TERRA BELIGERANTĂ

Tresaltă inima
în ritmuri amare
și luptă din greu
în crasa dezolare,
ce încearcă,
cu-ale ei scântei,
să monopolizeze
albii porumbei,
care, eliberați,
ar zbura spre corifei.

E un sinuos război
dus cu arme nevăzute,
neîngăduitoare,
dar recunoscute
ca fiind letale,
în orice sferă,
ancestrală sau nouă,
aducând daraveră,
dramă și venin
și chiar zaveră.

(1.XI.2020)

VEȘTI DE TOAMNĂ

Crunt, s-a supărat soarele pe lume.
Nu mai e răsărit și nici apus.
Doar o hidoasă-ntunecime!

Chiar luna, nopți nu mai veghează.
Ea stă ascunsă de-a stelelor sclipire.
Iar omenirea e dureros de trează!

Copacii, florile și chiar imașul,
parcă, de chin, s-au tot uscat.
Și nu se mai aude ceterașul!

Mereu, tot lăcrimează un cer înnourat,
împrăștiind umiditate dură.
Izvorul mulțumirii a secat!

De undeva, din depărtări albastre,
printre obstacole, speranța s-ar zări.
Dar e-un parfum naiv al florilor din glastre!

(23.XII.2020)

LUMINĂ!

„… Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat…
… mai înainte de toți vecii…“
spun evlavioșii,
căci
dacă nu s-ar fi ivit
acel punct de lumină,
nici noi n-am fi trăit
ca să mulțumim Soarelui
pentru îndepărtarea
întunericului
și n-am fi cunoscut
ce înseamnă iubirea
pentru frumosul avut,
și n-am fi viețuit
cum dorește soarta,
până la sfârșit.

(8.I.2021)