Primit pentru publicare: 9 ian.2015.
Autor: ing. Nicolae IOSUB.
Publicat: 9 ian.2015.

,,VIAŢA LUI MIHAI EMINESCU”

de George Călinescu

În prima monografie completă a poetului nostru de geniu, Mihai Eminescu. Trecuseră 43 de ani de la moartea poetului şi criticul literar George Călinescu, ajutat de un colectiv, a scos ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, carte care în anul 1964 a ajuns la a IV-a ediţie. George Călinescu, a avut la dispoziţie încă 32 de ani ca să completeze şi să lămurească definitiv toate aspectele din viaţa lui Mihai Eminescu, completând-o si cu o bogată bibliografie.

Fotografia lui Eminescu din 1884

Desigur că, până în 1932 au mai apărut şi alte lucrări referitoare la viaţa lui Mihai Eminescu, incomplete însă, unele privitoare numai la o anumită perioadă a vieţii poetului, altele incomplete: Viaţa lui Eminescu de G. Galaction, în 1914, Amintiri despre Eminescu de I. Slavici, în 1924, Amintiri despre Eminescu de Th. Ştefanelli, în 1914, Mihai Eminescu de N. Petraşcu etc.

George Călinescu reuşeşte să scoată o monografie completă, având la dispoziţie tot ce se scrisese despre Eminescu până la el, completând cu contribuţii proprii, reuşind o lucrare care a rezistat timpului până astăzi.

Am citit şi recitit această carte şi o serie de aspecte, cuprinse în monografie, mi-au creat o stare de nemulţumire şi de neîncredere în cele afirmate de critic. Am impresia că se insistă, în mod exagerat, pentru a se demonstra, cu orice preţ, că Eminescu a fost nebun, boală cauzată de lues, ereditară în familia poetului. Argumentele prezentate nu m-au convins, fiind neconcludente, făcându-se trimiteri la alţi scriitori, care nici ei nu au fost siguri pe ceea ce au scris, aflând din auzite despre boala poetului. Eminescu, geniul poeziei române, merita o biografie mai caldă, prietenoasă, ţinându-se cont de ceea ce a făcut şi creat poetul şi nu de o tratare dură, rece, uneori ironică şi fără compasiune faţă de omul care a fost Eminescu. Acest lucru deranjează în cartea lui George Călinescu şi consider că se impune scrierea din nou a biografiei lui Eminescu, cu tot ce a apărut nou până în prezent. Dar cine să o scrie?!

Prezint mai jos câteva aspecte din cartea ,,Viaţa lui Mihai Eminescu” care sunt nedrepte cu poetul şi prezintă aspecte false privitoare la boala poetului.

Masca lui Eminescu:,,Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, înşiruite dinainte-mi: acela astral şi pletos din tinereţe, cel uşor subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală, de la 30 de ani, faţa placidă şi adipoasă, cu ochi împânziţi de o ceaţă alburie, în ciuda unui zâmbet copilăros şi somnolent, din epoca întâiei căderi, masca nietzscheeană, în sfârşit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochii înfundaţi şi stătuţi” (pag.369).

Dacă ne referim la a III-a fotografie a lui Eminescu, făcută la Iaşi în vara anului 1884, nu ne putem da seama cum a observat G. Călinescu că poetul avea ochii împânziţi de o ceaţă alburie. Fotografia nu putea reda aceste detalii, dar ca să justifice părerea sa, criticul vede ceea ce toată lumea nu vede. Această fotografie, frecvent folosită astăzi, este o fotografie reuşită care redă un Eminescu liniştit, senin, bine îngrijit, parcă uşurat că a scăpat din toate încercările şi grijile care l-au frământat mereu. Astăzi această fotografie este des folosită, ca şi prima, în diferite prezentări, afişe, ilustrate etc.

Criticul mai face o afirmaţie falsă, la pagina 364, unde spune:,,Totodată inima îi era tumefiată mai de mult de o endocardită, provocată de marile ei bătăi”. De unde se pricepea criticul la medicină, ca să afirme care au fost cauzele endocarditei, sau este o ironie la adresa poetului?

Medicii au spus clar că endocardita s-a datorat intoxicaţiei cu mercur, care a atacat miocardul şi l-a făcut friabil. Mercurul cu care a fost tratat poetul, una din cele mai puternice otrăvuri, produce leziuni degenerative, ireversibile, la nivelul creierului, ficatului, rinichilor şi miocardului. Acestea au fost adevăratele cauze care au dus la moartea prematură a poetului, lucru precizat astăzi de mai mulţi medici.

Cu cât trece timpul şi specialiştii îşi spun cuvântul, cu privire la boala şi moartea lui Eminescu, cu atât o serie de ,,specialişti” în eminescologie, accentuează afirmaţiile aberante cu privire la sifilisul şi nebunia poetului. Pentru ei acest lucru nici nu mai trebuie pus în discuţie, este foarte clar că Eminescu a fost nebun, stigmatizându-i astfel memoria.

Cauzele reale care au stat la baza deceselor frecvente a unor membrii ai familiei Eminovici sunt redate de sora poetului Harieta, în scrisorile ei către Cornelia Emilian din Iaşi, cea care l-a ajutat pe Eminescu cel mai mult în anii de suferinţă. În scrisoarea Henrietei Eminescu trimisă Corneliei Emilian, de la Lacul Sărat, pe 2 august 1887, ea spune:,,Loviturile nenorocite ce totdeauna au persecutat toată familia noastră, ne-a înrădăcinat pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu şi fără vindecări”, iar în scrisoarea din 1 aprilie 1888, ea precizează:,,…mătuşa noastră s-a retras de la testament, căci şi ea este bolnavă de pept, boală ereditară a tuturor din familia noastră; ori la care etate ne apucă, de pept murim toţi”. Boala de plămâni, ereditară pe linie maternă, fără posibilitate de tratare eficientă în acele timpuri, a făcut ca unii din copiii lui Eminovici să moară încă din tinereţe.

Nu înţelegem de ce G. Călinescu insistă pe caracterul ereditar al luesului în familia lui Mihai Eminescu; ca să justifice moartea unor fraţi ai poetului ca nebuni, nebunie cauzată de această boală. Referitor la Niculae criticul afirmă:,,Nenorocul a făcut să se îmbolnăvească şi el de o gravă boală venerică” (pag. 31) şi dă ca sursă de informaţie scrisorile Harietei către Cornelia Emilian, din care am văzut că sora poetului spune altceva despre boala ereditară de care sufereau toţi cei din familie- tuberculoza. De tuberculoză a murit Şerban la Berlin, Iorgu şi Harieta şi tot de tuberculoză era bolnav şi Niculae. Această boală producea ,,pesimismul cel mai nemărginit”, cum spune Harieta, iar lipsa oricărei speranţe de vindecare face ca Iorgu şi Niculae (la care se adaogă rămânerea pe drumuri în urma morţii lui Gh. Eminovici) să-şi pună capăt zilelor.

Tot G. Călinescu în ,,Viaţa lui Mihai Eminescu” afirmă:,,Abia ajuns la Botoşani, Eminescu fu din nou învăluit în ceţurile ce se ridicau din sângele lui infectat cu lues şi pe care mijloacele primitive de atunci nu ajungeau să-l limpezească…Iov se umpluse iar de răni la picioare, şi o cunună grea de dureri pe cap îl făcea să bănuiască una şi la creier” (pag.348).

Nu ne putem da seama de unde ştia criticul că Eminescu avea sângele infectat cu lues, în condiţiile în care spune că mijloacele medicale erau primitive şi nu puteau diagnostica corect boala, dar este sigur că are lues, deşi, nici medicii de la Ober- Dobling, nici doctorul Kremnitz de la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti, nici medicul Iachimovich de la sanatoriul din Liman- Odesa, toţi specialişti în materie, nu au confirmat acest diagnostic. Dar, ca la noi la români, dacă unul spune că eşti nebun, apoi sigur eşti nebun şi nu mai scapi de acest stigmat.

,,Pentru că sângele cel rău erumpea pretutindeni pe trup, Eminescu fu adus la Iaşi, acasă la Ştefan Emilian, unde un număr de medici (Otremba, Botez, Filipescu, Negel şi Riegler) consultară pe poet în ziua de 14 iulie 1887 şi recomandară tratamentul antiluetic într-o localitate potrivită” (pag. 352), spune G. Călinescu. Iarăşi o eroare. Sângele otrăvit cu mercur erumpea numai pe picioare, la care avea ulceraţii datorită unui eritem nodos, dar nu de natură luetică. Doctorii din Iaşi care l-au consultat recomandă:,,Să se trimeată pe Eminescu la băi la Hall cu care ocaziune va putea fi supus unui consult de specialişti din Viena şi anume de cătră medicii:Dr. Neuman, Dr. Nathnagel şi Dr. Meinert. După terminarea băilor sau poate chiar în acelaşi timp trebui a i se face lui Eminescu un tratament radical” (Eminescu– În Liberalul din 18 iulie 1887). Vedem că doctorii din ţară nu erau siguri de boala lui Eminescu şi-l trimiteau la specialiştii din Viena. În schimb, la noi în ţară, toţi ştiau că Eminescu are sifilis, boală ce se duce la creier şi apoi duce la nebunie. Acest stigmat, pus pe capul poetului, persistă şi astăzi, dar din fericire, la tot mai puţini.

Scriu aceste rânduri, în apărarea poetului nostru de geniu- Mihai Eminescu- la 165 de ani de la naştere, ca un omagiu adus celui mai mare şi mai iubit dintre români, tradus în 64 de limbi, citit şi apreciat de toţi iubitorii de poezie din lume.

Ing. Nicolae Iosub