Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Eugen Șendrea ; © Florin Bălănescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul „Eudoxiu Hurmuzache” din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Costache Sturdza” din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre evoluția muzicii ușoare românești, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 31 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, schițați, vă rog, tabloul muzical autohton dinaintea Primului Război Mondial.
– Pe vremea când nu existau cinematografe, televizoare, calculatoare și Internet, bunicii și străbunicii noștri își strângeau cântecele, poeziile sau cugetările în albume cu amintiri. În 1897, Sevastița G. Cristescu așternea pe hârtie, cu pana înmuiată în cerneală, versurile care au traversat anii: „Albumul e icoana vieții,/Tezaur scump de amintiri,/Clădit în anii tinereții,/Plin de avânt și de iubiri./Târziu, în anii bătrâneții,/Albumul este răsfoit,/Trezește anii tinereții/Și-apoi, pe cel ce le-a citit.” În același an, ea cânta, împreună cu Benone Busuioc, șlagărul de la sfârșitul acelui veac, Doi ochi căprui: „Doi ochi căprui uitați pe lume/De cântul marilor poeți,/Din neagra umbră a uitării,/Aruncă-n jurul lor săgeți.” Dar a început prima conflagrație mondială, care avea să amuțească sunetele pianelor.

– Cum arăta peisajul muzical românesc în perioada interbelică?
– Abia la 20 noiembrie 1919, în casele Rosetti din București, vor curge, din nou, lacrimi de emoție, când Maricica Lapiteș a interpretat, acompaniată la vioară, noul șlagăr Am iubit doi ochi albaștri: „Am iubit doi ochi albaștri,/Poate-i mai iubesc și-acum,/Dar aseară-am văzut alții,/Mai frumoși, mai nu știu cum.” Tenorul Nae Leonard făcea furori pe scenele țării și în Franța, de unde a ajuns la noi succesul timpului, Coeur d’apache [Suflet de vagabond]. Tot atunci, cupletul Eu sunt maiorul Mura a revenit în forță: „Eu sunt maiorul Mura,/Priviţi-mă cum natura/Mi-a înzestrat făptura./Din cap până-n picioare,/În veşnica-mi splendoare,/Eu cresc ca o floare.“ Gramofonul, patefonul, dar, mai ales, apariția și răspândirea radioului, au făcut ca muzica românească să ajungă în aproape orice colț de țară. În constelația de compozitori care au rămas nemuritori prin melodiile lansate, se numără Ionel Fernic, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Vasile Vasilache, Henry Mălineanu, Elly Roman și atâția alții. Melodiile în vogă de la Paris au fost preluate imediat de marile orchestre românești. Două dansatoare, Milka și Bella, au lansat o nebunie a epocii, foxtrotul, iar, în 1928, Josephine Baker a impus charlestonul. La baluri, artistele locale își întindeau la maximum coardele vocale, interpretând De ce nu-mi vii?, Aș dori din piept să scot sau La umbra nucului bătrân. La Cercul Militar din Capitală, în schimb, ofițerii o aplaudau pe domnișoara Mimi, care rupea inimile cu Zică lumea, nu mă las și Foaie verde salbă moale, melodia cea mai cântată: „Foaie verde ca trifoiul,/I-auzi, mândro, pițigoiul,/Lasă la naiba războiul,/Haide să-nfundăm zăvoiul.” Bucureștii au explodat odată cu apariția nemuritorilor Cristian Vasile, Titi Botez, Jean Moscopol, Gion [Gheorghe Ionescu], Elena Zamora, Joujou Pavelescu, Silly Vasiliu, Mia Boxan, Zavaidoc [Marin Gheorghe Teodorescu], Mia Braia și Petre Alexandru, pe care i-a ajuns din urmă debutantul Gică Petrescu. Marile restaurante Consum și Drăgan au angajat orchestre de primă clasă, ce erau la curent cu toate noutățile. Se dansau rumba și bâțâita, dar se cânta și de inimă albastră. A izbucnit, însă, Al Doilea Război Mondial și sunetul muzicii a fost, din nou, estompat.

– Care a fost evoluția fenomenului muzical de la noi după restabilirea păcii?
– România își revenea din mers. Nu se putea trăi fără muzică; s-au redeschis grădinile de vară, iar orchestrele de prestigiu, printre care și cea a lui Paraschivescu, și-au reluat locul. După o simbioză sovieto-română (Serile de lângă Moscova), s-a impus noua generație de compozitori: Nicolae Kirculescu, Vasile V. Vasilache, Noru Demetriad, Sile Dinicu, Gelu Solomonescu, Vasile Veselovschi, Florentin Delmar, Aurel Giroveanu, George Grigoriu, Radu Șerban și alții. Noi cântece au cunoscut faima: Aladin, Ursulețul, Castel la mare, Cântec mexican, Kuru-kuru, Ada Kaleh, Valencia, Când muzica ne cheamă, Trăiesc o zi frumoasă și multe altele. Radioul difuza noi șlagăre: Un minut, Smaranda, Spune-mi ce să fac, Nu mă-ntreba, Cristinica, Astăzi, e ziua ta, Când nava se leagănă-n larg, Ce cauți tu în viața mea?, Prima poezie, Bughi-bughi, Știu că mă iubești și tu, Așa începe dragostea și altele. A doua zi după intrarea în scenă a Orchestrei Sergiu Malagamba, toți tinerii erau malagambiști, pășind marinărește și purtând sacouri în carouri mari, cămăși uni, cravate viu colorate, cu nodul mic și lungi până peste curea, pălării cu borul lat și panglica îngustă, pantaloni ascuțiți la gleznă și cu manșetă, ciorapi din lână fină, vărgați sau în culori tari și pantofi din piele de antilopă, cu talpa groasă. Din nou, radioul și-a făcut datoria; erau difuzate succesele Sanda și Marinică, la întrecere cu cântecele grupului sud-american Los Paraguayos, în timp ce Luigi Ionescu impunea, pentru prima dată în lume, un șlagăr românesc – Lalele.

Florin Bălănescu