Primit pentru publicare: 17 mai 2017
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN – UNAGE Iași -, redactor șef adj. al Revistei Luceafărul
Publicat: 17 mai 2017
Rev. și actualizare: 6 iul 2017
Editor: Ion ISTRATE

Yves Klein şi manifestul Noului Realism

Artist francez influent, proeminent şi controversat, o prezenţă importantă în arta europeană postbelică, Yves Klein a fondat în 1960, împreună cu criticul Pierre Restany şi cu alţi opt  artişti, mişcarea de avangardă Noul Realism (Nouveau réalisme). Manifestul, întocmit de cei nouă artişti, a fost semnat în 27 octombrie în atelierul lui Klein. Din grup îi mai amintesc pe Arman, Martial Raysse, Pierre Restany, Daniel Spoerri şi Jean Tinguely.  Restany a scris manifestul original al grupului, a cărui titlu era Declaraţia constitutivă a Noului Realism, proclamând mişcarea ca nouă cale de percepere a realului.[1] Restany a folosit primul termenul de nou realism pentru a descrie lucrări precum cele ale lui Klein, Arman, Tinguely şi ale altor artişti din grup, iar înainte de a numi această mişcare a discutat cu Klein şi au decis împreună, cu toate că cel din urmă ar fi preferat termenul realismul de azi (réalisme d’aujourd’hui), criticând termenul de nou. Prin revenirea la  realism, artiştii voiau să reflecte realitatea de zi cu zi fără nici o idealizare. Conform lui Restany, artiştii acestui grup se caracterizează printr-o pasionantă aventură a realului, perceput în sine şi nu prin intermediul unei prisme de transcriere conceptuală sau imaginativă. În creaţia noilor realişti este evidentă noua viziune asupra realului, o imagine sociologică a lumii contemporane. Abordarea lor pune în valoare aspecte din viaţa cotidiană a omului modern. Noul realism este radicalist în comparaţie cu realismul tradiţional şi renunţă la interpretările formale ale realului. Selectează şi propune publicului fragmente restructurate din real. Motivaţia psihologică este pentru această mişcare un obiectiv central în cercetare.[2]

Membrii mişcării aveau tendinţa de a vedea lumea ca pe o imagine din care puteau extrage elemente pe care să le încorporeze apoi lucrărilor lor, încercând astfel să aducă viaţa şi arta mai aproape una de alta. Uniunea artistică din cadrul acestei mişcări a avut loc pe temeiul unei singularităţi colective, adică ceea ce i-a adus impreună a fost diversitatea limbajului plastic. Însă în această diversitate ei au căutat un punct comun, iar acesta a fost însuşirea directă a realităţii (appropriation). Noul realism a optat pentru o reîntoarcere a realităţii, în opoziţie cu lirismul picturii abstracte. Noii realişti apelau des la colaj, asamblaj, au inventat décollage-ul şi au întreţinut o legătură strânsă cu mişcarea Dada.[3] Ei au folosit obiecte în arta lor, trimiţând la ready made-urile lui Marcel Duchamp.

Klein şi revoluţia sa artistică

Unul dintre primii performeri, preocupat de forme de artă precum body-art, pictură, sculptură, instalaţie, asociindu-le cu filosofie, arhitectură, muzică, teatru, dans, cel mai important artist francez din a doua jumătate a secolului XX, Klein a promovat prin interdisciplinaritate disoluţia graniţelor dintre disciplinele artistice. Succesul scurtei sale cariere e bazat pe atacul unor idei susţinute de pictura abstractă care domina în Franţa de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. Creaţia sa, construită în climatul dominat de Existenţialism, atât de diversă sub aspect artistic, a cutremurat Europa epocii postbelice, a inspirat artişti din Pop Art, Minimalism, Conceptualism şi continuă să aibă rezonanţe şi azi. Moto-ul lui Klein era: Pentru Culoare! Împotriva liniei şi desenului!

Klein s-a orientat târziu către artă, astfel că întreaga sa creaţie datează din ultimii 8 ani de viaţă (1954-1962), însă primele cugetări artistice şi filosofice le are în jurul vârstei de 19 ani, când începe să ia în calcul şi posibilitatea de a deveni artist. Până atunci nu prezenta interes pentru profesia părinţilor şi nu visa să devină artist chiar dacă a fost toată viaţa înconjurat de artă. Părinţii lui erau pictori, Fred Klein s-a dedicat picturii post-impresioniste, iar Marie Raymond, artei informale. Abordările diferite în artă ale părinţilor, disputa figurativ-abstract, l-au determinat ulterior să respingă linia în artă şi să opteze pentru o singură culoare. Între 1942-1946 a studiat la Şcoala Naţională a Marinei şi Şcoala Naţională de Limbi orientale şi începe să practice judo, de care ajunge atât de pasionat încât îşi doreşte să devină antrenor în Franţa. În aceeaşi perioadă se împrieteneşte cu sculptorul Arman şi poetul Claude Pascal. Cei trei aveau interese comune în ce priveşte arta, muzica jazz, literatura, religia şi practica judo. Aşa ia naştere faimoasa poveste despre cei trei tineri artişti, aflaţi într-o zi pe plaja din Nice, care au împărţit lumea în trei. Astfel Arman a ales pământul şi materialitatea care-l caracterizează, Pascal a ales aerul, în care stau suspendate cuvintele ce le rostim, iar Klein cerul cu infinitatea ce îl caracterizează, altfel spus: vidul sau lumea golită de tot ceea ce e material. Klein a văzut în acea zi, pe cerul din Nice, oraşul natal, prima sa operă de artă, care s-a concretizat sub aspect conceptual încă din acel moment şi care i-a urmarit toată creaţia artistică. Azi este recunoscut drept cel mai influent şi mai controversat artist francez al anilor 1950 şi cunoscut mai ales pentru folosirea unei singure culori: o nuanţă de albastru ultramarin, creaţie proprie.

Revoluţia albastră   

Pictura abstractă care domina arta franceză în anii 1950 era fondată pe credinţa că artistul poate comunica cu privitorul prin intermediul formei abstracte. Însă scepticii artei moderne au considerat mereu că privitorul contribuie mai mult la constituirea operei de artă decât artistul însuşi, investind-o cu propriile sentimente decât să caute a le afla pe cele ale artistului. Din această perspectivă, monocromiile albastre ale lui Klein se cer privite ca nişte satire ale artei abstracte şi nu doar din cauza faptului că pictura este lipsită de motiv ci şi pentru că artistul insista că acesta nu există, decât vidul. Folosirea unei singure culori era motivată şi de dorinţa artistului de a menaja privitorul, de a-l despovăra de tot ceea ce i se impune de obicei şi de a da prilejul de a-şi limpezi mintea şi gândurile. Astfel accentul cade pe experienţa estetică imediată. Deşi nu se arăta împotriva creării de obiecte de artă tangibile, lucrările sale mai târzii tind spre abandonul obiectului ca vehicul al artei şi să găsească în schimb căi de transmitere a ideilor şi experienţelor în mod mai direct.

Klein a observat că legătura dintre material şi spiritual este energia, manifestată în artă sub forma culorii pure, iar în cazul său prin monocromii. Albastrul său avea să fie identic cu cel folosit de Giotto, cu ale cărui opere intră în contact când vizitează Basilica Sfântului Francisc din Asissi. Opera maestrului florentin îl va captiva. Primele sale lucrări au fost monocromii în culori variate, dar începând cu 1950 monocromiile vor deveni aproape exclusiv albastre. În timp perfecţionează nuanţa IKB (International Klein Blue) cu ajutorul unui tehnician chimist. Privind cerul devine conştient de infinit, imaterial, pe care alege să le redea în această nuanţă de albastru. Devine astfel fascinat de ideea infinitului, absolutului. Potrivit lui Klein, liniile în pictură înseamnă închisoare şi doar culoarea oferă o cale spre libertate. Lucrarile sale nu conţin linii sau forme, încurajând privitorul să-şi caute sinele în aceste lucrări. Miza sa artistică era redarea sensibilităţii, iar pentru a exprima ideea sensibilităţii pure a simţit că trebuie să treacă dincolo de albastru pentru a traversa limitele percepţiei. A dorit atunci să dezvolte în arta sa ideea vidului, pe care a vrut să-l expună în galerie.

Iar conceptul s-a concretizat: a expus o pictură invizibilă, un vid alb, după cum descria artistul. Picturile mele sunt cenuşa artei mele, mai afirma el. Munca sa a prins contur în jurul ideii că arta se poate extinde dincolo de vizibil, de materialitate, într-o zonă spirituală şi conceptuală; idee adoptată de mulţi artişti din perioada postbelică. În 1949 a realizat un performance, o compoziţie muzicală pe un singur ton, The Monotone-Silence Symphony, echivalentă a picturii monocrome. Momentul era compus din 20 de minute de muzică monotonă, urmate de 20 de minute de linişte totală. Acest ton simboliza monocromia cerului, vidul şi armonia universală. Pentru Klein, obiectul artistic devine irelevant, iar ceea ce contează este doar trăirea şi reacţia privitorului. În 1958 a creat Le Vide la Galeria Iris Clert, ducându-şi viziunea despre imaterial la un alt nivel. El a scos tot din galerie, cu excepţia unui cabinet vechi pe care îl lasă gol (Installation with cabinet, Iris Clert Gallery, Paris). Pereţii au fost pictaţi de artist şi prezentaţi ca purtând pictura sa invizibilă: My paintings are now invisible and I would like to show them in a clear and positive manner…, declara Klein. Cei peste 2 mii de vizitatori care s-au perindat prin spaţiul micii galerii nu au văzut decât pereţi pictaţi în alb de către artistul iconoclast, însă evenimentul a cântărit mult în evoluţia ulterioară a artei şi în pregătirea terenului pentru arta conceptuală. Deşi expoziţia poate fi privită ca fiind purtătoare de înţeles mistic, mai are şi o latură politică prin faptul că lansează un atac la obiectul de artă tradiţional şi la sistemul din lumea artei care îl susţine. Un fotomontaj controversat prezintă saltul în vid (Le Saut dans le Vide /Leap into the Void, 1960). Despre vid artistul declara că acesta nu poate fi produs ori reprezentat şi poţi doar să-l simţi, să fii în el.

În 1960 lucrează cu Antropometrii, renunţă la picturile plane şi aplică, cu rola, IKB pe modele feminine. Un prim performance are loc la Galerie Internationale d’Art Contemporain din Paris. În această perioadă devine fascinat de elemente naturale precum focul, apa, bureţii, pe care le va încorpora sculpturilor şi pânzelor sale.[4]

După unii critici, Klein este un descendent al lui Duchamp, iar arta sa un produs dadaist, pe când alţii îl văd ca pe un descendent al unor artişti de avangardă precum Kazimir Malevich şi Aleksander Rodchenko, care erau de asemenea atraşi de monocromii. Klein a fost comparat şi cu contemporanul Joseph Beuys pentru faptul că ambii au folosit în artă elemente romantice şi mistice. Klein era intrigat de religie şi spiritualitate, aspect redat simbolic în opera sa în monocromiile albastre şi aurii. Prin picturile monocrome, Klein promova pictura lipsită de orice motiv, afirmând că nu există nimic, decât vidul. Opera lui Klein, în ansamblul ei, tindea spre materializarea imaterialului, spre atingerea infinitului. Viziunea sa artistică era unică în epocă, iar ca artist se diferenţia de comtemporanii săi şi chiar de colegii din grupul noilor realişti.

Klein şi culoarea pură

Albastrul era singura culoare pe care artistul o considera fără dimensiuni şi care aminteşte de cer şi mare, adică de tot ceea ce este mai abstract în natura tangibilă şi vizibilă. Klein creează cu IKB pânze de medii şi mari dimensiuni, iar bureţii, folosiţi drept instrumente de lucru, se metamorfozează în sculpturi-semnificant, prin îmbibarea cu pigmentul albastru. Această nuanţă, simbol al cerului şi mării, simboliza totodată şi catolicismul pentru Klein, era un simbol al Sfântului Duh. Monocromiile albastre lipsite de orice motiv erau plate, nu conţineau nici măcar linii sau urme de culoare neuniforme. În cadrul celei de-a doua expoziţii de monocromii de la Tokyo, The Manifesto of the Monochrome, artistul declara că monocromia reprezintă o fereastră către libertate, o posibilitate de a pătrunde în existenţa culorii. Determinat să evoce emoţii şi senzaţii în artă prin renunţare la linie sau obiect, el credea că suprafaţa monocromă eliberează pictura de materialitate prin folosirea pigmentului pur.

Mai relizează monocromii într-o nuanţă proprie de roz şi altele în auriu, cu foiţă de aur. Aurul simbolizează spiritualitatea, interioritatea imaterială a obiectelor, iar scopul artistului a fost să prezinte spectatorului o posibilitate de iluminare a materiei picturale colorate.  Aceste monocromii roz, aurii şi albastre sunt inspirate de culorile focului, iar artistul decide să ia fiecare nuanţă separat. În aceeaşi etapă a Iluminării Materiei, este prezent şi focul. Klein foloseşte planşe de hârtie, carton, pânză sau tablă ignifugate, amprentate în prealabil prin atingerea suprafeţelor cu trupuri ale unor femei şi creează desene cu ajutorul aparatului de sudură.

Arta lui Klein sunt un răspuns faţă de fenomenul monocromiei dezvoltat în secolul XX, iar contribuţia sa stă alături de cele ale lui Malevich şi Rodchenko. A îmbinat în artă misticismul cu materialismul, întrucât era interesat atât de inefabil cât şi de mecanismele care pun în mişcare piaţa de artă.[5] Klein demonstrează că viaţa unui artist este constituită din activităţi diverse, de la scris la pictură, sculptură şi performing. Klein a scris uneori sub formă de manifeste, alteori texte ironice care însoţeau lucrările sau instalaţiile. Klein a fost un agitator de idei, un artist complet care şi-a folosit carisma în încercarea de a schimba ceva în artă din punct de vedere social. În scrierile şi discursurile sale s-a folosit de un vast repertoriu filosofic, ştiinţific şi politic, sintetizându-le într-o propagandă menită să-i sprijine propria artă.[6]

NOTE:
[1] Kerstin Stremmel, Realism, Taschen, 2004, p. 13;
[2] Tiberiu Vlad, Tehnici artistice, Editura ARTES, Iaşi, pag.96;
[3] http://mediation.centrepompidou.fr/education/ressources/ENS-newrea-EN/ENS-newrea-EN.htm;
[4] http://www.theartstory.org/artist-klein-yves.htm;
[5] http://www.theartstory.org/artist-klein-yves.htm;
[6] Klaus Ottmann, Yves Klein By Himself: His Life and Thought, 2010.