Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Învățătorul meu

Învățătorul meu

Un învăţător are efect asupra eternităţii;
nu se poate spune niciodată unde se opreşte influenţa sa.”
                                                                                  Henry Adams

 De fiecare dată când încerc sa privesc în lumea exterioară, de la fereastra sufletului meu, găsesc ceva ce mă încântă și-mi trezește o bucurie pe care nu pot s-o exprim întotdeauna în cuvinte. Este clipa când gândurile mi se îndreaptă în mod firesc spre școala din deal, spre învățătorul meu din primele clase, Constantin Ciubotaru, care își avea locuința în incinta școlii, o casă cu două camere, o tindă și un cerdac încăpător, unde vara își petrecea timpul împreună cu familia sa. Mi-l amintesc atât de bine de parcă acum l-aș avea în față și de aceea îndrăznesc să-i aduc cuvinte de laudă și cinstire acestui om al școlii care, în pofida numeroaselor greutăți materiale, apărute după primul război mondial, a reușit să pună școala pe făgașul normal, atât prin dăruirea sa, cât și prin pasiunea de educator al comunității vornicenene, în care s-a încadrat cu multă ușurință. De viața și sănătatea spirituală, de talentul și viziunea sa au depins pașii mei, hărnicia minții mele, calea și destinul meu în viață. Aș zice că educația cea mai importantă este cea primită de la părinți, în cei șapte ani de acasă, dar drumul în viață este călăuzit de învățător, cel care te face să zbori când ți-s deschise aripile vieții. Nu voi uita niciodată că dascălul meu a purtat cu modestie și demnitate făclia științei și culturii, care mi-a deschis și mie calea, a modelat conștiințe și caractere, în concordanță cu marile valori ale umanității, în vremuri grele, de restriște, de la începutul civilizației moderne.

Constantin Ciubotaru era un bărbat înalt, negricios, cu părul negru, bogat, înspicat în fire cărunte, cu mustață scurtă și puțin ninsă, sprâncene stufoase, ochi negri și un glas energic, care te cucerea. Avea o tuse specifică. Când tușea o dată, se auzea din depărtare, iar noi în acel moment, fugeam ca niște șoricei la băncile noastre. Ca dascăl și director de școală, a considerat ordinea, disciplina și punctualitatea, principalele valori didactice, pe care le-a pus în aplicare în întreaga sa activitate. Moș Andrei Nechita, veteran de război, își amintește cu drag și povestește cu mult patos despre organizarea unor serbări școlare, a unor șezători țărănești, de către învățătorul Constantin Ciubotaru, care au contribuit în mare măsură la emanciparea socială și culturală a comunității vornicenene. Câștigurile cele mai însemnate pentru el au constat în creșterea încrederii elevilor în forțele și capacitățile proprii iar pentru acest merit copiii i-au purtat recunoștință toată viața. A reușit să transmită cu toată tăria și căldura sufletului său cunoștințe, care au aprins în adâncul nostru dorința vie de a descoperi în continuare tainele științei. Ne spunea povești fermecătoare, care prin conținuturi și armonia lor încântătoare ne deschidea sufletul, ne îndemna la bucurie, speranță și încredere, ne făcea să ne simțim proaspeți, curați și luminoși, ca fulgii de nea. Dar pentru că noi, elevii, mai săream câteodată peste băncile care erau cam lungi, în timp ce domnul se ocupa cu diverse treburi gospodărești, când venea în clasă, lua foaia scrisă cu numele elevilor obraznici de la șeful clasei și ne ”mângâia” la palmă cu o nuielușă, mai mult simbolic, întrucât noi trăgeam mâna înapoi sau ne-o ascundeam în mâneca hainei, astfel că mare durere nu simțeam. Cu toate acestea, o mare parte din foștii săi elevi, printre care Mihai Ungureanu, Andrei Nechita, Nică Frunzete, care în prezent au o respectabilă vârstă, își manifestă și acum aceeași dragoste, același respect pentru sfaturile sale, pline de înțelepciune, pe care le-au primit de la el. Prin calitățile sale de educator, prin iubire și pasiune, a reușit să dea profesiunii sale întreaga splendoare și strălucire pe care o merita.

În cursul vieții sale, Constantin Ciubotaru a trecut și prin vremuri ale umilinței și obidei, vremuri când a fost izgonit la periferia societății datorită convingerilor sale politice. Fiind membru al Partidului Național Țărănesc, a trebuit să suporte, și a făcut-o cu mare demnitate, rigorile legilor comuniste, într-o închisoare din Dorohoi.

Într-o dimineață de toamnă târzie, când a căzut o brumă groasă iar frunzele copacilor gemeau și se scuturau încet, elevul de serviciu m-a anunțat că în curtea școlii a sosit o persoană străină. Imediat am ieșit din școală, pentru a o întâmpina. Deodată, am auzit un glas răgușit, urmat de o tuse specifică. Persoana se apropie de mine, mă privi o clipă și apoi răsuflă ușurat. Avea un zâmbet blând, sub care voia să-și ascundă emoția. Își simțea pașii grei, pentru că picioarele se afundau în pământul proaspăt, pe care nu-l mai călcase de aproape un sfert de secol.  Recunoscându-l, mi-am stăpânit cu greu emoția și lacrimile care erau gata să-mi năvălească în ochi și să mă facă de râs, deși eram director de școală și aveam vârsta de 43 de ani. Cu un respect deosebit l-am poftit în cabinetul directorului, lăsând ușa deschisă, să intre mai multă lumină. Își așeză paltonul și căciula în cuier, apoi își șterse fruntea cu o batistă albă și parfumată. I-am oferit un fotoliu confortabil, în apropiere de geam. Părea serios, măsurat și gânditor. A revenit pe meleagurile vornicenene după o absență de aproape un sfert de secol, pentru a regăsi și a redescoperi frumusețile locurilor unde și-a petrecut o mare parte din viață, ca învățător și director de școală. Ca într-un caleidoscop, începu să evoce amintiri ce se învălmășeau în minte, imagini de altădată din Vorniceni, în timp ce sudori reci îi acopereau fruntea și-l făceau să devină mai sentimental. Fiind la etajul I, ochii învățătorului Constantin Ciubotaru scrutau cu atenție priveliștea satului, analizau noile transformări care au avut loc, exprimându-și în același timp dorința de a cunoaște schimbările din perioada absenței sale și de a cutreiera toate ulițele pe care le-a cunoscut și colindat altădată. Voia să trăiască cu intensitate fiecare clipă petrecută în școală, pentru a descoperi noua viață a comunității vornicenene. A admirat mult noul local al școlii, unde funcționa Liceul de Cultură Generală, localul nou al grădiniței, unde fusese cândva locuința sa, cât și atelierul școlar. În sufletul său domnea o liniște adâncă, liniștea conștiinței împăcate că reușise să revadă pentru ultima dată locul unde și-a petrecut o mare parte din viață (aproape 26 de ani) precum și foștii săi elevi, acum gospodari de frunte ai satului.

Auzind că a trecut prin închisorile comuniste, am încercat să aflu cum a fost tratat în acele împrejurări. Foarte reținut, cu un zâmbet trist și melancolic, a prezentat doar câteva episoade din perioada detenției sale.

Era în vremea secetei din anii ’46-’47, când deținuții politici sufereau de o foame cumplită. Era momentul în care nu stomacul ci fiecare celulă din el țipa, urla de foame. În aceeași celulă erau cazați un număr mare de camarazi și auzea mereu, în fiecare noapte, cum aceștia scrâșneau din dinți, crezând că mănâncă. În acele clipe, Constantin Ciubotaru uita de propria soartă și era cuprins de o nesfârșită milă și de o durere profundă pentru sufletele ce se zbăteau în chinuri, suflete pedepsite pentru crezul lor politic dar incapabile de a se manifesta cu toate puterile lor împotriva conducerii închisorii. Supliciul său a durat șase luni iar întâmplarea a făcut să ajungă la Vorniceni în căruța tatălui meu, care aducea de la spital, de la Dorohoi, pe fratele meu mai mic.

Spre sfârșitul dialogului nostru am observat că ochii i se umpluseră de lacrimi dar era mândru că își îndeplinise cele mai frumoase meniri cât a lucrat la școala vorniceneană. La despărțire, în curtea școlii, mi-a mărturisit cu simplitate : „Nu cred că voi mai călca pe acest pământ. Este pentru ultima dată când vin la Vorniceni și-s bucuros că mi-am întâlnit foștii mei elevi, care astăzi sunt oameni gospodari, în vârstă, cu nepoți și strănepoți.”

Într-adevăr, după doi ani, clopotele din turlele celor două biserici creștin-ortodoxe din Vorniceni nu mai conteneau dangătul, anunțând moartea învățătorului Constantin Ciubotaru și înmormântarea sa la Iași.

Învățătorul meu a fost un om cu alese însușiri, pe care l-am prețuit și iubit nespus de mult și care mi-a marcat copilăria, mi-a călăuzit pașii, devenind un model al carierei mele didactice și-un ideal al întregii mele concepții de viață.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5