Mare om de ştiinţă, botanist şi geobotanist (ctitor al geobotanicii în ţara noastră), ardelean de origine, Al. Borza (1887-1971) conferenţia la Ateneul Român din Bucureşti, în seara de 9 februarie 1936, pe tema „Basarabia noastră”.

La data aceea, deşi Basarabia era unită cu patria-mamă, România, puţini erau cei care-i înţelegeau rosturile şi istoria. Cel mai adesea, o imagine inexactă, deformată a teritoriului dintre Prut şi Nistru îi ţinea la distanţă pe români. Astăzi, lucrurile stau cam la fel. Din păcate.

Întors, nu o dată, din călătoriile de studiu în Basarabia, Al. Borza era întâmpinat cu întrebări de soiul – ce viaţă este prin pustiurile acelea?; cum trăiesc oamenii prin stepe?; sunt pe acolo români? Erau întrebări care incitau, care nu-l puteau lăsa indiferent pe marele om de ştiinţă. Cum, de altfel, nu l-au lăsat – „Ce mângâietor este să străbaţi ţara «moldovenilor» în lung şi lat, să te încânţi de vederea unei imense grădini care este Basarabia! Ce plăcere simţeşti colindând codrii nesfârşiţi din inima ţării, întâmpinând pretutindeni la ţară dulcele graiu românesc!”.

În 1936 erau deja 18 ani de la făptuirea Marii Unirii, dar pentru mulţi români Barasabia continua să fie o mare necunoscută, un drum într-acolo echivalând cu un „pahod na Sibir”.

Cu ochiul savantului, Al. Borza stăpâneşte, în detaliu, elementele ce ţin de pământul Basarabiei, de relieful, clima, flora şi fauna ei, văzându-le ca o adevărată bogăţie naturală, filtrându-le prin spiritul practic, aplicabil. Bunăoară, salba de lacuri îl duce cu gândul la – „Ce reţea de irigaţii s-ar putea întemeia pe aceste lacuri dulci! Ce Mesopotamie roditoare s-ar putea dezvolta în jurul lor, dacă am studia mai serios asemenea probleme economice!”.

Cerealele, tutunul, viţa de vie, fructele sunt marea bogăţie a ţării. Li se adaugă peştele, din apele bogate ale braţului Chiliei, din marile centre ale pescuitului Ismail şi Vâlcov, această „Veneţie a României”, căreia îi lipsea doar „San Marco”.

Şi, totuşi, este Basarabia într-adevăr românească! Iată întrebarea pe care Al. Borza şi-o punea sieşi şi auditorilor. Sigur, în Nord, la Hotin, predominau slavii (ruteni sau ukraineni), în oraşe şi în Bugeac un mare amestec de populaţii colonizate, efect al dominaţiunii ruse, dar regiunea „de rezistenţă” a Basarabiei, colinele Codrului, era populată de cei mai veritabili români – „Graiul lor este cel mai românesc posibil”, argumentând, astfel, „unitatea desăvârşită a neamului nostru, de la Nistru până la Tisa”. 

Sunt unii oameni de ştiinţă care nu ies din parcica preocupărilor lor tipice şi, ca atare, nu văd nimic în jur şi nici nu pricep ceva. Ei bine, Al. Borza este hăt, la distanţă de ei. Vede şi înţelege – „ce minunate sunt satele moldovenilor noştri! (…) Şi casele celor mai săraci moldoveni sunt foarte bine construite, din pământ, lemn, nuiele împletite, din chirpici sau piatră de var şi se prezintă toate şi pretutindeni îngrijite, curate, împodobite. Femeile moldovence parcă au pasiunea lipitului, a spoitului. Ziua întreagă le vezi frământând lutul, lipind casa, prispa, gârliciul pivniţei, vatra de vară, cuptorul de pâine, poiata, împrejmuirea curţii, şi cât e de curată şi îngrijită casa în interior!”.

Drept e, la târg alta e atmosfera. Una de ghetto. Şi la Bălţi, şi la Hotin, şi la Orhei, şi la Tighina…, Chişinăul făcând oarecum excepţie.

Al. Borza are darul observaţiei subtile, cauzale – „Graiul dulce şi molatic moldovenesc îl auzi pretutindeni; el stăpâneşte şi la oraşe, în zi de târg, când inundă de la sate ţărănimea cu produsele, cari aproape nu au preţ. Sărăcia se întinde din această pricină ca pecinginea rea. Şi românul ce să facă de necaz? Bea, şi iarăşi bea!”.

Sunt şi alte motive de durere. Între ele, degradarea portului popular naţional, înlocuirea horelor – unde sunt cântecul şi doina? – cu „baluri”, cu jazz-uri disperate, degradarea culturii, a bisericii cu toată salba de lăcaşe cu turle şi cupole verzi, în stil moscovit, cu decor exagerat, grotesc. Cum să nu te mire „îndrăzneala şi tenacitatea celor 4-5 grupuri de scriitori şi publiciştei, răsăriţi din vechea pepinieră de scriitori şi artişti basarabeni, care scot reviste şi ziare româneşti în mijlocul indiferenţei ucigătoare!”.

Domnilor, totdeauna românul nostru are un crez. Hai, încercaţi să-l descoperiţi în cuvintele cu care îşi încheia conferinţa Al. Borza – „Dacă pe deasupra răscolitorilor de patimi ar munci aici real şi dezinteresat o mână de apostoli ai frăţiei româneşti şi ai dragostei de frate, Basarabia, cu bogăţiile-i naturale, cu poporu-i harnic şi bun, ar deveni cea mai minunată provincie, cea mai credincioasă fiică a patriei române, ar deveni şi sufleteşte integral «Basarabia noastră». Să căutăm numai să o cunoaştem, s-o înţelegem şi s-o iubim!”.

Revista Luceafărul.net – Anul 1 – Numărul 10 – 11 octombrie 2009