Viniciu Moroianu, mesager al ,,frumosului muzical” desprins din arta lui Dinu Lipatti

Autor, Catalina Constantinovici

Seara de 10 iunie a oferit melomanilor botoșăneni posibilitatea de a asculta, după 38 de ani, ”Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră”, op. 3, de Dinu Lipatti, în interpretarea pianistului Viniciu Moroianu și a orchestrei Filarmonicii din Botoșani, sub bagheta dirijorală a prof. Nicolae Ursu.

”De aproape douăzeci de an vin la Botoșani anual și o fac cu bucurie, pentru că în acest colectiv regăsesc bucuria de a face muzică!” – a menționat, după concert, domnul Moroianu. Aflat în postura de a interpreta acest concert, rar cântat în România, ne-a mărturisit că l-a interpretat de curând la Târgoviște și urmează ca pe 15 iunie să-l interpreteze din nou la Sala Radio din București, concert ce va fi transmis în direct de la ora 19.00 la Radio România Muzical și Radio România Cultural.

Apreciind, ca întotdeauna, interpretarea extrem de pătrunzătoare a pianistului Viniciu Moroianu, l-am provocat să discutăm despre existența unui fragment din partea a III-a a Concertino-ului care are vădite tente de jazz și și-a exprimat încântarea de a realiza artistic acel fragment. Pasiunea pentru Dinu Lipatti a reieșit din discuțiile nenumărate pe care le-a purtat la sfârșitul concertului cu numeroși admiratori, de altfel Viniciu Moroianu a și fost premiat în anul 1992 cu Premiul Fundației ”Dinu Lipatti” pentru interpretarea Fanteziei op. 8 a compozitorului. Pasionată la rându-mi de Dinu Lipatti, cunosc faptul că marele nostru pianist aprecia divertismentul şi acest fapt reiese din cronicile muzicale apărute în iunie 1938 în ”Libertatea”, în care artistul menţionează: «La ultimul concert „Triton”, dirijat de Charles Munch, am auzit un Divertisment de Marcel Mihalovici, foarte spiritual şi frumos orchestrat, un Concerto de saxofon, delicios ca idee, de Jacques Ibert, un alt Concerto (pentru orchestră) de Roussel, una din reuşitele lucrări ale regretatului compozitor francez şi Trois chansons de fous de Ferroud, lucrare amuzantă şi sinceră. Ca încheiere Pulcinella de Stravinski, prelucrată după Pergolesi. Lucrarea este adorabilă, de altfel tot ce trece prin mâna marelui magician Stravinski nu poate fi decât remarcabil. Pulcinella a fost comentată, la apariţia sa, cu multă patimă. Este, poate, cel mai bun semn de succes!¹». În alte cronici, face referire la ”adorabila Serenadă în re major (nr. 2) de Mozart”² sau la ”Marşul adorabil de Schubert pentru 4 mâini, executat cu multă vervă”³ sau menţionează cum a ascultat Fănică Luca sau Grigoraş Dinicu⁴.

Nota de divertisment transpare în lucrările sale, mai ales în cele de început – la cinci ani scrie Marşul ştrengarilor în ritm de polcă, apoi prezenţa unui cântec popular francez în Sonata pentru vioară şi pian scrisă la 16 ani⁵, influenţa muzicii lăutăreşti în Sonatina în La Major scrisă la aceeaşi vârstă, ”La marche d-Henri”, o glumă muzicală pentru pian, la 4 mâini, dedicată medicului şi prietenului său Henri Dubois-Ferriere, concepută cu puţin timp înainte de a muri, dar şi Burlesca sau liedurile compuse pe versuri de Rimbaud, Verlaine, Eluard. Nu numai în compoziţii se observă latura de divertisment, ci şi în interpretări, fiind fascinat de vals – de exemplu, în anul 1938, a înregistrat Valsurile de Brahms, pe care le-a interpretat împreună cu Nadia Boulanger⁶. A interpretat valsuri, dar şi barcarole de Chopin, ”Dansul piticilor” de Liszt.

Referindu-mă la Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră op. 3, lucrarea a fost concepută în patru părţi, a purtat iniţial denumirea de ”Suită clasică”, la propunerea profesoarei sale de compoziţie, Nadia Boulanger. Dedicat Floricăi Musicescu, Concertino a fost editat de Universal Edition, în Viena, în anul 1941, iar prima audiţie a avut loc la Bucureşti, la deschiderea stagiunii simfonice, pe 5 octombrie 1939, în interpretarea lui Dinu Lipatti, acompaniat de orchestra Filarmonicii dirijată de George Georgescu. Povestea acestei creaţii a început pe 23 martie, finalizându-se în nouă zile⁷, aşa cum şi la Gershwin crearea celebrei ”Rhapsody in blue” a fost realizată în numai zece zile. Lipatti a început cu finalul, fără vreun motiv anume, apoi cu partea I, a II-a, dorindu-şi ca partea a treia să fie un Menuet, şi nu un Scherzo cum a devenit în cele din urmă. Se pare că această parte este şi cea care-l caracterizează mai bine, umorul reprezentând una dintre calităţile lui Lipatti⁸, fiind considerat o persoană agreabilă, spirituală, iar acest lucru se regăseşte, de exemplu, şi în Finalul, Con spirito, din Simfonia concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde, dedicată lui Charles Munch. ”Concertul îl văd în stil clasic. E un domeniu care pentru moment îmi oferă resurse nebănuite de mine.”⁹, asta spunea Lipatti.

Ţesatura melodică concepută în triolete creează atmosfera senină din Partea I, care suportă comparaţii cu preludiile din Baroc, în anumite momente chiar şi cu Valsul de salon, caracteristic sec. al XVIII-lea.

Partea a doua, Adagio Molto, păstrează starea barocă, cu reîntoarceri la Bach, punctual la Aria din Suita pentru orchestră nr. 3 în Re Major care, de altfel, a constituit sursă de interpretare vocală şi pentru Aura Urziceanu, prima solistă de jazz din România, care a imprimat această arie pe albumul ”Aura”, editat de Electrecord în 1972. Această parte este realizată de compozitorul Dinu Lipatti în si minor, relativa lui Re Major în care este concepută Aria, tonalitatea exprimând, după Rimski-Korsakov¹⁰, nuanţe verzui ce completează galbenul auriu al lui Re Major şi, totodată, subliniază starea afectivă pronunţată de melancolie.

Allegretto din Partea a III-a debutează cu pânza sonoră de şaisprezecimi, tema apropiindu-se de clasic, sugerând sonorităţi asemănătoare Concertelor pentru pian de Mozart. Astfel este pregătită secţiunea mediană care poartă amprenta lui Stravinski şi în care ritmul extrem de expresiv şi clar, prin schimbarea accentelor, sincope, contratimpi, conduce la exprimarea unor stări jazzistice. Dialogul dintre oboi şi pian din Scherzo reliefează suportul ritmic şi intervalica specifice jazzului.

Melodia este de inspiraţie românească, în timp ce ritmul are corespondenţe în divertisment, reuşind să îmbine prin formulele ritmice folosite atmosfere de marş cu cele de ragtime, într-un melanj conceput în manieră swing, determinant şi impozant.

Nu doar influenţe din creaţia lui Stravinski sunt observabile în această parte. O anumită analogie, insistând pe expunerea ritmică, se poate realiza şi cu Partea a III-a din Concertul pentru pian nr. 3 de Prokofiev.

Putem vorbi de nuanţe jazzistice fiindcă orchestra de factură clasică nu poate reda sonorităţi jazzistice, întrucât însuşi compozitorul menţionează pe partitură Concertino în stil clasic şi pentru că aceste asocieri pot fi remarcate doar în această parte. Asta însă nu ne îndepărtează de anumite sonorităţi evidente date de ritmul pregnant din secţiunea mediană a acestei părţi. Profilul ritmic jazzistic este reliefat prin accentele pe timpi slabi, prospeţimea ritmică, precum şi prin ritmul ternar, folosit cu precădere în jazz. Pianul este instrument solistic atât pentru muzica de factură clasică, cât şi în jazz, o lucrare reprezentativă în acest sens fiind ”Rhapsody in blue” de George Gershwin.

Concertino presupune o formă liberă şi evidenţierea instrumentului solist, iată o nouă posibilă corelare între Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră al lui Dinu Lipatti şi ”Rhapsody in blue” de George Gershwin, cea din urmă fiind o fuziune între rapsodie, fantezie şi concertino. Contemporan cu Gershwin, Lipatti a fost invitat să concerteze în Statele Unite, însă starea sănătăţii lui l-a împiedicat să dea curs invitaţiei. Altfel, poate că lucrările sale ulterioare ar fi purtat influenţe diverse, specific americane, ţinând cont că era o persoană deschisă spre nou, spre abordări inedite.

Partea a IV-a este concepută în formă de sonată, în care sunt percepute şi influenţe de dans popular prin secvenţe sonore jucăuşe. Tempourile repezi predomină în această lucrare unitară, în Coda fiind prezentate fragmente sonore reprezentative din Concertino.

Modern şi clasic într-o perspectivă de asociere a părţilor, primele două şi ultimele două, compoziţie modernă concepută cu mijloace tradiţionale, scriitură clasică, reprezentativă pentru secolul XX, Concertino a fost prima şi singura lucrare a lui Lipatti publicată până în anul 1962¹¹, fiind foarte bine primită de public.

Dinu Lipatti a trăit puţin, ca şi Mozart, Schubert, Chopin, Gershwin. La fel ca ei, a fost melodist şi, aşa cum a rostit Ernest Ansermet la mormântul lui Dinu Lipatti, ei ”au dus la îndeplinire ceea ce aveau de îndeplinit”.

Note:

1. Carmen Păsculescu-Florian – Vocaţie şi destin. Dinu Lipatti, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1986, p. 96
2. Ibidem, p. 99
3. ”Libertatea”, 22 iunie 1938, în Carmen Păsculescu-Florian – op.cit., p. 99
4. Dragoş Tănăsescu şi Grigore Bărgăuanu – Dinu Lipatti, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1971, p. 104
5. Carmen Păsculescu-Florian – op.cit., p. 68
6. Ibidem, p. 80
7. Dragoş Tănăsescu şi Grigore Bărgăuanu – op.cit., p. 51
8. „Era mereu vesel, avea mult umor”, în Carmen Păsculescu-Florian – Dinu Lipatti, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989, p. 91
9. ”Toccata în acelaşi stil e scrisă. Pe aceasta din urmă i-am prezentat-o lui Stravinski şi mi-a spus că nu mă poate sfătui mai bine decât să continui în aceeaşi direcţie.”, în Dragoş Tănăsescu şi Grigore Bărgăuanu – op.cit., p. 51
10. Rimski-Korsakov – Enciclopedia dicţionarului muzical, Moscova, 1959, p. 296
11. Ibidem, p.18

Bibliografie:

1. COSMA, VIOREL – Eseuri, exegeze şi documente enesciene, Editura Libra, Bucureşti, Colecţia Biografii , 2001
2. PĂSCULESCU-FLORIAN, CARMEN – Vocaţie şi destin. Dinu Lipatti, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1986
3. RIMSKI-KORSAKOV, NICOLAI – Enciclopedia dicţionarului muzical, Moscova, 1959
4. SAVA, IOSIF – Iubiţi muzica secolului XX, Editura Albatros, Bucureşti, 1984
5. TĂNĂSESCU, DRAGOŞ; BĂRGĂUANU, GRIGORE – Dinu Lipatti, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor , Bucureşti, 1971
6. TĂNĂSESCU, DRAGOŞ – Dinu Lipatti. Viaţa în imagini, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., Bucureşti, 1962