Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

PARADOX 10.

Nicolae CORNESCIAN

 

 

 


PARADOX
10.

– Tocmai ți-ai mărturisit iubirea. Ori…?
– Căci pe moment crezusem că…
– Ce?
– Nimic important, ci, pur și simplu, am bănuit că ar trebui să pun capăt parvenirilor tale.
– Într-o asemenea situație, respectivul pas pare cât se poate de meritoriu.
– Nu glumești?
– Nicidecum. Ci, mai bine zis, îți mulțumesc că în cele din urmă ai înțeles chiar și tu în ce rezidă adevăratul sens al acestor persecutări.
– Ce persecutări? Adică, presupui că am luat-o razna.
– Necum. Și nici nu trebuie să-ți faci griji de prisos, căci, în această privință, nu-mi împovărez capul cu tot felul de idei inutile.
– Altfel spus, privești cu superioritate toate astea.
– Nu chiar cu superioritate, dar, mai degrabă, nu am nici o justificare să mă dedau la tot soiul de analize a ceea ce, în concepția mea, nu are nici o valoare.
– Dar, oricum ar sta lucrurile, cred că observi și tu că undeva, aprofundând toate astea, tot ce ți-am povestit, se ascunde o fărâmă de adevăr. Mai precis, ceva esențial. Precum și acele poze sau caiete cu partidele de atunci.
– Farse care presupun că nu ar trebui să te chinuie câtuși de puțin. Ba mai mult decât atât, după câteva minute de examinări mult mai ample, cred că tot ce admiți a fi adevăr poate că și e adevăr. Dar nu al nostru. Ci al altora, al celor care, ia aminte, existau încă și atunci, și care ne semănau întru totul. Locuiau undeva acolo, într-o clădire mărginașă și etalau aceeași pasiune îndrăcită, ca și noi, pentru acest joc al minții.
– Convenabil și minuțios. Logic, chiar. Evident că la fel gândeam și eu până n-am început să-mi amintesc. Exact așa cum s-a petrecut. Cu amândoi.
– Fabulații.
– Desigur că ai motivele tale să crezi tot ce vrei sau să ignori toate astea. Însă, dacă binevoiești, te implor să mă ajuți să mă înțeleg mai bine. Mult mai bine.
– Bine, dar luând în considerare tot acest absurd, indus de dorința de a respecta anumite principii logice, ar trebui să știi că toate astea, treptat, îmi induc un fel de agasare. Căci nu sunt cel care ignoră limita clară dintre veracitate și imaginar. Deși ficțiunea e principala mea preocupare, în viața de zi cu zi, preponderent, prefer exemplele clare, pe baza cărora se poate defini orice fel de realitate.
– Ești șahist. Și asta adeverește cât se poate de clar ignorările tale ale orgoliilor mele. A tot ce în anumite momente mă obligă să mă simt întru totul neajutorată.
– Dar și tu, uneori, gândești al naibii de profund. Mai ales, în timpul meciurilor noastre. Așa că presupun că și acum, când ajunsesem deja destul de departe, ar trebui să-ți schimbi oarecum această tactică a ta, destul de rudimentară.
– Convin să rămân vigilentă. Mai ales că în prezent simt un soi de vlăguială bizară. Totodată, suspicionez că mă așteaptă un rău iminent. Bănuiesc că ceva ineluctabil în curând ne va paște pe amândoi. Ca și atunci când îmi evitai toate rugămințile, căci apreciai că o parte din bănaturile mele din acea vreme nu erau altceva decât niște temeri de prisos.
– Ceva de rău augur? Se va petrece cu tine?
– Chiar și cu tine.
– Dar, la drept vorbind, eu nicidecum nu mă consider inclus în toate aceste, cum presupui, întâmplări petrecute doar în amintirile tale. Sau ce altceva nu ar fi ceea ce consideri adevăr. Adică, personal, nu am simțit niciodată ceva asemănător. Nici măcar atunci când scriu și-mi închipui mii de amănunte posibile. Când mă strofoc să cred că tot ce expun acolo ar putea fi destul de veridic. Iar tu, citind toate astea…
– Dar de câte ori să-ți repet că nu am citit nimic? Niciodată. Ba nici n-am știut de această pasiune de-a ta.
– Dacă vei continua să mă minți, am să pun capăt acestei discuții.
– Preferi să taci și să nu afli adevărul?
– Am să-mi urmez calea și am să uit totul; tot ce nu a fost niciodată.
– Mai întâi însă, promite-mi că ai să-mi mai faci un ultim hatâr. Promite-mi că ai să mă urmezi undeva.
– Unde?
– În acea casă.
– Ce casă?
– Casa din hăul pădurii. Cea din clipul pe care ți l-am trimis.
– Dar la ce mi-ar putea folosi toate astea?
– Ca să te convingi.
– Să mă conving? De ce anume?
– De faptul că, în cele din urmă, ai să pricepi chiar și tu toată această rătăcire sau cine știe cum mai numești respectiva stare a mea a totalei neînțelegeri. Acest absurd din pricina căruia simt că nici nu mai pot să gândesc cum trebuie. Mai ales, când nu ești alături.
– Și dacă am să te refuz? Atunci? Vei continua să bați câmpii și să consideri adevărat tot ce nu fusese și nici nu putea fi vreodată?
– Dacă vei refuza, atunci ar trebui să știi că vei pierde unica șansă de a afla tot ce e destul de important. N-ai să cunoști ceea ce, după cum observi, am găsit destul curaj ca să-ți destăinui. Mai precis, să-ți prezint în detaliu. Chiar până la ultimul amănunt.
– Doar cuvinte din care observ că, găsind destulă putere, reușești să construiești tocmai acele idei ce nu mă interesează câtuși de puțin.
– Dar mai există și dovezi. Concrete.
– Poze? Nu sunt decât niște trucaje reușite a ceea ce destul de bine reprezintă doar o realitate posibilă. Tocmai cea pe care mi-o reprezint zi de zi. Când scriu. Când construiesc dimensiunile mele fictive, recunosc că tocmai așa, prin aceste tonuri și pe baza acestor contururi, existente chiar și-n fotografiile tale, îmi închipui totul; toate astea.
– Acolo, totuși, în acea casă există ceea ce, ai să-nțelegi chiar și tu, n-aș reuși să redau niciodată. Clădirea, pe deasupra, casa în sine, bănuiesc că nu consideri că și ea e doar vreo invenție de-a mea.
– La drept vorbind, exact așa cum apare și-n film, mi-am imaginat-o și eu. Aceeași nuanță. Și același luciu aproape metalic, vibrând de jur-împrejur.
– Interiorul, totuși… Dar sunt sigură că de ai să dai crezare spuselor mele și ai să mă urmezi până acolo, ai să pricepi mult mai multe decât bănuiești în prezent. Poate că ai să-ți amintești. Vei afla tot ce nu poate fi înțeles. În nici un fel. De nimeni, dacă te folosești doar de logică. Mai ales, de acele principii de-ale tale pe care observi că le folosești destul de des în timpul partidelor noastre de șah.
– Dar n-ar trebui să-ți faci atât de multe griji în privința asta. Căci consider că nu e necesar.
– Simt că nu mai suport.
– Tocmai de aceea ar trebui să abandonezi totul și să nu-ți pricinuiești și mai mult rău.
– Am încercat, dar nu pot. Chiar și-n vis, când nu ești alături, ca în vreun hău întunecat, văd toate astea. Te văd pe tine. Pe cel de atunci. Și mă trezesc deîndată.
– În acest caz, iartă-mi franchețea, n-ai încercat să ceri ajutorul vreunui medic?
– Nu. Căci nu-i vorba de asta. De vreo cauză psihică.
– Nu pune aproape la inimă tot ce îți sugerez. Află însă că nu intenționez să-ți induc alte suferințe. Cel puțin, nu acum când și eu, chiar și eu simt ceva destul de inexplicabil în ceea ce privește persoana ta.
– Desigur, căci știi să atingi esențialul. Știi să minți, dar află că acum nu mai am nevoie de toate aceste mutări ocolitoare. Vreau cu totul altceva. Vreau să joci cât se poate de direct. Cât se poate de deschis. Fără nici o viclenie și fără sentimentalisme de prisos, care acum nu mai atribuie nici o coloratură vorbelor tale flușturatice.
– Tocmai așa procedez și acum. Joc direct. De aceea, cât se poate de deschis, mă strofoc să pricep de ce uneori dorești să cunoști tot ce nu se poate explica necum. Tot acest absurd. Această dimensiune scornită. Vreo posibilă viață comună, cea de atunci, ori cum mai numești tot ce nu a fost niciodată.
– Chiar de nu pot găsi cuvinte convenabile, ar trebui să știi că această cerbicie de-a mea e cauzată doar de o acerbă dorință de a-mi desluși ceea ce treptat începe să mă agaseze chiar și pe mine. Căci nici eu nu mai pot suporta toate astea.
– Asta înseamnă că, dând sens spuselor tale, ar trebui să te îndepărtezi de toate astea. Cât mai curând cu putință.
– Am să-ncerc, dar deocamdată nu sunt capabilă de așa ceva. Căci există ceva incontrolabil în tot acest joc, destul de complicat. Ceva ce nu poate fi înțeles nicidecum, cu toate că e cât se poate de evident. Tocmai ceea ce mă obligă să mă simt un fel de cobai. Mai precis, tot mai des încep să trăiesc senzația că din zi pe zi devin tot mai mult cea de atunci. Iar tu… știu că presupui că încep să fiu obsedată de tine. Fapt care, în oarecare măsură, e destul de adevărat. Căci eu, așa cum ți-am spus anterior, eu te iubesc. Nu pot să-mi explic de ce, dar te iubesc. Enorm și dureros. Tulburător și nebunește. Așa cum se iubește doar o singură dată în viață. Doar un singur om. Pe cel care ți-e destinat tocmai ție.
– Șuguiești.
– Nu. Căci văd că nu pricepi mai nimic. Nu simți nimic. Nu observi că, atunci când îmi ești alături, nici măcar nu-mi desprind privirea de tine.
– Cred că-ți pricinuiești numai rău, căci acum am nevoie de cu totul altceva, dar nicidecum de acest sentimentalism ieftin. Vreau să mă conving de cu totul altceva. Mai precis, de justețea a tot ce-mi descrii referitor la cealaltă viață. Iar aceste sentimente anodine, iartă-mă, apreciez că nu mă pot ajuta cu nimic.
– Sentimente anodine. Așa, deci, numești suferințele mele?
– Fie-mi cu iertare, dar luând în considerare tot ce se petrece acum, tocmai aceste legături neînsemnate cred că nu au nici o importanță.
– Tocmai aici, oricât de mult n-ai ignora toate astea, cred că se și ascunde temeiul tuturor legăturilor noastre. Și așa destul de complexe. S-ar părea anodine, destul de spontane și fără nici un sens, la prima vedere. Dar demne de atenție, spre a putea contracara orice fel de situație ingrată. Căci, doar recunoscând totul, am să pot să te ajut să pricepi tot acest adevăr destul de hilar.
– Evident că luând în considerare toate aceste confesiuni, nu-mi permit să-ți ofer speranțe deșarte. Adică, conștientizând toate astea, tot ce ai spus, n-am să răspund prin aceeași mutare.
– Dar simți măcar ceva?
– În alte circumstanțe, sigur că aș putea să simt cel puțin vreun fel de afecțiune ori acea atracție ce e dată de frumusețea ta incontestabilă. Căci află că, pentru mine, ești destul de atrăgătoare. Există ceva în ființa ta; acel ceva ce hipnotizează și atrage precum magnetul.
– În alte circumstanțe?
– Dacă n-aș cunoaște tot ce cunosc acum.
– Dar, la drept vorbind, tu nu știi încă mai nimic. În cel mai bun caz, poate doar presupui câte ceva, dar să știi, să simți tocmai așa cum simt și-mi amintesc doar eu, cred că acest fapt nu ți-e cu putință.
– În ceea ce mă privește, sigur că ai dreptate. Se înțelege că nu-mi amintesc tot ce închipui. Ce citești.
– Dar debarasează-te în cele din urmă de aceste aluzii fără sens. Căci eu nu citesc. N-am citit niciodată mai nimic din ceea ce, după cum admiți, descrii exact așa cum îți povestesc. Mai exact, cum îmi amintesc. Doar îmi amintesc. Acel timp. Tu. Noi. Acea pădure. Peregrinările tale prin ținuturile celorlalți. Acele vizite constante.
– Ceilalți?
– Cei din rândul cărora făceai parte și tu. Și mai faci parte încă și azi.
– Nu pricep.
– Cei care apăruseră în acea pădure cu mult timp înaintea oamenilor obișnuiți.
– Superiori nouă?
– Da.
– Evident. Tocmai așa presupuneam și eu, căci toate personajele mele ar trebui să fie întocmai așa. Proiecții exemplare ale celor obișnuiți. Căci tocmai în asta rezidă adevărata ficțiune: permanenta încercare de a te apropia de ideal. De a construi ceva ce nu seamănă cu nimic. Acel caracter al cărui trăsături ți-ai dori să le copiezi ori să le imiți neîncetat.
– Scuze, dar află că n-am nevoie să-mi definești noțiunea de personaj. Căci prea bine cunosc respectivul concept, ce poate fi întâlnit chiar și în manualele liceenilor.
– Se înțelege, din timp ce predai teoria literaturii.
– Însă aici nu de ficțiune este vorba, ci de ceea ce cunosc. Știu, simt și-mi amintesc mai mereu. Îți repet întrucât nu intenționez să pălăvrăgesc de pomană. Ci, mai degrabă, vreau să înțelegi chiar și tu cât de adevărat devenise totul. Cu atât mai mult, tocmai acum când nu-mi mai permit să stau deoparte și să mă prefac cum că nu a fost mai nimic. Nu s-a petrecut niciodată.
– Ce-i drept, chiar și eu, uneori, simt un fel de milă în ceea ce privește această incapacitate de-a ta de a te îndepărta de toate astea. De a uita tot ce persistă doar în imaginarul meu. Ca și tine. Persoana ta. Acest caracter destul de complex, care, în scrierile mele, mai mereu caută ceva inexistent. Iar uneori chiar lasă impresia că devine aproape libertin și independent de gândurile celui care l-a făurit. Desigur, personajul. Acea femeie ce îți seamănă întru totul și care în textele mele nu are nici un nume.
– Nu confunda, totuși, ceea ce nu se supune niciunei comparații. Căci din acest punct de vedere chiar și eu pot să afirm ceva asemănător. Pot să-ți prezint o multitudine de deosebiri dintre autor și narator. Toți acești actanți principali, care, cum cred că știi, în orice text de proză nu au nimic comun, cu toate că uneori, în mintea cititorului de rând, sunt percepute ca una și aceeași persoană.
– Dar tu, tu ești tocmai ea.
– Nu bate câmpii, căci nu ești tu cel care m-a inventat tocmai așa cum sunt acum.
– Nu te-am inventat, dar am înțeles că ești tocmai așa cum îmi doresc să fii. Doar pentru mine. Tu – întruchiparea tuturor fanteziilor mele. Tu – tot ceea ce simt că pot să fiu, pot să încerc să fiu; mult mai obișnuit și mult mai prezent cât timp ești alături.
– Pentru că și atunci, chiar și atunci afirmai toate astea. Ceea ce știu că ai să-ți amintești, dacă vei rămâne cu mine.

(va urma)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania