Primit pentru publicare: 14 oct.2014.
Autor: Ion N. Oprea

Publicat de Ion Istrate: 15 oct.2014

Dacii la ei acasă

Dacii la ei acasă se numeşte noul volum tipărit recent la Editura PIM, Iaşi, 348 p., autor Ion N Oprea, care nu este la prima carte din domeniul istorie, în bibliografia lucrării fiind menţionate încă două volume care-i poartă numele: Vaslui-Tradiţionalism şi Strămoşii noştri din arhive, restituiri, ambele editate tot la Pim , Iaşi, 2010, 473p. şi 2011, 462 p., cartoteca sa fiind mult mai bogată, despre autor şi cărţile sale în volume vorbesc foarte mulţi scriitori la rubrica volumelor sale, de acelaşi autor,

Despre daci s-a scris mult şi niciodată îndeajuns. Niciodată îndeajuns şi mai ales corect. Şcoala şi literatura, chiar şi cea de specialitate nu numai că nu ne-au spus  ceea ce trebuia despre daci şi romani, strămoşii noştri, dar nici enigmele nu ni le-au clarificat nici în zilele noastre. Adesea lucrurile ni s-au prezentat fals, denaturat, o istorie care să placă timpului şi anumitor capete, lăsându-i pe români, cu veşnica întrebare fără răspuns – de unde venim, care ne-au fost adevăraţii înaintaşi, doar Remus şi Romulus?

Cu întrebări niciodată abandonate s-au hrănit şi marii noştri istorici. Pierit-au dacii?, se întreba Bogdan Petriceicu Haşdeu, om de ştiinţă şi de formaţie enciclopedică, cel mai mare istoric al generaţiei lui, în Foae de storia română, Iaşi, 1859,col. 46-52; 70-73; 95-105; 137-152, pentru ca întrebările Cine? De unde? De când?, puse pentru Basarabi,  să dea naştere altora, care îi priveşte  pe daci şi ştiinţa istoriei: Armenii în România, în Columna lui Traian, I, 1870, nr. 30, p.3 şi 33, p.3-4; Viaţa de codru în Dacia. Studiu filologic, ibidem, p. 244-246; Originile agriculturii la români, ibidem,1874, p. 49-53; Originile viticulturii la  români, ibidem, p. 89-95; Originile păstoriei la români. Elemente dacice. Studiu de filologie comparată, ibidem, p. 101-107, 124, 156, 173-177, 234-235; Românii bănăţeni din punct de vedere al conservatorismului dialectal şi teritorial în AARMSL, II, t. XVII (1895-1896), p. 1-69; Cine sunt albanezii, Conferinţă ţinută în şedinţa Academiei Române de la 25 mai 1901, publicată în Literatura şi artă română, V (1901), p. 635-661.

Problema dacilor şi originea lor l-a preocupat pe B.P. Haşdeu de tânăr şi până la bătrâneţe, ca şi continuitatea daco-romană în Dacia, formarea poporului român în ansamblul vieţii economice, sociale şi politice.

Asupra aceleaşi mari  probleme, „”mai către bătrâneţe”, au zis cei care nu i-au aprobat opiniile, în  Dacia preistorică, s-a oprit şi Nicolae Densuşianu, cu valoroase alte lucrări istorice bazate pe o largă informaţie documentară, culeasă de el din arhivele din ţară şi străinătate. Una din ele, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale, Bucureşti, 1884, 523 p., operă premiată de Academia Română, susţinută şi de B.P. Haşdeu, ca fiind „cea dintâi şi singura până acum lucrare pe deplin serioasă asupra istoriei moderne a românilor”.

În Dacia preistorică, operă de o viaţă, vorbind despre vechii locuitori ai Daciei, arimii, Nicolae Densuşeanu spune „erau numiţi Rumani şi Rumuni. Aceasta rezultă din numele principelui dac Rumon”, că „originea acestor forme (statale n.n.) este în tot cazul anterioară ocupaţiunii romane”.

Tot Densuşeanu evidenţiază că tradiţiile „ne înfăţişează pe noi românii de astăzi ca autochtoni la Carpaţi şi la Dunărea de Jos, ca descendenţi ai unui popor vechiu numit Râmleni şi Râmni, care locuiseră odată în regiunile acestea. „Românii” ne spun aceste tradiţiuni, „nu au venit de nicăieri, ci s-au pomenit aici”. „Românii, de când sunt ei, au stat tot pe aceste locuri”.

Numai că despre Dacia preistorică, istoricii vremii, fie că nu s-au aplecat suficient asupra filelor ei, fie interese obscure sau neştiinţa au dominat,  susţinerile ei au fost date pe seama fanteziei autorului, motivată de puţinătatea izvoarelor istorice,  la acea oră. Şi lui Haşdeu i s-a pus în sarcină tendinţa de exagerare uneori a semnificaţiei faptelor, ceea ce l-ar fi condus, în gândirea lui, să invoce providenţa, tendinţele mistice, atavismul, care însemna vina de a pune bază şi pe persistenţa sângelui, ca probă a continuităţii de neam…

Ori, cercetarea ulterioară, ca şi cea prezentă, stabilesc valoarea ideilor acestor mari istorici, asupra cărora se opresc şi le promovează.

Nicolae Bălcescu nu numai în Magazinul istoric pentru Dacia, Mihail Kogălniceanu cu Dacia literară, mai puţin D.A. Xenopol, chiar prin întreaga activitate, văd în cunoaşterea profundă a trecutului istoric unul dintre cele mai importante izvoare de constituire şi consolidare a României desăvârşite.

Concepând istoria, ca şi Nicolae Bălcescu pentru care avea o mare preţuire, nu ca o înşirare seacă de date, ci ca un izvor de îndrumări vii, Nicolae Iorga a făcut din studierea trecutului, pe care l-a aprofundat şi interpretat, o carte de învăţătură, un mijloc de ridicare a conştiinţei naţionale. „Datoria istoricului este de a lămuri pe ascultători asupra problemelor zilnice, asupra întrebărilor ce se prezintă înaintea fiecăruia, pentru că istoria este viaţa omenească, problemele de odinioară sunt problemele de acum, în altă formă, cu alţi oameni, aceiaşi umanitate se înduioşează şi se frânge”, spunea istoricul.

Cercetările de istorie naţională ale altui istoric, Gheorghe Brătianu s-au concentrat asupra unor probleme majore: formarea şi continuitatea poporului român, a statelor medievale româneşti, organizarea socială şi politică a vieţii româneşti în epocă.

În „Vechimea poporului român şi legătura cu elementele alogene”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, vol. I, 1924, p. 13, renumitul om de ştiinţă Simion Mehedinţi scria: „Noi românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei, şi anume, unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent”. Şi argumenta: „La 513 (î.e.n.), când Roma stăpânea câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât Ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic care ţinea calea în Balcani celui mai mare monarh al  Asiei , lui Darius al lui Histaspe”.

Folosirea unei documentaţii largi, lui Constantin I. Giurescu i-a permis să realizeze observaţii judicioase, cu privire la trecutul nostru istoric. Constantin C. Giurescu abordează şi reuşeşte cu aceeaşi competenţă probleme de istorie veche, cuprinzătoare – toponimie, geografie istorică, lingvistică, drept, artă, metodologie istorică,  literatură.

Alţi istorici şi literaţi, folosind mediul prielnic, al unei documentaţii largi, pe bază de documentare arheologică şi de laborator, nu numai că ne ajută să reînviem şi să aducem cât mai aproape trecutul, dar ne conving şi de ceea ce nu ni s-a supus multă vreme, suntem un popor vechi înaintea multora din Europa prezentă, încă mai mult, am fost şi noi un Imperiu.

„În laţul gândirii „politic concrete”, articol publicat în revista „Cultura”, secţiunea Cultura literară, autor C. Stănescu, 1 noiembrie 2012, referitor şi la un interviu al Rodicăi Lăzăroiu, luat prof. dr.Mihai Vinereanu, un „rebel al lingvistici”, spune Stănescu, pune pe jar comunitatea lingvistică românească, oferindu-i preopinentului, plecat dinainte de 89 în Germania şi stabilit apoi, din 1986 în America, ocazia unei provocări: profesorul Vinereanu  a avut şi continuă să aibă “ideia năstrşnică” a originii nelatine a limbii române, care, spune domnia-sa, „mi-a venit încă din vremea studenţiei, pe la începutul anilor 80, şi mă întrebam dacă cineva, vreodată, a mai avut această idee năstruşnică, cum spuneţi dvs. La acea vreme nici măcar nu azisem de „Dacia preistorică” (Nicolae Densuşianu n.n.), cu atât mai mult de Felix Colson şi lucrările sale”.

Felix Colson, explică C. Stănescu, diplomat francez în Ţările Române înainte de Unirea Principatelor, e „primul autor care vorbeşte de originea nelatină a poporului şi a limbii române”.

Dacii la noi acasă, nu e o carte exhaustivă, nu-i un studiu istoric, nu face interpretări de natură să promoveze nici măcar ipoteze istorice, dar este o carte care, adunând şi prezentând informaţiile, devine un dicţionar al promovării ineditului păstrat nu doar în cărţi şi arhive, ci şi în oboseala arheologilor, a jurnaliştilor, a oamenilor bine informaţi,  care au meritul să ne prezinte unde se află aurul Daciei, care a fost civilizaţia şi chiar limba dacilor, existentă şi astăzi în ceea ce este limba română,  cum au promovat galeriile subpământene dacice de la ascunzătorile labirintice ca să păcălească şi să-i rătăcească pe romanii cuceritori, la marele oraşe tot subpământene, descoperite în 2014  sub structura marii autostrăzi care este în lucru în Dacia de nord-vest-est-Transilvania.

Este o carte cu informaţii pe care le-am considerat necesare cititorului pentru completarea cât de cât a înţelegerii lui a ceea ce aude şi citeşte despre relaţiile traco-egiptene, traco-etrusce sau etrusco –egiptene, ca să se clarifice  şi unitatea de gândire şi simţire a lumii mileniilor antice. Şi de aici, decodificarea prezentului…

Dacia la noi acasă este şi multă literatură, cronici şi prezentări de cărţi, eseuri, înscrisuri şi comentarii diverse legate de şi despre daci, care susţin continuitatea, locul de unde provenim, din dacii din Dacia. O literatură cu informaţii care prezintă cititorilor şi un alt punct de vedere asupra istoriografiei române decât cel oficial, mai puţin ştiinţific şi după părerea noastră.

Important pentru cititori mi se pare foiletarea  şi luarea la cunoştinţă în rezumat a informaţiilor puse în manuscrisul său de însuşi împăratul Traian, cuceritorul vremelnic al Daciei, devenit cartea cu titlul Columna lui Decebal – De bello Dacico – autor Simion  Lugojan, Editura de Vest din  Timişoara, comentată de Pirtea Maria, Oradea, octombrie 2006. Recomandarea ca cititorii să caute şi să citească volumul Adevărata obârşie a poporului român de Valeriu D. Popovici-Ursu, Editura Gedo, Cluj, 2012.

Dacia la noi acasă este pentru oricine şi un îndemn a ne documenta despre munca istoricilor în special pentru clădirea noii istorii a Daciei şi României care, în împrejurările actuale, prin incompetenţa unora dintre conducători şi a lipsei lor de curaj, România îşi cam pierde identitatea, lucru pe care nu l-au făcut dacii în împrejurări vitrege. Un îndemn la cunoaşterea noilor documente istorice, începând cu cele dezbătute, aprobate şi difuzate în toată lumea purtând efigia Congresul Internaţional de Dacologie, cel din anul 2014 fiind al XV-lea, desfăşurat în 18-19 iulie la Oradea-România.

Dacia la noi acasă înseamnă şi nişte români care, indiferent de profesie sau locul unde domiciliază, gândesc şi simt ca şi noi, promovând trecutul nouă cu informaţi  despre ceia ce au fost dacii şi Dacia, aducînd alături de ei specialişti din lumea întreagă, ca să ne predea celor de-acasă istoria noastră.

Tuturor acestor oameni care cu fapte şi sentimente stau alături de noi, eu ca autor al cărţii de faţă  le mulţumesc.