Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

3) Istorie, adevăruri, falsuri, legende, enigme. “Dacii la ei acasă” de Ion N. Oprea

 

3) Istorie, adevăruri, falsuri, legende, enigme

“Dacii la ei acasă” de Ion N. Oprea

„Dacii la ei acasă ” este titlul noii cărţi publicate de Ion N. Oprea ( Ed. PIM, Iaşi, 2014). O carte extrem de incitantă, prin factura ei polemică, dar, mai ales, prin problematica socotită de autor, pe drept cuvânt, încă neelucidată. Lucru despre care se poate crede că nici nu se va reuşi vreodată, având în vedere hăţişul de nepătruns al domeniului. Vorba unui hâtru, care nu este unul oarecare: „Noi nu ştim ce s-a întâmplat în anul 1989! Atunci cum să ştim ce s-a petrecut acum două mii de ani şi ceva?” „Nu ştim, dar măcar încercăm să aflăm câte ceva”, ar da răspuns Ion N. Oprea, prin cartea sa. De aici pornind, autorul – care nu este un profesionist întru ale istoriei, ca şi mine, de altfel – nu riscă să plece la drum de unul singur. Conştient fiind că „Despre daci s-a scris mult şi niciodată îndeajuns…”, Ion N. Oprea cere sprijinul unor personalităţi incontestabile – B. P. Haşdeu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Densuşeanu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu – argumentaţia ştiinţifică a acestora fiind pe potriva opiniilor sale, dar, bănuiesc, şi ale multora din cititori.

Ideea de bază, care susţine structura de rezistenţă a cărţii, poate fi rezumată în puţine cuvinte. De fapt, o face însuşi autorul în „În loc de prefaţă”: „Dacii la noi acasă nu e o carte exhaustivă, nu-i un studiu istoric, nu face interpretări de natură să promoveze nici măcar ipoteze istorice, dar este o carte care, adunând şi prezentând informaţiile, devine un dicţionar al promovării ineditului păstrat nu doar în cărţi şi arhive, ci şi în oboseala arheologilor, a jurnaliştilor, a oamenilor bine informaţi…” Modificarea titlului cărţii, făcută în acest citat – „Dacii la noi acasă”, în loc de „Dacii la ei acasă” – mă îndeamnă să cred că nu avem de-a face cu o (mică) neglijenţă, ci, mai curând, cu o bine intenţionată asumare a originilor neamului românesc: noi suntem dacii! Tot autorul face precizarea, mai modificând o dată exprimarea: ”Dacii la noi acasă este şi multă literatură, cronici şi prezentări de cărţi, eseuri, însemnări şi comentarii diverse legate de şi despre daci, care susţin continuitatea, locul de unde provenim, din dacii din Dacia”.

După această punere în temă, nu doar orientativă, Ion N. Oprea pune o întrebare simplă, directă, neechivocă şi telegramatic formulată: „Cine suntem noi?” Prin „noi” înţelegându-se, fără tăgadă, românii de azi. Om de bun echilibru, uman şi intelectual, autorul nu cată a se da mare, ambiţionând un răspuns propriu. El apelează, aşa cum am spus, la personalităţi în stare să facă acest lucru, fie şi numai prin faima personalităţii lor. Spunea Nicolae Bălcescu: „Românii ar trebui astăzi să se întemeieze în patriotism şi curaj şi să câştige statornicie în caracter. Aceste rezultate, cred că s-ar dobândi şi când ei ar avea o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi îndestul răspândită”. Sintetiza Mihai Eminescu: „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”. Iar poetul filosof Lucian Blaga constata că „Există două lucruri care apasă asupra omenirii şi fără de care nu poate trăi: cerul şi istoria. Pornind de la această realitate, constatăm că atunci când cineva abordează perspectiva viitorului este obligat şi să răspundă la două întrebări „Cine e?” şi „De unde vine?” Încrezătoare în destinul poporului român, prinţesa Martha Bibescu spera: „Va veni o vreme când se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă (…) După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea întreagă se va uni ca de-o minune, aflând, în sfârşit, de câte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală (…) Nimeni nu i-a scris mitologia. Puţini i-au cunoscut istoria şi totuşi, oamenii aceştia au avut, poate mai mult decât oricare alţii, geniul mitului…” Şi mai aproape de cerinţele societăţii româneşti actuale, prof. univ. Ioan Ursu solicita: „A sosit momentul ca în fruntea bunului nostru popor să vie o generaţie care să reia tradiţia generaţiei de la 1848 şi să caute mântuirea neamului numai în propriile noastre forţe, în luptă şi jertfe”.

Unor asemenea idei, dar şi altora, la fel de imperative, se subsumează paginile cărţii acesteia, pentru că, aşa cum remarca Simion Mehedinţi, „Noi românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei, şi anume, unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent (…)” „La 513 (î.e.n.), când Roma stăpânea câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât Ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic care ţinea calea în Balcani celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius al lui Histaspe”, cel pomenit şi de poetul nostru naţional în poemul său, emblematic, Scrisoarea III. Noile informaţii, arheologice, în primul rând, acumulate în ultimii ani, prin râvna profesionistă a unor oameni dăruiţi muncii şi neamului lor, reclamă ieşirea din indiferenţa molatică. A se vedea cu mare luare aminte remarcile făcute cu privire la activitatea deosebită a arheologului Viorica Mihai, cea care este socotită de Ion N. Oprea, pe drept temei, „O pildă de muncă în cercetarea scrierilor necunoscute” şi despre care acad. Ştefan Milcu spunea prin anul 1974: „Cercetările profesoarei Viorica Mihai impun prioritatea României în rezolvarea unor probleme de istorie universală de o deosebită importanţă pe plan naţional şi internaţional”. Mai reţinut în unele privinţe – aşa cum îi stă bine unui om de ştiinţă, care doreşte confirmarea… dovezilor şi interpretărilor – Cicerone Poghirc se dovedea, totuşi, încrezător în demersul arheologului: „Oricum, curajul şi stăruinţa Vioricăi Mihai sunt de admirat. A lucrat atâţia ani nu numai fără nici un sprijin material sau moral din partea forurilor competente, ci chiar în pofida unor anumite strădanii de a fi descurajată”. Citind aceste cuvinte, mă simt îndemnat să mă întreb, dar să şi răspund, tot eu, întrebării: „Nu cumva asemenea cazuri pot fi întâlnite şi în zilele de acum?” „Precis, da! Şi încă mai multe! Şi în mult mai multe domenii!”

Actualitatea (istorică) a cărţii lui Ion N. Oprea este nu numai evidentă, dar şi presantă. Evidenţa izvorăşte din multele asemănări, nu doar ideatice, ci şi, mai ales, sub raportul realităţilor socio-temporale. Presiunea vine dinspre nevoia stringentă de a pune la dispoziţia oamenilor de ştiinţă (nu doar din domeniul abordat) tot ce le este necesar spre a lămuri necunoscutele şi a impune în cele două planuri – naţional şi internaţional – adevărurile pure, atestate documentar, eliminuând astfel falsurile, echivocurile, deturnările şi lămurind enigmele. Ştiinţa trebuie definitiv separată de propaganda ideologico-politică şi aşezată deasupra tuturor interpretărilor colaterale., partizane, exagerate, iar adevărul să nu mai umble cu capul spart. Mentalitatea de sorginte dacică-creştină, potrivit căreia pe pământ este loc pentru toată lumea, se cere a fi continuată în acelaşi spirit, însă supravegheat tolerant. În acelaşi timp, fiinţa neamului românesc se cere a fi apărată în demnitatea ei naţională şi în protejarea valorilor patrimoniale – umane şi materiale. Este bine că am umplut lumea cu valori intelectuale deosebite, în toate domeniile. Să o facem în continuare. Dar să ştim a păstra şi pentru noi câte ceva, pentru că nevoia noastră de progres este mai mare şi prioritară. Dar, cu îndârjire chiar, se impune a ne păstra şi dezvolta averile solului şi subsolului de care mai dispunem. Destul am îmbogăţit lumea cu valori pe care aceasta nu avea de unde să le aibă. Noua carte a lui Ion N. Oprea ne trezeşte şi în această privinţă.

Am început să vorbim în şoaptă despre gravele nedreptăţi ce ni s-au făcut de-a lungul istoriei: rapturile teritoriale, tezaurul de la Moscova – să zicem. „Să nu-i supărăm pe alţii” – ni se… indică şi acum, ca şi pe vremea comunismului. Uneori mai vorbim şi prin somn despre cantităţile uriaşe de aur şi argint scurse din munţii noştri către câmpiile romane. Şi nu în virtutea principiului ştiinţific al diferenţei de nivel. Chiar dacă tot despre un soi de diferenţă de…nivel era vorba. Am găsit, într-un anticariat francez, cartea lui Virgil Cândea şi Constantin Simionescu „Prisences culturelles RUOMAINES” la Istanbul, Jerusalem, Paros, Patmos, Sinai, Alep. Mai curând un album, cartea conţine uimitoare reproduceri ale unor unicate de patrimoniu naţional – înstrăinate prin … furt – de-a lungul veacurilor. Se află acolo şi sabia lui Ştefan cel Mare, despre care se tot crede că se va întoarce acasă, dar în copie. Paginile cărţii despre care scriu nu-şi propune să dezvăluie privirilor marelui public cititor şi alte… risipiri de bunuri patrimoniale româneşti, unele „găzduite” de Viena, altele de Budapesta, de Roma, sau de alte capitale, nu numai europene.

Mărturisesc tentaţia de a scrie despre această carte a lui Ion N. Oprea mai multe decât cele aproape 500 de pagini ale ei. Atât este plină de informaţii şi de idei incitante, nu doar la meditaţie. Nu se cade, însă. Mă gândesc, dar, la un lucru în care nu prea am încredere că s-ar putea întâmpla. Să cadă, cartea cu pricina, şi în mâna unora dintre cei care pretind că ei conduc această ţară, aflată în vizibilă derivă. Oare ar şti ei să o citească şi să-i descifreze mesajul, care nici măcar nu este ascuns? Se află la vedere şi e la mintea cocoşului. Presupunând că minunea chiar se va întâmpla, simt înţepătura altei întrebări: „Ei, şi ce?” Ce să alegi între spusa lui Rabindranath Tagore – „Voi, românii sunteţi strămoşii noştri, ai indienilor”, sau a împăratului Traian – „limba lor (a dacilor – n.n.) nu este greu de învăţat de către noi, romanii, întrucât prezintă mari asemănări…” şi între cea a lui Karl Marx – „Principatele Moldova şi Ţara Românească s-au vestejit la umbra protecţiei ruse (…) Ruşii s-au arătat aşa cum sunt – jaful şi ocupaţia Basarabiei au spulberat toate iluziile şi Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei n-avea pentru muscal decât cuvinte de ură”; ori fapta mişelească de la 1848, când „întâlnirea de pace” a fost o cursă întinsă de maiorul Hatvany celor trei capi ardeleni – Iancu, Buteanu şi Dobra – din care doar primul a reuşit să scape, al doilea fiind spânzurat a doua zi, iar al treilea fiind ucis pe loc; sau aşa zisul „ghid complet” despre România, realizat de un anume Craig Turp, care insultă şi falsifică, afirmând că în secolul al III-lea (d.Hr) dacii romanizaţi s-au retras în sudul Dunării şi în peşterile din munţi, oferind drept argument al continuităţii poza unei nunţi ţigăneşti. „Opiniile” acestui cetăţean concordă cu cele ale cetăţeanului român de origine maghiară, Geza Szăvai („Ierusalimul secuiesc” – sponsor Uniunea Europeană), care nu are o tresărire de conştiinţă atunci când declară: „România a profitat de conjunctura creată de prima conflagraţie mondială pentru a năvăli în Transilvania şi a o anexa”. Personal, cred că semnul întrebării nici nu mai are rost. De aceea nici nu-l mai pun. Mai ales că, pe teritoriul României, orice săpătură scoate la iveală mereu alte şi alte semne ale existenţei noastre din străvechimea istoriei pe aceste meleaguri, dar şi pe altele, care nu mai sunt ale noastre. Chiar şi lucrările la autostrăzile care nu se mai termină, pentru că unele nici nu încep, participă la această operă istorică. Numai că, în asemenea cazuri, lucrurile sunt ceva mai complicate. Dar nu în aşa măsură încât să nu poată fi lămurite, aşa cum, de pildă, a făcut-o unul din cei mai căpătuiţi cetăţeni ai acestei ţări şi, mai ales, a acestui timp, pe vremea când era ministru al Transporturilor. Radu Berceanu este pseudonimul lui: „… probabil romanii ştiau, încă de acum două mii de ani, unde vrem să facem noi autostrăzi, şi taman acolo puneau ei situri arheologice”. Nu vă miraţi, nu vă revoltaţi, pentru că, în mod sigur, şi dumneavoastră, ca şi mine, aţi auzit, sau aţi citit obrăznicii şi mai mari şi insulte şi mai ofensatoare la adresa acestei ţări şi a acestui popor, neîngăduit de tolerant prin capii săi, nu doar din partea unor români de alte etnii, ci chiar de partea unor români neaoşi.

Încă un exemplu, cuprins în cartea lui Ion N. Oprea: „în luna februarie 2012 s-a semnalat că o echipă româno-canadiană de geologi a descoperit într-o galerie din Roşia Montană, cu o vechime de circa 5.500 de ani (3500 î.Hr.) o lespede perfect şlefuită, cântărind 1.400 tone, din care 900 tone de aur şi 500 tone wolfram…” Reiese din informaţiile invocate că, prin anul 1976, peste acea lespede – „care avea gravate litere în relief a unui scris nedescifrat…” – fusese găsit acolo „scheletul uriaş, 10 m. înălţime, al unui strămoş al nostru”. Ce s-a petrecut cu el? „…a fost transportat urgent şi în mare secret la Moscova, după Tezaur…” – ironizează Ion N. Oprea. În cele din urmă, în 2012, lespedea a fost extrasă, tot în secret, „tăiată în 80 de calupuri” şi „transportată în mare taină (…) după unele surse la Combinatul Siderurgic Sidex Calaţi, unde calupurile au fost transformate în lingouri de aur şi wolfram, după care nu se ştie ce destinaţie au luat”. Aşa stând lucrurile, în zilele pe care şi noi le trăim, cum, Doamne iartă- mă, să mai ştim ce s-a petrecut în mult prea îndepărtata noastră istorie?!? Sau, poate, ştim, dar nu… cunoaştem…

Închei aceste rânduri cu o utopie: această carte a lui Ion N. Oprea ar trebui reeditată, nu în regia autorului, dar în tiraj de masă, tradusă fiind în mai multe limbi. Chiar şi în ungureşte. Cu o condiţie, însă: fiind texte ale mai multor autori, să fie mai atent revăzută, evitându-se astfel nume proprii sau toponime scrise în mai multe feluri… Dar şi altele.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5