Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 2 (122), februarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Camelia Pantazi Tudor    – „Culori secrete” ( Editura Astralis, 2018)

Primit pentru publicare: 18 Febr. 2019
Autor: Cleopatra LUCA
Publicat: 19 Febr. 2019
© Cleopatra Luca, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Cu pași ușori, Camelia Pantazi Tudor se apropie de beletristica propriu-zisă, deși nu se prea lasă smulsă din sfera literaturii de călătorii. Volumul „Culori secrete”se află la granița dintre cele două ramuri. Din a vedea lumea prin ochii estetului scriitoarea a făcut o pasiune.

În volumul „Culori secrete”, autoarea îl conduce cu dezinvoltură pe cititor prin câteva mari orașe ale Europei: Budapesta, Londra, Rotterdam, Florența, Paris, Barcelona și București. Întreprinde călătoriile în funcție de anumite întâmplări. Ele o ajută să  viziteze aceste minuni ale lumii.

Călătoarea noastră este mai atrasă de arhitectura și diferitele muzee care marchează trecerea istoriei peste anumite puncte ale dezvoltării omenirii în Bătrânul Continent decât să se concentreze asupra problemelor pentru care a fost trimisă să se documenteze. Dezvăluie cititorilor descoperirile ei cu plăcere, cu dexteritate și cu regretul că nu are suficient timp să parcurgă mai în detaliu traseele propuse. Se concentrează atât de profund asupra celor oferite de ce au adăugat anii de-a lungul mileniilor asupra pământului încât uneori iese din contingent marcând momentele prin intensitatea unor culori ce dau fiecărui oraș în parte trăsături specifice.

Culorile pe care le vede doar ea fixează cu intensitate anumite trăsături ale contactului cu orașul pe care-l parcurge cu piciorul. Vrea să savureze cele văzute și să facă anumite observații, nu să i le ofere ghidul în goana autocarului.

Deși se află în plină iarnă la Budapesta și poartă după sine o plasă cu medicamente, EA valorifică fiecare minut pentru a observa prin ce se remarcă orașul de pe Dunăre, capitala Ungariei. Cititorii iau contact cu anumite clădiri înălțate încă din secolul al XVIII-lea ori cu Podul cu lanțuri, cu Bastionul Pescarilor, cu Biserica Matthias în care fusese încoronat Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu Bulevardul Vaci Utca, cu Bazilica Sf. Ștefan, în stil neorenascentist, cu Podul Margareta etc, etc.

Turista are deosebita plăcere de a se plimba singură sau împreună cu unul dintre prietenii recent întâlniți. Bărbații aceștia îi completează confortul, îi înlătură temerile și-i dau senzația de bine. Budapestei îi lasă drept jertfă șiragul de perle albe cumpărat de la un magazin de lux și capătă în schimb zăpada imaculată, nonculoarea care o inundă și-i imprimă ideea începutului de lume. A pierdut întâlnirea la timp cu fiul EI în ajunul Crăciunului, dar doamna frumoasă și elegantă concluzionează că în urma fiecărei vizite în lumea asta mare a avut de câștigat, a văzut ceva, a simțit că nu trăiește degeaba.  Și iată o primă culoare. Urmează altele…

Din capitolul „Ultimul dans”, dedicat Londrei, aflăm că turista este impresionată de imensitatea aeroportului Heathrow, de longevivele taxiuri negre, de vechimea hotelurilor cu camerele lor minuscule, de Laincester Square, de statuia lui Shakespeare, de Piața Covent Garden, de Opera Regală, de Galeria Națională, de Britsh Museum, de Turnul Londrei, a cărei construcție a fost începută în secolul al XI-lea, de Catedrala Westminster, de clădirea Parlamentului, de Oxfort Street, de Muzeul Madame Tussauds. Culoarea care se impune în acest oraș al clădirilor impresionante spălate mereu de ploaie este griul. Savoarea o dă ajutorul oferit de Ștefan, un român statornicit în orașul de pe insulă, iar ieșirea din normalitate se manifestă prin împletirea realității curente cu excursia imaginară a cuplului format din afaceristul român însoțit de răsfățata sa soție morți într-un accident de avion în 1937. Scriitoarea noastră scoate mai puțin în evidență partea socială a englezilor, ca, de altfel, și a celorlalți locuitori ai orașelor pe care le cutreieră. Fiind o însingurată, EA se interesează de  statornicia orașelor pe care le vizitează. Observăm cu ușurință pasiunea pentru istorie a Cameliei Pantazi Tudor.

Și iată că are prilejul să constate în Rotterdam cât de tentantă este trăirea clipei ( cap. „Doar clipa” ). Culoarea prin care se remarcă este rozul. Din orașul clădit pe apă, precum Veneția, pleci impresionat de fabrica de porțelanuri, de ceramica albastră, de Casa Albă –  primul zgârie-nori din Europa, de Podul Erasmus, de contribuția lui Veermer la pictura secolului al XVII-lea, de amenajarea râului Rotte și de cât de amabil poate fi ghidul ce revine cu multă ușurință la statutul lui de îndrumător turistic.

Nimic n-o încurcă pe călătoarea de plăcere să viziteze ceva interesant, nici zăpada, nici ploaia, nici căldura.  Labirintul străzilor venețiene o ghidează pe excursionista solitară spre Piața San Marco, în octombrie 1999. Se deplasează cu entuziasm și curaj. Rămâne impresionată de Marele Canal, de Podul Rialto, de Bazilica San Marco, simbol al Veneției, de Palatul Dogilor, cu arhitectura lui gotică, de Cafeneaua Florian, o permanență a orașului din secolul al XVIII-lea încoace, al cărui prag i-a fost trecut de Lordul Byron, de nemuritorul Goethe, de Chateaubriand, Dickens, Proust și mulți alții. Albastrul este culoarea ce amintește lumii de Veronese și este aceea pe care i-o atribuie turista orașului construit pe apă.

Cartea Cameliei Pantazi Tudor este un ghid inteligent prin marile orașe europene pe care le colorează diferit pentru a le face și mai atractive și a le marca după gustul EI, în afara orientării conforme cu ceea ce natura, mâna omului și istoria le-a dăruit.

Parisul. Da, Orașul Luminilor este unul din cele pe care autoarea le-ar vizita permanent. Acesta este în atenția scriitoarei pe tot parcursul capitolului „Așteptarea”, în care misteriosul personaj A Z o plimbă prin puncte nodale ale marelui oraș, fără a i se arăta, ci doar îi suscită interesul prin diverse semnale atrăgându-i atenția prin e-mail-uri. O avalanșă de clădiri, străzi, muzee, grădini și alte elemente peste care nu poți trece cu vederea. Ar fi imposibil să nu amintești de simboluri precum Notre-Dame de Paris, de Turnul Eiffel, de Bazilica Sacre Coeur, de Grădina Luxemburg,  de Grădinile Tuilerie, de Place de la Concorde, de Musee d`Orsay și de Muzeul Luvru. Nu, n-am uitat de Galeriile „Lafayette”unde poți cel puțin să vezi, dacă nu ai cu ce să cumperi. Culoarea Parisului este movul. „Căzuse înserarea peste orașul mov și, încet, încet, oamenii se retrăgeau spre casele lor, hoteluri, restaurante, baruri, bistrouri, fiecare mai mult sau mai puțin împăcat cu propria viață”, amintește autoarea la pagina 135.

Prin altă împrejurare EA ajunge să vadă și Barcelona, despre care organizatorul Programului le spusese în autocar (…) că „era cel mai frumos oraș din Europa”. De gustibus… Împreună cu doi colegi de breaslă tânăra este dispusă să străbată cu piciorul orice oraș minunat. Cel despre care se ocupă acum este supus culorii galben-auriu. „Clădirile astea sunt galbene și sclipitoare. Până și copacii au frunzele aurii. Orașul ăsta strălucește pur și simplu!” ( p. 141 ) Și aici pot fi amintite puncte-cheie, precum Via Laietana, Palatul Muzicii Catalane, Muzeul de Istorie a Cataloniei, străzile înguste, monumentul lui Columb, Sagrada Familia , Poble Espanyol, Muzeul Național de Artă Catalană și era imposibil să nu amintească de vestitul arhitect Antonio Gaudi ori de pictorul de geniu Picasso.

Bucureștiul a fost marcat prin culoarea roșie, pentru că „Acasă este locul unde se află inima!” iar acasă este acolo unde se găsește băiatul doamnei străpunsă de dorința călătoriilor, dar și de dorul de cea mai apropiată ființă, copilul, minunatul băiat. Capitolul „Eșarfa roșie” este dedicat orașului București. Îl străbate cu pasul prin centru și, pentru parcurgerea unor distanțe mai lungi, se folosește de metrou sau de troleibuz. După traversarea Bulevardului Regina Elisabeta prin dreptul Colegiului Național „Gheorghe Lazăr”, numit după acela care a rămas părintele învățământului bucureștean, Parcul Cișmigiu este o atracție prin Rotonda Scriitorilor, Izvorul lui Mihai Eminescu, Restaurantul Monte Carlo, lacul cu lebede și aleile cu tei. Capitala țării a fost numită cândva, între cele două războaie mondiale, a fi „Micul Paris” pentru frumusețea Căii Victoriei, pentru Palatul Cercului Militar cu sălile lui de expoziții, mai ales de pictură, cu Fântâna Sărindar, cu restaurantul „Capșa”, cu cofetăria „Nestor”, cu „Galeries Lafayette”, pe mai departe, cu Universitatea, cu „Romarta Copiilor, cu Librăria „Mihai Eminescu”. O curiozitate îi rămăsese: cum va dezlega secretul eșarfei roșii. EA se întoarce la Rotonda Scriitorilor în Cișmigiu. Acolo printre scriitorii cunoscuți, ciopliți în piatră de mai mulți sculptori, un scriitor mult mai tânăr, care, de asemenea, nu mai există, s-a conturat pentru câteva clipe, apoi, umbra lui s-a ridicat la cer însoțită de eșarfa roșie, semn al inimii dispărute prea devreme. În locuri cunoscute doar de cei doi care s-au iubit, eșarfa roșie se mai arată din când în când spre aduceri aminte.

Ianuarie 2019