Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Istoria bibliotecilor Liceului ,,Laurian” din Botoşani 1859 – 1932. Liceul de băieți din Botoșani mutat în noul Palat (III.1.,III.2., III.3.,III.4.)

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

LICEUL DE BĂIEŢI DIN BOTOŞANI  MUTAT ÎN NOUL PALAT (III.1.,III.2., III.3.,III.4.)

Primit pentru publicare: 07 Ian. 2019
Autor: Alexandru HRISCU, Cluj – Napoca
Publicat: 14 Ian. 2019
© Alexandru Hriscu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate
[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

 

III. 1. Liceul de la Botoșani capătă un patron spiritual

Anul 1885 mai aduce o schimbare Liceului din Botoșani, consemnată în raportul cu numărul 2280 din 15 octombrie 1885 semnat de marele Spiru Haret: ,,aprobându-se ca Liceul din Botoșani să poarte pe viitor numele de Liceul Laurian, subscrisul înaintează o copie de pe Decret.[1] Astfel, Liceul din Botoșani, cunoscut sub acest nume până atunci, capătă un patron moral și spiritual ce va dăinui asupra activității necontenite a Liceului și anume pe marele român, filolog, istoric, publicist și om politic, August Treboniu Laurian (Anexa 4).

Ulterior, după cum ne precizează fostul director Nicolae Răutu, Liceul ,,Laurian”

s-a mai îmbogățit cu o sală de gimnastică și cu un ,,pavilion pentru direcțiune”.[2]

III. 2. Transferul elevului Nicolae Iorga de la Liceul ,,Laurian” din Botoșani, la cel din Iași.

Anul 1886, prinde Liceul fără Nicolae Iorga, elev al acestui liceu pe atunci, din cauza unei altercații cu profesorul supraveghetor de ordine, Victor Fleury, relatată de elev în felul următor: ,,Trecusem pe lângă dînsul salutându-l cum fusesem învățat să fiu politicos de acasă… Glasul aspru mă rechemă ca să-mi ceară să o fac din nou și înaintea tuturora, pentru că pînă atunci n-aș fi făcut-o. Mîndria firească a adolescentului a refuzat, cum nu se putea altfel, fiindcă aș fi mărturisit, în caz contrar, că n-am creștere și că am mințit. Era și mîndria rasei, căreia nu i s-a prouncit. Eu, care nu fusesem niciodată pedepsit, din a doua clasă primară, eu care de cinci ani eram în fruntea tovarășilor mei, trebuia să rămîn ‘oprit’, sentința rostindu-se înaintea gloatei din toate clasele care se adunase. Liniștit, am plecat acasă, bănuind ce mă așteaptă”.[3] Desigur, foștii colegi ai istoricului au propria lor variantă la ceea ce s-a întâmplat, consemnată la pagina 50 a monografiei Liceului din 1999. După toate acestea, marele istoric a fost sancționat cu eliminarea din Liceu, pe o perioadă de 15 zile, așa cum hotărâse Consiliul Profesoral. Însă, prezența fratelui istoricului la Școala Militară din Iași[4], a făcut ca și Nicolae Iorga să fie transferat la Liceul din Iași, astfel terminându-se, după cum nota istoricul ,,catastrofa vieții mele școlare la Botoșani”.

III. 3. Implicarea Liceului Laurian la înființarea Externatului Secundar de Fete (ulterior Liceul de Fete ,,Carmen Sylva”)

Anul 1887, aduce în orașul Botoșani o nouă schimbare, înființându-se ,,Externatul Secundar de Fete”, cu ajutorul profesorilor Liceului, profesorul Constantin Savinescu și Gheorghe M. Demetriu[5], ce aveau funcții şi în Consiliul Județean. Educația viitoarelor femei a fost asigurată, deoarece acest Externat (ce ulteorior își va schimba numele) va dăinui chiar și până în zilele noastre, cu aceeași destoinicie, fiind unul dintre cele mai bune licee cu tradiție din orașul Botoșani.

Noul Externat a fost ajutat de directorul Liceului pe vremea aceea, Constantin Savinescu, care a făcut înscrierile primelor eleve, asigurând provizoriu cadre didactice de la Liceul său (Victor Fleury și Ion Mărgineanu[6]), oferind chiar și mobilier, adus tot de la Liceul Laurian.[7]

În anii 1887-1888, cu sprijinul profesorului Gheorghe M. Demetriu, membru în Consiliul Județean, se dă bibliotecii Liceului Laurian suma de 1.000 de lei pentru achiziționarea de cărți de mare valoare, după cum nota Nicolae Răutu în 1909.[8]

Despre primul donator privat al bibliotecii Liceului Laurian, se relatează în gazeta Curierul Român al lui Scipione Bădescu, la Cronica Locală din 1 mai 1888, la pagina 3 următoarele: ,,D. [-omnul] Th. [eodor] Boldur-Lățescu, fostul prefect al județului  nostru, a îmbogățit zilele aceste biblioteca Liceului Laurian din urba nostră c’o prețioasă colecțiune de cărți, consistând în 151 volume, tote legate și tote relative la istoria și literatura franceză. Iată un frumos monument, menit a perpetua buna amintire între noi și întregului cap al administrației acestui județ, știut fiind că, după cum zice și proverbul: ,,apa curge, dar pietrele rămân!”. “[9]

Deci, putem vedea din aceste consemnări că biblioteca Liceului nu a fost nicidecum uitată în noul corp, ba mai mult, vom vedea că ea va fi îmbogățită treptat prin donațiile unor oameni cu inima mare.

Nicolae Răutu notează, după cercetarea arhivei Liceului din acel timp, că ulterior biblioteca ,,a mai fost sporită treptat, prin publicațiuni trimise de către Academia Română, prin cărți rămase de la împărțirea de premii, prin cărți trimise de Minister, și îndeosebi de Casa Școalelor”.[10]

III. 4. Vremuri nefaste pentru Liceul din Botoșani, dar și pentru comunitatea botoșăneană

Marea catastrofă din acel an s-a dovedit ca fiind marele incendiu izbucnit pe data de 3 iunie 1887[11] (Anexa 5), la aprox. ora 13, martorii notând în gazeta locală, Vocea Botoșanilor, că incendiul a izbucnit ,,din suburbia vechia, numită la Lipschi, în extrema dinspre Cărămidărie.[12]. Incendiul nu a afectat zona Liceului, însă a transformat în ruină zona centrală, biserica Uspenia unde a fost botezat marele poet național Mihai Eminescu, peste 450 de case care au fost făcute scrum și aproximativ 1500 de familii au rămas fără case.[13] Contemporanii notau: ,,cu ocasiunea cărui incendiu s-au consumat partea cea mai frumoasă și mai principală a orașului.[14] Orașul și-a revenit graţie subscripțiilor naționale de strângere de fonduri și cu marele ajutor a Casei Regale a României și implicit a regelui Carol I, ce nota într-o telegramă: ,,Flăcările mistuitoare ce mistuiră o parte din oraşul Botoşani au pricinuit grozave nenorociri ce s-au răsfrânt asupra inimii Reginei şi a mea. Orice suferinţă a unei părţi a României este suferinţa noastră, şi de aceea mă grăbesc a trimite deocamdată suma de 10.000 lei spre a căuta să daţi întâile ajutoare celor mai izbiţi de lipsă. Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora se va pune Regina şi eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii, care au ştiut să fie miloşi când în alte date s-au întâmplat asemenea catastrofe, vor şti să-şi facă datoria faţă de compatrioţii lor. A da pentru Botoşani şi a ridica pe cei loviţi de o soartă cumplită este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul din cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii.”[15]

O altă catastrofă ce a lovit Botoșanii în acei ani, a fost epidemia de scarlatină, ce a determinat Ministerul să suspende cursurile până pe data de 15 septembrie, mai apoi până pe data de 25 septembrie, o măsură pe cât se poate de preventivă, pentru a nu se transmite epidemia în cercurile elevilor Liceului dar și a celor de la  școlile din oraș.[16]

Mergând pe șirul evenimentelor triste pentru Liceu, dar și oraș, trecerea în neființă la 10 ianuarie 1890 a fostului director al Liceului în două mandate (octombrie 1881-aprilie 1883 și mai apoi iulie 1888- ianuarie 1890), Ioan Marcian, profesor de latină, regretat de tot consiliul profesoral al Liceului, dar și de elevi a reprezentat o dureroasă pierdere pentru Liceu.

Ziua de doliu național a fost comemorată și la Botoșani, ca în toată țara de altfel, cu ocazia înmormântării fostului prim-ministru Ion C. Brătianu, de pe 8 mai 1891, oficiindu-se o panahidă la biserica Uspenia ,,de către protoiereul județului înconjurat de șase preoți. Steaguri negre, sergenți în ținută de gală, prefectul, președintele Tribunalului, polițaiul urbei, directorul Liceului împreună cu numeroși profesori, un număr mare de cetățeni alcătuiau cadrul în care Nicolae Giurgea, profesor de filosofie la Laurian a rostit cuvântarea finală schițând faptele marelui patriot și om de stat a cărui dispariție a fost atât de regretată.”.[17]

Astfel, putem vedea că profesorii și directorul Liceului au fost mereu prezenți în sânul comunității orașului, și la serbare și la comemorare, nelipsind nici măcar fizic sau spiritual la trecerea în neființă a altui mare om politic, patriot și scriitor, ale cărui opere au marcat generații întregi de istorici, și anume Mihail Kogălniceanu. Din monografia ,,Istoria Liceului Laurian din anul 1999” aflăm despre acest aspect următoarele: ,,O delegație impresionantă de boieri botoșăneni s-a deplasat, la 4 iulie la Burdujeni unde sicriul său intra în țară, locul în care protoiereul județului a oficiat un serviciu divin, după care, în fața celor 5-6000 de oameni s-au rostit discursurile oficialităților[18] printre care și cel al lui  Ștefan Lupașcu, profesorul Laurianului însărcinat să depună o coroană de lauri în numele corpului didactic al orașului: Această coroană ți-o depun pe sicriu profesorii și învățătorii din Botoșani. Cât va ține graiul lor, ei vor pune în fața tinerimei luminoasa oglindă a chipului teu, pentru ca să știe copilul cine a fost cel mai mare român al secolului nostru.”.[19]

Ținându-se în lanț și neexagerând deloc, a fost și moartea din septembrie 1891 a îndrăgitului profesor de franceză, Emil Tocarschi, director între anii 1874-1875[20] din cauza unei boli ce îl măcina de multă vreme. Scipione Bădescu, bunul prieten al lui Eminescu, a dedicat câteva rânduri în ziarul său, Curierul Român, din 24 septembrie 1891, relatând cum au decurs funeraliile, dar și aducând elogii bine meritate regretatului profesor.[21]

Cu trecerea timpului, spiritul socialismului s-a perindat și în orașul Botoșani, prin intermediul unor foști elevi ai Liceului, frații Gheorghe[22] și Ioan Nădejde[23], care pe acest motiv fuseseră suspendați în anul 1874, pentru activism socialist. Aș dori să nu intru în detalii cu aceaste relatări, deoarece nu au legătură cu tema propusă, însă trecând înapoi la anii 1890, trebuie să menționez faptul că au fost pedepsiți elevi ai Liceului fiind eliminați de la cursuri pentru această problemă, ulterior desfășurându-se anchete prezidate de Prefectură și Poliția orașului.

În urma acestor evenimente, Liceul a început a fi inspectat chiar din primăvara anului 1892, pe urmă în iunie 1892 de inspectorul general  Ștefan Vergolici; în decembrie 1892 de inspectorul general dr. Istrati și în luna februarie 1894 de un profesor de la Universitatea din București, și anume inspectorul general al școlilor secundare Dumitru Vlădescu, care a mai vizitat și proaspătul înființat Externat de Fete, făcându-și o părere foarte bună despre funcționarea acestora.[24]

Vizita în Botoşani cea mai importantă a fost cea a Ministrului Instrucțiunii Publice Take Ionescu, care împreună cu Inspectorul General Ștefan Vergolici și administrația orașului au inspectat Liceul și elevii, felicitând profesorii pentru munca academică pe care au depus-o.[25]

Desigur, Ministrul Take Ionescu a rămas cu o impresie foarte bună per-total, și sunt sigur că a vizitat și biblioteca Liceului, pentru a consemna dacă îi lipsește materialul didactic, mărturii în acest sens neexistând, doar declarație din gazeta Curierul Român numărul 13-14: ,,niciodată un ministru n’a lăsat așa de bune impresii și amintiri la Botoșani.”.[26]

După cum se consemnează iar în cartea monografică din 1999, Liceul a ajuns la un număr mare de elevi, destui cât să nu încapă într-o sală de clasă, și anume o clasă divizionară paralelă de clasa I, la care s-a ajuns să se numere 147 de elevi.[27] Astfel, directoratul propune ministerului și conducerii orașului să se suplimenteze instituția cu doi profesori, pentru a putea face față numărului crescând de elevi, de la an la an. Propunerea nu a atras o atenție atât de mare pe cât dorea directoratul Liceului, astfel profesorii, ca şi în anii anteriori Gimnaziului, s-au oferit voluntari la a preda gratuit, forțând într-un fel sau altul  ministerul să introducă cheltuiala la bugetul pe anul viitor.[28]

Într-un final, clasa divizionară este aprobată grație lui Take Ionescu care a adus discuția în dezbatere ,,Expunerea de motive la bugetul pe 1895 al Ministerului Instrucțiunii Publice”, cu condiția ca să se găsească profesorii pentru a preda gratuit pe moment. Profesorii Liceului acceptă să facă alfabetizarea elevilor, iar sumele de bani se vor aproba ulterior.[29]

Note:
[1] Nicolae Răutu, op. cit., p. 76.
[2] Ibidem.
[3] Nicolae Iorga, op.cit., p. 90 apud Mihai Ioan, et. al., op. cit., p. 50.
[4] Mihai Ioan, et. al., op. cit., p. 50.
[5] Nicolae Răutu, op. cit., p. 78.
[6] Mihai Ioan, et. al., op. cit.,  p. 51.
[7] Ibidem.
[8] Nicolae Răutu, op. cit.,  p. 139.
[9] Curierul Român, anul III, nr. 22, 1 mai 1888, p. 3 apud Mihai Ioan, et. al., op. cit.,  p. 41.
[10] Ibidem.
[11] Nu am relatat mai multe despre acest fapt, deoarece nu avea o legătură directă cu biblioteca Liceului, și implicit nici cu Liceul Laurian sau clădirea acesteia.
[12] 3 Iunie 1887 – Incendiul din Botoșani http://www.isubotosani.ro/istoric6.html, accesat la 20.06.2018
[13] Miruna Luca, Istoria Centrului Istoric din Botoşani. Ars în totalitate în incendiul din 1887 şi refăcut din temelii. Oamenii de cultură vor să îi redea viaţa de odinioară, Adevărul, http://adevarul.ro/locale/botosani/istoria-zbuciumata-centrului-istoric-municipiul-botosani-ars-totalitate-incendiu-devastator-1887-refacut-temelii-oamenii-cultura-vor-redea-viata-odinioara-1_5151326c00f5182b8550754a/index.html, data accesării: 27 aprilie 2018.
[14] V. C. Nădejde, I. Tițu, Dicționarul geografic al județului Botoșani, București, 1891, p. 51 apud Mihai Ioan, et. al., op. cit.,  p. 51.
[15] Carol I Rege al României, Cuvântări și scrisori, Institutul de Arte Grafice “Carol Gobi”, București, 1909, p. 10 -11.
[16] Mihai Ioan, et. al., op. cit.,  p.52.
[17] Ibidem.
[18] Lista cu oficialitățile ce au rostit discursuri la acest eveniment la pagina 52 din lucrarea mai sus citată.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem,  p. 290.
[21] Ibidem, p. 53.
[22] Gheorghe fiind elev al Liceului între anii 1868-1874, cu un cazier deja făcut de socialist, a mai fost suspendat după terminarea facultății și ulterior din învățământ, tot din cauza activismului.
[23] Ibidem, p. 55.
[24] Ibidem, p. 56.
[25] Ibidem.
[26] Curierul Român, anul III,  nr. 13-14, mai 1888, p. 2 apud Mihai Ioan, et. al., op. cit., p. 56.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem, p. 57.
[29] Ibidem.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.576 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5