Primit pentru publicare: 18 iun.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef rev. Luceafărul
Publicat: 18 iun.2015

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU… VASILE ANDRU     

                  „Și eu mă consider un scriitor postum.”

Georgică Manole: Evenimentele istorice care s-au suprapus peste copilăria lui Vasile Andru, uneori  strivind-o,  au anulat caracterul fascinant  al unei astfel de etape din viaţa omului. Cum  v-a fost copilăria?

Vasile Andru:  Nici vorbă de strivire. Când te naști în dezastre, în prăpădul lumii, și când acestea nu te strivesc, ai ocazia să-și faci și o legendă… Nu  m-a strivit nimic, nici nașterea în plin război, nici tăvălugul rusesc care a venit peste Bucovina gonindu-ne din satul natal, nici prigoanele postbelice… Am avut o copilărie de poveste, cu îngeri păzitori văzuți și nevăzuți… În câteva povestiri din tinerețe precum Colindul dificil, sau Arheologia dorințelor, sau Mirele, am surprins câte ceva din acest climat mirific pe un teren despre care nu știam că e minat. Eram prea june într-o istorie feroce. Mi-au lipsit nenorocirile, zguduirile. Mi-au lipsit tragediile. Mi-au fost ascunse, de către Fortuna și Nemesis, de care am aflat mai târziu. Părinții mei puneau pe seama lui Dumnezeu că ne-a ferit de moarte… Când am fugit de ruși, după răpirea Bucovinei, scăpând de masacrul de la Varnița care ne-a decimat satul… și cu represiunile anilor 50… ei puneau pe seama lui Dumnezeu că ne-a ferit de moarte… Dumnezeu nu-i responsabil de dezastre, nici cu protecția antiaeriană, El nu ne cunoaște personal; ne conduce fără să ne cunoască, conduce tot fără să cunoască nimic. Iar expresia „așa a îngăduit Dumnezeu” este  un clișeu iresponsabil, infantil,  teologic. Evident, mintea cu prezența lui Dumnezeu în ea, este mai aptă de supraviețuire, așa trebuie înțeleasă relația cu divinul.

G.M.: Să înţeleg că, deşi cursul istoriei era potrivnic, Dumnezeu v-a întins o mână, salvându-vă copilăria?

V.A:     Așadar, am avut noroc cu copilăria, a fost superb, la concurență cu Ion Creangă.
Și tinerețea la fel: rețin din ea doar un film mirific, uneori stând sub clopotul de sticlă al unor biblioteci bucovinene, sau sub umbrela unor cărți mari, care se aliau cu iluzia că poți fi fericit și cu sabia deasupra capului… Si mai era endorfina tare a scrisului… care îți pune la prag un Pegas pregătit pentru orice evadare.

G.M.: Sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1975. Aţi fost ales, imediat după revoluție, şeful secţiei de proză al Asociaţiei Scriitorilor din România; ați fost, câteva mandate,  membru în Comitetul Uniunii Scriitorilor. Care mai este azi relaţia lui Vasile Andru cu USR?

V.A.: Relațiea este… plata cotizației la zi și primirea unei chitanțe de cotizant. O relație de lucru o am cu PEN-club, al cărui membru sunt. Fac parte din Comitetul PEN-clubului român. Uniunea Scriitorilor m-a uitat definitiv (pre mulți a uitat Uniunea), dar din câte știu ea, Uniunea mai există, dovadă că prezidentul ei l-a exclus din breaslă pe acad. Eugen Simion pentru neplata cotizației pe patru ani (am citit în „Contemporanul”). Eu nu acuz fantoma Uniunii că m-a uitat, chiar găsesc normal, pentru că eu nu mai sunt în actualitate. A fi în actualitatea literară depinde de prezența fizică. Când nu mai ești o prezență fizică, treci în postumitate (sau poate e doar o eliberare de actualitate…)

G.M.: Să fie şi o consecinţă a faptului că aţi fost plecat un timp îndelungat din ţară?

V.A.: Am lipsit mult din țară, iar când sunt în țară, nu mai particip la iarmarocul literar.
Când nu mai participi la iarmarocul literar, ești dat uitării. Nici la iarmarocul Balkanika nu mai particip de câțiva ani, pe vremuri eram prezent, îndrăgit, răsfățat… Acum sunt la locul meu, adică în dicționare, în istorii literare. Mircea Eliade, în Jurnalul său, prin anii 60, scria că, plecat de mult din țară, se consideră un scriitor postum, văzând situația lui din România. Simt cu mine acest lucru. Și eu mă consider un scriitor postum. Am ocazia să văd cam ce soartă postumă îl așteaptă pe un scriitor. Țin legătura cu câțiva confrați dragi, unii dintre ei mă privesc ca pe un postum; de pildă excepționalul om și poet Liviu Ioan Stoiciu mă ține în stima lui ca pe un postum legendar…

Asta nu-i problemă de vârstă, ci de distanțare. Vârsta e bună, poate cea mai bună, și-mi înfrânez cu greu ispita de a scrie încă un roman… care clocotește în mine. O potolesc cu greu cu ceva isihie… că doar n-oi scrie până în prag de Împărăție… Îi fericesc pe câțiva confrați bogați în ani și foarte creativi. Radu Mareș, după 70 de ani, este la cote maxime, este în plină actualitate, mai bun decât a fost în toată verva crispată de longevității sale literare. Cu ultimele sale două cărți, el  intră în plinul vieții literare, el abia acum devine dăinuire. Iar Marian Popa, contemporanul nostru genial, abia acum îi va acorda lui Radu Mareș, în măreața Istorie, un capitol de 4-5  pagini (bănuiesc)!

Mai am exemple de confrați antumi. Leonard Gavriliu, la 85 de ani, dă cel mai bun op literar al său, Bucuria de a muri. Dar evident, eseistica îl ține în plină actualitate literară, „Rațiunea critică”.

G.M.:  Ce amintiri aveţi de la „Viaţa Românească”, unde ani  buni aţi fost  redactor principal?

V.A.: Viața Românească a fost mănăstirea mea benedictină, de la început, de când acel suflet mare, poetul Ioanichie Olteanu,  m-a semi-înscăunat (adică la început am funcționat cu jumătate de normă)… și până la centenarul revistei, 2006, când am plecat la cerere.  Am vrut ca plecarea mea de la revistă să coincidă cu sărbătorirea centenarului; când unii colegi doreau să trec pe postul de șef (post vacant între timp)! Atunci a fost timpul retragerii.
Revista Viața Românească a fost turnul meu de fildeș… și în romanul Turnul (1985) evoc revista acelor ani, și pe poetul Ioanichie Olteanu, om mare, deasupra încondeierii mele din Turnul... Zicea: „Despre mine poți să scrii orice, chiar și adevărul!” O vreme, la începuturi, Viața Românească, ca și Junimea Literară, erau grupări cu mulți masoni, dominate de masoni, care le-au fasonat frumos. Pe vremea mea, masonii plecaseră, unii în adormire, alții în exil, iar revista,  avea aerul unui „curent” de subterană, iar pentru mine, repet, era ca o mănăstire benedictină. Poate și eu am contribuit la aceasta, în mod cert au contribuit Cezar Baltag și Gheorghe Pituț, Mihai Cîrciog, iar Ioanichie Olteanu îi parafa altitudinea ocultă. Mai târziu au întărit falanga benedictină Liviu Ioan Stoiciu, dar și Aurelian Titu Dumitrescu, Adriana Frățilă. Ileana Mălăncioiu, ca profil misionar, seamănă cu iezuiții, și am ținut la dânsa. Florența Albu era mai franciscană, deși în final a avut o revoltă orientală și a cerut să fie incinerată după moarte, pentru că conducerea Uniunii a fost ultra ingrată cu sensibila poetă și i-a refuzat un loc de veci pe aleea scriitorilor, la Bellu.
A existat o „obște” la Viața Românească, cum nu mai poate fi alta la fel în era computerelor și a ciolanelor de ros cu folos… Noi, acolo, trăiam altfel.

G.M.: Există o artă de a trăi în spaţiul românesc?

V.A.: Întrebarea ați preluat-o evident, din discursul meu, intitulat O artă românească de  a trăi, cu varianta O artă filocalică de a trăi… Am scris și o „pravilă” de viață îmbunătățită, am avut doua emisiuni tv pe tema asta. Am rezumat-o mnemotic în cinci propoziții. E pentru studenții mei de la cercul isihast… E  încercarea mea de a crea un nou mit. A existat o Datină română, o Dharma (cuvînt sanscrit înrudit cu „datina”), o Thelema (cuvânt grec figurând și-n Rugăciunea Domnească). Pornind de acolo, se poate relansa subiectul unei arte de a trăi. Dacă nu există, trebuie inventată. Nici nu ştiu dacă o sistematizez sau o inventez…
G.M.: Aveți două existențe, ați zis. „Prima, la vedere, care este scrisul.” Să vorbim despre prima existenţă a lui Vasile Andru: scrisul.

V.A.: Scrisul nu se vorbește, ci se făptuiește. Scrisul e o faptă bună. Am plăsmuit text de îndată ce am învățat alfabetul, de pe la 10 ani.  Am scris și așezat la birou, și din mers, pe genunchi. Asta a fost chemarea mea, pâinea mea. Nu totdeauna am avut în vedere publicarea. Am scris adesea pentru a-mi acutiza vederea. Scrisul e o prelungire a ochiului, a creierului.

G.M.: Să vorbim şi despre cea de-a doua existenţă, cea tăinuită, a lui Vasile Andru: practica liniştii.

V.A.: E o taină pe care o tot destăinui de 25 de ani, în grup închis, dar nu ermetic închis.
Dacă vreți destăinuiri personale, veniți la una din taberele isihastre, pe care le organizez, de regula, la început de august.

G.M.. Sunteţi în redacția revistei „Lumină lină” din New York, revistă fondată și păstorită de teologul, poetul și filosoful Theodor Damian, un botoşănean foarte  respectat și iubit și la el acasă. De la nivelul vastei experienţe de viaţă pe care o aveţi, creionați profilul acestei personalităţi.

V.A.: Ar merita un text hagiografic, pe drept. Ca trăsături ale firii sale, aș numi bunătatea și harisma. Vă trimit aici un comentariu la volumul său de poeme Exerciții de înviere, în care îi schițez profilul.

G.M.: Aţi descoperit repere ale salvării în mistici (uneori în cei din Carpaţi?), în „Filocalia”, în asceţi… Există repere ale salvării în literatură? Poate fi post-modernistul un reper al salvării?

V.A.: Mai limpede și mai practic zis, vorbim acum de modele și de maeștri. Sau de maeștri care înviază modele și-i înviază pe ce-i ce le urmează. Mistica este o cale, literatura este o profesie. Amândouă au superlativele lor. Când ajunge posibil model, un artist nu mai este nici modernist, nici  suprarealist, el este doar mare.