Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Ion N. Oprea-  „Cuvinte”– Editura Armonii culturale, 2018 . Între clasicism și postmodernism

Primit pentru publicare: 27 Ian. 2019
Autor: Ana OPRAN, Pădureni, Vaslui
Publicat: 27 Ian. 2019, ora 23:59
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

In tabloul literar românesc al acestui al treilea deceniu postdecembrist, încărcat de atâta diversitate, sinuos și contorsionat, cărțile prolificului publicist și om de litere, ieșeanul ION N. OPREA , surprind nu numai prin vitalitatea creatoare a autorului lor dar și prin diversitatea domeniilor din care-și trag substanța. Ele se constituie ca o zestre culturală la care faci apel volens nolens. In balansul pe care-l fac de ceva vreme între  meleagurile moldave natale și „orașul luminilor”, cum a fost numit cu o expresie uzitată Parisul, nu numai o dată mi s-a întâmplat să întâlnesc pe siturile de cultură româno- franceză prezentări ale unor personalități românești sau de origine românească, cunoscute mie cu lux de amănunte din lucrările domnului Ion N. Oprea: Anna de Noailles, Marta Bibescu, Elena Văcărescu, Sas Maria Florica, Ficheux Robert, Barbara Iris, Sergiu Celibidachi și încă multe altele, mai puțin cunoscute publicului larg sau , pe nedrept, intrate în uitare. Am încercat atunci o secretă mândrie: cultura românească se sincronizează permanent cu cea europeană, fără niciun fals complex de marginalizare și provincialism.  

Tot astfel, în peisajul liricii românești actuale, cu explozia de nume și experimente poetice evoluând între clasicism, neoclasicism, modernism, neomodernism,suprarealism, posmodernism, creația poetică a d-lui Ion N. Oprea propune o viziune personală, dacă nu șocantă, cel puțin surprinzătoare,  prin care prozaicul cotidian, deseori de sorginte jurnalistică, forțează canoanele genului insinuându-se, îmbrăcat într-o aparentă neutralitate sentimentală, spre sufletul cititorului pentru a-l copleși în final prin forța mesajului general-uman. „ La un spectacol Corida,/ ultimul pentru toreadorul Alvaro Munera/artist și public au fost martorii unei experiențe șocante,/ unice,/ au consemnat ziarele întâmplarea./ Alvaro a privit hipnotic în ochi taurul/ pe care trebuia să-l omoare/ în fața a zeci de mii de oameni/ și n-a mai avut puterea / să continue spectacolul/ sângeros/ impus./ S-a așezat pe marginea arenei,/ distrus de remușcări,/ mai ales că/ și reacția animalului/ a fost/ absolut fabuloasă./ Taurul s-a apropiat de el/ și l-a privit drept în ochi,/ cum nu fac unii oameni/ care au vina în ei,/ fără să-l atace,/ iar matadorul,/ impresionat, a izbucnit în plâns/ și nu a mai putut continua/ ceea ce avusese de făcut” ( Ion N. Oprea, ”Nif-Nif,Naf-Naf, Nuf-Nuf și alții ca ei”, Ed, Armonii culturale, 2017, pag.74) .

     Volumele de poezie vin ca un fel de respiro, lejer și jucăuș (în cel mai bun sens al cuvântului) printre lucrările ample de factură dicționar- enciclopedic, cele memorialistice  sau cele cu conținut istoric: ”Fragilitate. Cuvinte pe verticală”- 2016, „Trăiri.Eseuri pe verticală”- 2016, „Apocalipsa. Eseuri pe verticală”- 2016, „Tunelul, Eseuri pe verticală”-2016, „Necuvântătoarele-Cuvinte pe verticală”- 2017, „Nif-Nif, Naf-Naf, Nuf-Nuf și alții„-2017 și recentul volum apărut la Editura Armonii Culturale , în 2018 ,”Cuvinte”.

      Sintagma „pe verticală”, revenită obsesiv, nu e o simplă semnalare a modului cum sunt aranjate versurile în pagină, formând adevărate construcții arhitectonice, un fel de „coloane ale infinitului” din cuvinte, ci trimite indubitabil la verticalitatea opiniilor civice ale scriitorului.Căci, dincolo de aspectul ludic, transpare vocația clasică moralizatoare și didacticistă care explicitează demersul scriitoricesc. Adresându-se în egală măsură celor mici dar și cititorului adult, poezia aceasta pare să te întoarcă spre universul atât de bogat în semnificații al niciodată uitatului ”Micul Prinț” probând încă o dată adevărul simplu că e un veritabil tur de forță pentru orice autor să scrie despre  lumea copiilor și pentru lumea lor, acest spațiu al ingenuității absolute, în care miracolul este perpetuu conținut  în toate aspectele cotidianului. Așezat sfătos în fața auditoriului, al cărui prezență e însăși rațiunea de a fi a textului, autorul, ca un alt Pere Castor transpus în decorul autohton românesc, își deapănă în versuri istorisirile despre animale și oameni, despre obiceiuri și întâmplari cu tâlc întrebându-ne cu o retorică insinuantă: Ce/necuvântătoarele/nu au viața lor /și faptele proprii/care trebuie cunoscute/de picii de lângă noi…/că dacă nu le-ar avea,/ar mai poposi și adăsta/copiii/sau nepoții noștri atât,/în preajma celor mai mari?”( ”Față.Prefață”pag.6). Volumul întreg se constituie din piese aparent dispersate care se adaugă firesc de parc-ar izvorî dintr-un rezervor nesecat și se așază ca într-un puzzle ingenios reconstituind un univers familiar, ușor arhaic, în care fabulosul de esență rurală ne trimite spre lumea lui Ion Creangă. Nu întâmplător aceasta lume plină de candoare este pur și simplu invadată de sufletul de copil care receptează cu maximum de precizie și naturalețe glasul și legile firii („ Păpușa”, „Frunză”,„ Răniții”, ”Sânziene”).  Și pentru că universul infantil este întotdeuna aureolat de prezența tuteleră a modelului adult (tatăl, mama, învățătorul, dăscălița, preotul), acesta se întrețese în însăși substanța eposului liric în scene care evocă nimic altceva decât copilăria noastră a tuturor celor care au trăit în lumea satului românesc : mama care strânge cenușa din soba casei pentru a obține leșia curătătoare ori săpunul cu arome de plante, ori miraculoasa combinație chimică a culorilor naturale, învătătorul căruia copilul îi destăinuie descoperirile sale din cărți, părintele Pricopescu lămurindu-i taina frunzei și a lacrimii Fecioarei Maria la slujbele duminicale…Și astfel cresc în mod firesc rădăcinile, conștiința identității de neam și tară, într-o lume ce pare a avea legile și valorile ei eterne ( „Cenușa”, „Leșie”, „Săpun”, Chimista”, ”Rădăcini”, „Țărâna”, ”Identitate”, „Copilărie”,” Orizont”, ”Miracol”). Tabloul acestei lumi, cu sugestii picturale grigoresciene, e antologic atât prin elementele care-l configurează cât și prin lexicul atât de bogat și mustind de  autenticitate : „ Aici,/în curtea largă,plină cu de toate,/lemne de pădure,/dar și/tăietorul,/loc unde tata făcea haragii,/alături hălăciuga,/bună de foc,/pentru tot anul;/Mai încolo iarbă, flori,/gângănii și copacul/ salcâmul,/ bătrânul,/ cel mai bun prieten al meu,/ de creanga căruia/ atârnase tata scrânciobul,/ cu care/ mă dădeam huța/ eu cu prietenii./ La poartă,/ pe bancă/ dar și pe marginea șanțului,/ la podeț,/ ciopor,/ se adunau sâmbătă sera,/ mai spre chindie,/ și mai cu seamă/ Duminica,/ -după slujba de la biserică- /femeile…/unele cu pruncii în brațe/ ori pe lângă fuste,/ prietenele mamei…/și puneau țara la cale.” ( „Sfat”, pag.127) Dar perspectiva se schimbă odată cu diversele ipostaze ale autorului. Starea de preaplin sufletesc al acestui ”Nică” din Priponești este înlocuită de accente de rechizitoriu căci ochiului atent al publicistului adult nu-i scapă degringolada morală a prezentului: ” De la un timp/ încoace,/ nu vi se pare/ că noțiunile citate/ s-au cam degradat/ și/ vinovăția/ ne aparține?//…Legea iubirii de țară,/ de neam,/ de familie-/ care însemnau identitatea-/ devine primejdioasă pentru unii,/ dar țineți minte,/ a uita de mama și tata,/  de țară,/este ca și cum ne-am pierdut buletinul,/ numele și prenumele,/ locul de naștere,”(”Înlocuri”, p. 27) Antiteza este dublată fulgerator de ironie atunci cănd este adus în prim-plan prezentul. Familia „ajungea și la 20 de suflete,/ că barza/ atunci/ își făcea cuibul/ deasupra casei/ nu în vărful/ stâlpului de telefon/ dărâmat de vijelii…”(Cuminte, pag.113)

Vorbind despre ceea ce face particular și unic în felul său discursul literar integral al autorului, în aceasta carte, termenul de epos liric este doar la prima vedere contradictoriu. Dacă prin tematică, prin recursul la morală, tradiție și credință autorul se circumscrie unei moșteniri literare clasice, prin recuzita artistică folosită, versurile lui Ion N. Oprea se apropie de poezia posmodernistă contemporană. Granițele dintre genuri și specii literare sunt labile. Avem a face cu un text narativ sau cu unul liric, cu o meditație sau cu un eseu? Stilul nonfictional (jurnalistic) își ia revanșa asupra celui fictional (beletristic) cu aproape toate implicațiile în câmpul expresivității imagistice: refuzul figurilor de stil, aducerea faptului cotidian, aparent mărunt, în poezie, epurarea sentimentalismului,diluarea fiorului liric, preferința pentru  limbajul oral și familiar, ironia subtilă care se revarsă din spatele interogației retorice și, nu în ultimul rând, jocul vizual al cuvintelor așezate într-o simetrie căutată, colajul de text și imagine dar și suprapunerea sau intercalarea de teme sau de ipostaze auctoricești în același text sau în texte ce se succed la distanță.

Volumul ” Cuvinte”al domnului Ion N. Oprea „patriarhul literelor ieșene contemporane” (Gheorghe A. Stroia), volum apărut la Editura „Armonii culturale” în 2018, în condiții grafice care încântă ochiul, e un prilej de lectură savuroasă care-l poartă pe cititor pe tărâmul mirific al copilăriei cu toată nostalgia pentru un univers pierdut pentru totdeauna dar și cu neliniștitoarea întrebare „Quo vadis, homine?”.

                                                            Pădureni, Huşi-Vaslui 26 ianuarie 2019