Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Zgârciţi românii în a scrie despre faptele lor, alţii ne scriu istoria

Primit pentru a fi puiblicat de la Ion N. Oprea, 26 aug.2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 27 aug.2014.

 

Zgârciţi românii în a scrie despre faptele lor, alţii ne scriu istoria

 

 
Pentru  că noi românii nu am avut obiceiul să ne scriem toate faptele petrecute de când existăm, contând pe memoria noastră, alţii ne-au scris istoria, cum se întâmplă de altfel şi în vremurile noastre, scrie Valeriu D. Popovici-Ursu în cartea sa Adevărata obârşie a poporului român, scurtă istorie a românilor de la începuturi până la abandonarea Daciei romane, p 22.

Excepţia pe care o ştim, savantul ardelean Nicolae Densuşianu care, în ciuda mentalităţilor vremii, a studiat, totuşi, şi consemnat în cartea sa Dacia preistorică, toate scrierile legate de existenţa strămoşilor noştri îndepărtaţi, nu a fost primită cum se cuvine, lucrarea sa fiind şi astăzi considerată de unii drept ficţiune, rod al închipuirilor lui.

Grecii antici, de fapt moştenitorii grupurilor care au plecat din nordul Dunării spre Grecia de astăzi,  începând cu  mileniul II î. Hr., au fost cei care au scris despre poporul Pelasg, care erau românii de odinioară, ca fiind populaţia primordială a Europei din vremurile imemoriale.   Cunoscându-le scrierile, savantul român Nicolae Densuşianu scrie  în subcapitolul I din Dacia Preistorică, referindu-se la vechimea poporului  pelasg, citând din Homer, Eschil, Dionis din Halicarnas, Eusebiu, Herodot ş.a. : „Pelasgii (geto-daco-romanii, scrie în paranteză comentatorul  Valeriu D. Popovici-Ursu) ne apar în fruntea  tuturor  tradiţiunilor istorice, nu numai în Elada şi în Italia, dar şi în regiunile din nordul Dunării şi ale Mării Negre, în Asia mică şi în Egipet. Ele reprezintă tipul original al popoarelor aşa-numite arice, care au  introdus în Europa cele de-ântâiu beneficii ale civilizaţiunii.

Pentru poporul grecesc, Pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau  tuturor Pelasgilor epitetul de divini, adică oameni cu calităţi supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei într-adevăr, l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale…

Grecii îşi pierduseră de mult tradiţiunea, când, cum, şi de unde au venit ei în ţinuturile Eladei; însă ei aveau o tradiţiune, că înainte de dânşii, a domnit peste pământul ocupat de ei un  alt popor, care a desecat mlaştinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor,  a tăiat munţii, a împreunat mările, a arat şesurile, a întemeiat oraşe, sate şi cetăţi, a avut o religiune înălţătoare, a ridicat altare şi temple zeilor, şi că aceştia au fost Pelasgii.

După vechile tradiţiuni greceşti, Pelasgii locuiseră în părţile Greciei încă înainte de cele două diluvii legendare, ce se vărsase peste  Attica, Beoţia şi Thessalia, unul în timpul regelui Ogyges şi altul în timpurile lui Deucalion. El domneşte aşa dar peste continentul grecesc încă înainte de timpurile lui Noe.

Din cele de mai sus rezultă clar că strămoşii noştri, pelasgii cum i-au denumit grecii, au trăit şi cunoscut cele două diluvii, adică aşa-zise potopuri. Primul, care a fost datat de cei doi oceanografi americani citaţi mai înainte, William Ryan şi Walter Pitman, în 12.500 î. Hr., ar putea fi cel care a dat naştere Mării Mediterane cu formarea tuturor insulelor şi Peninsulei italice, prin spargerea barierei de stânci a apelor Atlanticului, la Gibraltar.

Al doilea aşa-zis potop (diluviu) ar reprezenta cel din 5.600 î. Hr. când s-a creat Marea Neagră”.

Din textul  citat de Densuşianu, scrie Valeriu D. Popovici-Ursu, despre cele două diluvii, se desprinde  faptul că străbunii noştri au avut o memorie extraordinară, perpetuată din generaţie în generaţie, pentru a ţine minte şi transmite fapte petrecute cu milenii în urmă, lucru pe care îl face şi el,  citând din  Diefenbach (originea europeană… p. 78) : încă din timpurile primitive ale istoriei, rasa pelasgă se extinsese departe nu numai în continentul Europei dar şi în regiunile Asiei mici, pe câmpiile cele fertile ale Tigrului şi Eufratului şi pe ţărmurele oriental al Mediteranei, ca să sublinieze susţinerile autorilor Deuteron şi Josua – locuitorii primitivi ai Palestinei înainte de invaziunea ebreilor sunt descrişi  în vechiul Testament ca oameni războinici şi având o statură gigantică.

Sunt folosite şi argumentele lui Densuşianu în acest sens: „Din Asia mică ei străbătură în Syria, Assyria, Palestina până în regiunile cele mai fertile ale Arabiei de lângă oceanul meridional, întemeind  peste tot locul diferite centre mari ale vieţii lor pastorale, agricole şi comerciale. Aceste triburi pastorale şi războinice totodată, însă dotate cu calităţi mari civilizatoare, întemeiară cea dintâi  domnie politică peste Egipet. Cea mai veche dinastie egipteană, aşa numită  a „zeilor” era de naţionalitate pelasgă. Saturn, unul din strămoşii cei mai iluştri ai rasei pelasge, domnise, după cum ne spun tradiţiunile istorice, nu numai în Europa dar şi peste Egipet şi Lybia. Egiptenii, după cum ne spune Diodor (Siculi n.n.), adorau la început ceriul şi pământul sau pe Uran şi Gaea pe care o numeau Mamă”.

Despre primii conducători ai poporului nostru, în capitolul XII, intitulat „Principalele divinităţi preistorice ale Daciei”, la p. 202, Nicolae Densuşianu scrie: „Încă în epoca neolitică credinţa în o divinitate supremă abstractă începe să ia forme reale umane.  Diferiţi monarchi ai acestei lumi depărtate, admiraţi pentru binefacerile lor şi temuţi pentru puterea lor extra-ordinară, începură să fie consideraţi ca zei, li se institui un cult public, iar după moarte ei fură adoraţi ca o providenţă.

Prima apoteoză (a trece un erou sau un împărat în rândul zeilor, explică după DEX autorul) în Europa a fost a lui URAN. Poporul grecesc, încă de la începutul  religiunii sale, a identificat divinitatea Ceriului cu o personalitate politică, care se ilustrase prin înţelepciunea, activitatea şi prin  bune facerile sale prodigioase, numită de ei Uranos (Diodori Siculi), adică Munteanul. Toate legendele şi tradiţiunile vechi ne înfăţişează pe acest Uranos ca unul din monachii cei mari ai lumii preistorice. El este întemeietorul  marelui imperiu pelasg în Europa şi Africa, cel dintâiu care a guvernat lumea, şi căruia pentru meritele sale cele mari faţă de geniul omenesc, preoţii instituiţi de dânsul îi atribuiră  calităţi şi onoruri divine.  După Hesiod, Uranos era fiul Gaeei, iar după alte tradiţiuni fiul lui Oxeavac, zeu al Istrului, al râului „celui mai mare” şi sfânt”.

La pagina 205 Densuşianu scrie: ”După încetarea din viaţă a lui Uranos fondatorul marelui imperiu  pelasg din Europa, domnia lumii trecu  la Saturn fiul său. …Saturn este  acela care, după cum spun tradiţiile  vechi, făcuse pe oameni să părăsească viaţa sălbatică, îi adună în societate, le dete legi şi i-a învăţat agricultura în general, el este începătorul şi programatorul fericirei omeneşti…  Cu deosebire cultul lui Saturn era răspândit în părţile de nord ale Istrului şi în Italia.

Vechea religiune a Daciei a fost de la început celestă sau uranică, iar mai târziu aceeaşi religiune ne apare în forme saturnice.  Geţii, după cum ne spune istoricul Mnaseas din Patrae, adorau pe Saturn, pe care îl numeau Zamolxis.

Marea Nordică ne apare atât în literatura grecească, cât şi în cea romană, numită Marea lui Saturn.

Peste tot în antichitate, întreaga regiune nord-vestică era considerată ca imperiul religiunii lui Saturn”.

În capitolul XXXV – Domnia lui Uran – în Dacia preistorică Densuşianu explică enigma existenţei anului  5508 Î. Hr., concluzionând că el nu poate reprezenta decât sfârşitul domniei lui Saturn şi anul morţii sale, iar la pagina 223 face şi o descriere a acestuia după o figură de bronz din muzeul Louvre: „În antichitatea greco-romană, Saturn  este înfăţişat cu o figură pelasgă rustică, ca un bătrân cu barbă albă, cu pletele lăsate pe umeri (intonus avus) acoperit pe cap cu un fel de straiu, (care ar fi tiara conducătorilor strămoşilor noştri, explică autorul lucrării de faţă)… cu sandale în picioare, şi gârbovit de greutatea bătrâneţelor”. Tot autorul, în bibliografia la carte, nota 44, precizează „simulacrele lui  Saturn din templele cele vechi ale  Romei aveau legături de lână la picioare”.

De la Saturn, spune Valeriu D. Popovici-Ursu,  ne-au rămas şi sărbătorile Crăciunului, Crăciunele cu crengile verzi de brad şi de vâsc, care ne împodobesc casele din străvechime, la solstiţiul de iarnă, saturnatele preluate mai târziu de la romani. Singurii, noi, românii, avem denumirea sărbătoririi Naşterii Domnului Iisus Hristos, după vechea denumire, păgână spune autorul, care în străvechime era dedicată lui Moş Crăciun, Saturn în străvechime, întemeietorul dinastiei de conducători ai poporului român.

Plecând de la ceea ce scrisese preotul egiptean Manetho în Istoria Egiptului în limba greacă despre Saturn, că era numit Cronos (Timpul), naratorul adevărului despre obârşia românilor spune  că de la el, de la Saturn-Cronos,  începe şi numărătoarea anilor, de când noi  românii fiinţăm ca popor, cu o conducere statală a clasei Sarabilor, denumiţi mai apoi Basarabi, cât şi un imperiu imens.

„Pentru a rămâne în memoria poporului din care a fost zămislit, spune istoricul Augustin Deac, urmaşii săi au scrijelit în stânca de pe vârful OMU din Bucegi, bustul  acestui sfânt conducător al poporului român, iar tiara care-i acoperă capul, este însemnul conducătorilor noştri până la Decebal”. „Menţionăm faptul, adaugă istoricul, că la Braşov, pe vârful Tâmpa a existat o cetate în străvechime – azi se văd doar urmele –  care purta denumirea de Cetatea timpului, de unde şi denumirea dealului de astăzi. Cavalerii teutoni când au construit cetatea şi zidurile împrejurul oraşului, au numit-o Kronos-stadt, adică oraşul lui Kronos”.

Scriptic, subliniază Valeriu D.  Popovici-Ursu, acest an 5508 n-a apărut decât în secolul al XIV-lea în cronicile domneşti şi mânăstireşti, ca apoi să dispară din secolul al XIX-lea, datorită probabil faptului că la conducerea Principatelor au fost desemnaţi de către otomani prinţi fanarioţi, străini de tradiţiile româneşti. Însăşi Biserica ortodoxă română, considerând că anul 5508 ţinea de un cult păgân, a oficializat anul Naşterii Lui Iisus Hristos ca an al începerii numărătorii anilor, precum toţi creştinii.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5