeste îşi lansau un produs comun insignifiant, semn că s-a legalizat prostituţia literară!). Singura explicaţie posibilă, a locului în care am găsit cele vouă volume,  ar fi aceea că, în ultimul timp, am citit din opera celor doi, cu consecvenţă şi curiozitate, pentru a-mi întări convingerea că între poezia lor există o legătură subterană. Am pornit de la o concluzie a lui Marin Mincu, care, în volumul II al cărţii „Poezia română actuală” (Ed. Pontica, 1998, p. 923-959), afirma tranşant că „Optzeciştii nu suflă o vorbă despre modelul şi anticipările teoretice redutabile şi durabile oferite de Ion Gheorghe”. Fireşte, nu optzeciştii ar trebuie să „sufle o vorbă” în legătură cu fenomenul respectiv, ci critica literară în general, de la vlădică până la opincă. În cazul de faţă avem doi mari poeţi români despre care criticii literari au  scris când au putut şi cum au putut. Într-un interviu recent, Liviu Ioan Stoiciu recunoştea oarecum mâhnit că nu a avut parte de un critic literar care să se ocupe special de întreaga sa operă. Nici Ion Gheorghe nu a avut această şansă. De fapt, criticii literari de după 1989 mai mult sparg capetele literelor decât să se ocupe de adevărata poezie românească, inclusiv de a celor doi, preferând să promoveze fel de fel de ciudăţenii. Poate vreun critic literar, bine intenţionat, unul care a citit cărţile tuturor poeţilor care contează, să nege că Ion Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu nu sunt doi scriitori români de valoare europeană, doi clasici în viaţă, primul, aflat în/la „amurgul zeilor”, celălalt, la apogeul maturităţii sale artistice? Nu toţi criticii literari au hazul hormonal al lui Alex. Ştefănescu sau acreala fixă, minimalistă a „patriarhului” literaturii române de dincolo de literatură. Poeţi de valoare europeană am avut mereu, însă, propunerile pentru „export” literar, au fost făcute după criterii vechi, neclintite de mai bine de şapte decenii, de o viaţă de om, cum s-ar zice. Cei care ne tot îngroapă nu înţeleg că şi ei se duc odată cu noi, indiferent cât de mici sau de mari sunt unii dintre noi sau unii dintre ei. Despre poezia lui Ion Gheorghe s-au scris lucruri interesante. Până la un punct. Până când poetul şi-a dedicat viaţa şi opera statuetelor sale, circa 1000 la număr, descoperite, toate la un loc, într-o necropolă din  Dealurile Istriţei, zonă în care a fost găsită şi celebra „Cloşcă cu pui de aur”, motiv lejer pentru criticii literari de a-l fixa în mortificatele lor tabele mendeleeviene, la capitolul ciudăţenii ale naturii literare. Astfel, obiectele din „paste litice” au devenit „truvanţi”, un termen ceva mai cazon, mai aproape de disciplina de fier a ştiinţelor şi a adevărurilor impuse de comandamente. Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, dominantă peste zonele vaste ale unei ancestralităţi magistral depistate, din care sunt aduse la zi eresuri, mitologii şi ceremonialuri (pre)creştine, nu a fost explorată decât la suprafaţă şi fără un program critic coerent. Citez la întâmplare poemul „E o figură tânără”, din noua cartea a lui Liviu Ioan Stoiciu, unul dintre foarte-foarte puţinii poeţi români „contemporani cu poezia” dintotdeauna, inclusiv cu cea a zilei de mâine: „300 de lei azi, 300 – stă cu mâna întinsă, aşezată/pe bordura de ciment a gardului, /în faţa Muzeului de Istorie a Capitalei, o cerşetoare cu/ turban. În fiecare zi îşi schimbă/ culoarea. Are un turban din recuzita muzeului? Din/ ce secol vine? E o punte de radiaţii.//Cerşetoarea? O descoperi într-un peisaj de păduri/ înecate…Surâzi în fiecare zi când treci/ prin faţa ei, are lacrimi în ochi? Lasă o senzaţie de gol, la/ 20 de ani, cumsecade, drăguţă, te obsedează,/degeaba încerci să o ignori: astăzi cere 300 de lei, ieri/ cerea 200. <Că ţi-oi prinde prinde şi eu bine când va fi mai rău de tine>. Ea nu sădeşte cruci, cu banii primiţi,/ ci aclamă toaleta miresei, care a fost/ moartă de tânără…E apatică, fără puteri, fără nădejde./ Cel ce o iubeşte i-a trimis acum un an, în/ custodie, un heruvim”. Din câte ştiu, între cei doi mari poeţi există o apreciere reciprocă, nemărturisită public,  a operei lor. E şi firesc să fie aşa. Am scris aceste rânduri pentru a mă elibera de presiunea energetică pe care am simţit-o în toată fiinţa la întoarcerea din curtea plină cu statuete, de la Sărăţeanca, Buzău. Copleşit şi de gloria grea a lui Ion Gheorghe, dar şi plin de speranţe,  ştiind că, mai mult ca sigur, după el,  rosturile sacre ale poeziei vor fi preluate de un urmaş la fel de demn: Liviu Ioan Stoiciu. La plecarea de la Sărăţeanca, l-am rugat pe Ion Gheorghe să-mi povestească ceva anume. De fapt, eu eram doar mesagerul doamnei Rodica Lăzărescu, redactor-şef al revistei „Pro Secullum” , care, la sugestia lui Dumitru Radu Popescu, vroia câteva cuvinte pentru publicaţia sa. Nu s-a putut, poetul era obosit. Mi-a declarat doar atât, citez aproximativ: „Nu mai am ce spune, am dat tot ce am putut literaturii ţării mele. Nu mai vreau nimic, nu mai cer nimic, ţara, literatura şi breasla nu mai au ce să îmi ofere. Lumea de acum, nu mai e lumea mea”. Între Ion Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu e o diferenţă de vârstă de vreo 15 ani. Destul pentru cel de-al doilea pentru a-şi definitiva opera şi a ţine pasul cu Ion Gheorghe, în drumul lor (ieşit din) comun, spre locul în care „zeii” poeziei universale grădinăresc şi sufletele marilor poeţi români: Eminescu, Blaga, Arghezi… Citez din memoriile lui Ion Gheorghe: „Dacă aş fi trăit într-o ţară mai norocoasă, sub oblăduirea unei clase politice inteligente, creatoare şi mai puţin slugarnică în faţa teoriilor străinilor, privitoare la originile noastre etnice şi ale limbii române, astăzi aş fi fost considerat un Schliemann al românilor”. Azi, pentru mine,  nu a fost doar o zi aniversară a lui Ion Gheorghe, şi nici un moment de reflecţie asupra poezie celor doi, Ion Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu. A fost doar o trecere în revistă a propriei visterii lirice de suflet. Certitudinea că poezia pe care te poţi baza, ca să fie un bun sufletesc al tău, nu trebuie neapărat să fie scrisă de tine. De aici încolo începe sacralitatea unei literaturi speciale. Mă opresc aici. Prea multă satisfacţie dăunează grav invidioşilor dintotdeauna. Gânduri bune pentru toţi ceilalţi poeţi care au citit sau vor citi de acum încolo măcar poezia lui Ion Gheorghe şi cea a lui Liviu Ioan Stoiciu. Nu de alta, dar „locul trei” e liber în modesta mea viziune despre poezia actuală!…