Primit pentru publicare: 19 iun.2015
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 19 iun.2015

VIAŢA  DE  APOI  A  CĂRŢILOR (JURNAL) 

1. George A. Stroia: ”Visul roadelor târzii”

Fac ce fac și tot la cărți ajung. Sunt liber de vreo câteva zile. Dincolo de activitățile zilnice, momentele de deconectare sunt anoste. Așa că, desfac o carte, prima de care mă ”împiedic” prin casă: ”Metamorphichal states” (Metamorfice stări, vol. I, tipărită la ”Karuna Bistrița”. Ediție bilingvă, firește – traducerea în engleză fiind făcută de prof. Bozinschi Mihaela. Autorul, Gheorghe A. Stroia, e un nume cunoscut în Vrancea și nu numai.  Acest volum l-am primit pe adresa de la servici. Dacă acum e în casa mea, înseamnă că l-am cărat până aici, înainte de a-l răsfoi și a decide că are loc pe cele două rafturi mici, cu gândul de a-l citi în întregime. În ultimii 30 de ani, am făcut cadou toată biblioteca mea. La prieteni, la școli și la diverse concursuri literare, drept premii. Să fi fost vreo 4000 de volume. Din 1980 și până în 2000 m-am mutat în 5 locuințe. În prima – o garsonieră confort III,  în care nu încăpeau decât un pat, un șifonier și frigiderul –, nu aveam loc decât pentru cărțile împrumutate de la Biblioteca Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, unde era bibliotecară Rodica Jude, o doamnă cultă, frumoasă, manierată. Peste exact 3 decenii, când s-a pensionat, aveam să preiau de la ea cele peste 30 000 de volume, dublându-mi-se obligațiile de serviciu, însă nu și salariul de referent – ”bibliotecar”.  O bibliotecă uzată moral și fizic, chiar dacă, după 1989, se făcuse cel puțin o triere ”ideologică”. Alta decât cea făcută de regimul comunist. Lepădarea de marxism, cum s-ar zice.

Cartea lui Gheorghe A. Stroia, exemplarul din fața mea, a stat destul în așteptarea lecturii. Dedicație: ”Cu mult drag, d-lui Marin Ifrim, o carte a metamorfozelor sufletului. Adjud. Lansare, 10 dec. 2010”. Astăzi e duminică, 28 decembrie 2014. Într-un timp mai propice lecturii, aș fi citit cartea în cel mult o lună de la data primirii.  Aceste ”Metamorfice” sunt prefațate de Ionel Marin, încă un nume de literat vrâncean cunoscut mie. Citez la întâmplare: ”Ca și versificație poemele îmbină rima clasică cu versul modern. Transparența și melodicitatea versurilor este mai mult decât evidentă, uneori cu ruperi accentuate de ritm, sau expresivitatea cuvintelor”. Nu vreau să-l contrazic pe Ionel Marin, nu e cazul. Poezia lui Gheorghe A. Stroe e mai degrabă o suită de haiku-uri , fiecare fiind solubil în alte șapte versuri scrise cu alt font de literă. Un ludic ceremonios, tonic: „Pe umbra pământului,/Plină de riduri adânci:/Visul roadelor târzii.//Geamătul plevei,/străpunsă/de fierul rece,/ce riduri adânci/îndrumă spre rod: rodul luminii/ce scaldă roua”. (Plugul, pag. 58). Nu știu ce soartă a avut tirajul acestei cărți bune. Nu am dus niciodată o carte la anticariat și nici nu o să fac vreodată un asemenea gest. Mi se pare o chestiune urâtă, ca și când ai abandona nepăsător un suflet de om. Dacă va fi cazul, o voi dărui vreunui prieten sau vreunui copil participant sau nu la concursuri literare. În casă nu-mi permit să țin decât o biblie, dicționare, istorii literare și câteva ”cărți în lucru”. Din cele 25 de cărți publicate de mine, până acum, nu am decât șapte. La servici am încă vreo 700 de volume primite de la diverși autori. Mă voi ocupa de ”soarta” fiecăreia, fără pretenții de critic literar cu de la sine delegare. Apoi voi da fiecare volum ”mai departe”. Nu-mi plac bibliotecile particulare decorative sau cele cu cărți puse la murat și asortate cu păianjeni. Odată citită, dacă nu ajunge și la altcineva, o carte e deja moartă. Cu excepția celor care ne umplu viața, puțin câte puțin. Cele care, odată citite, ne țin companie în momente meditative. Cum mi se pare a fi și acest poem antologic citat mai devreme –  ”Plugul” ! Gheorghe A. Stroia este, categoric, un poet ale cărui cărți trebuie să circule, versurile sale au multe imagini și sintagme terapeutice, iar noi, cititorii, de foarte multe ori deschidem câte o carte cu senzația (sau speranța) că ne mai oblojim câte ceva din prea multele și prea desele răni sufletești. Pe vremuri, în căutarea ”lumii noi”, când câte un marinar deslușea conturul visurilor căutate prin neguri, striga din toți rărunchi: ”Pământ!”. Citind versurile lui George A. Stroia, nu am decât a șopti, așa cum se cuvine în locuri sfințite de liniștea cuvintelor, discret, cititorilor: ”Poet!”…

2. Daniela Șontică: ”Îți dăruiesc venele mele transparente,/varsă-ți viața în ele.”

În iunie 2014 am primit volumul Danielei Șontică ”Iubita cu nume de profet”, carte de versuri apărută la Editura Tracus Arte din București. Am citit-o și am pus-o de-o parte pentru o eventuală recenzie. Apoi, la câteva luni, aceeași carte mi-a căzut sub ochi la jurizarea unui concurs național de creație literară, unde autoarea a primit un premiu special. Mai sunt două zile până la trecerea în anul 2015 și eu citesc versuri. Niște versuri cu care aș zice că sunt familiarizat. Cel puțin cu suprafața lor, căci profunzimile sunt alunecoase. E vorba de un limbaj prin care, conform celor spuse de Mihai Vieru, pe coperta IV, autoarea ”recultivă rolul apotropaic al basmului prin poezia bucuroasă, ca o luptă de onoare cu realitatea, pentru că realitatea trebuie alterată de simțurile tale ca să fie a ta și numai a ta”. Eu găsesc în aceste versuri un tumult sufletesc foarte intens, transpus prin cuvinte cu o acuitate tăioasă precum lama unui brici cu două tăișuri: ”hei, la tine plouă mereu,/iar partea mea de lume sucombă în arșiță și praf -/ ca să rămânem împreună/ar trebui să-mi promiți un continent de maimuțe/reușind caligrafii celeste”. Cartea Danielei Șontică e prea plină de poezie pentru a o expedia în câteva cuvinte. Se încadrează în categoria lecturilor în reprize, confirmând zicala că mierea se ia cu lingurița. Deci: Închis pentru inventar. Perioadă nedeterminată. Autograf: ”Cu gânduri mereu frumoase pentru Marin Ifrim, poetul, ziaristul, omul de cultură, omul…” (Ăsta din urmă cred că eu sunt). Post scriptum: Coincidență stranie. Azi dimineață, 30 decembrie, colegul meu de redacție, profesorul Stelian Grigore, m-a invitat la un ceai de fructe de pădure. Ospătărița ne-a adus un ceainic de porțelan cu câte 3 porții de fiecare, cu pliculețele cufundate deja în apa plată, iar pe farfurioară șase pliculețe cu miere de albine aproape zaharisită. Am scurs fiecare câte trei pliculețe în prima ceașcă băută, după care, la a doua și a treia, am băut ceai simplu, fără urmă de miere.  Până și ceaiul ”consumă” mierea cu lingurița!