Cezar Petrescu s-a născut la 1 decembrie 1892, în satul Hodora, comuna Cotnari, plasa Cârligătura, județul Iași și a murit la 9 martie 1961, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A fost un cunoscut romancier, nuvelist, dramaturg, memorialist, traducător, gazetar, redactor, conferențiar și grafician. A fost căsătorit de cinci ori și a avut un fiu. A absolvit Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat circa 70 de volume – romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică, literatură pentru copii, studii, memorialistică și note de călătorie. A fost secretar general în Ministerul Artelor (1936). A obținut Premiul Național pentru Literatură (1931) și Premiul de Stat pentru Dramaturgie (1952), fiind ales membru titular al Academiei Române (1955). În orașul Bușteni, județul Prahova, funcționează casa memorială care îi poartă numele, iar Poșta Română a emis un plic cu ștampilă specială și un timbru poștal cu efigia sa (1992).

Ilinca Grigorescu s-a născut la 10 septembrie 1976, în orașul Sinaia, județul Prahova. Este căsătorită și are o fiică. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității Spiru Haret din București. A lucrat ca profesor în învățământ și ca muzeograf la Casa Memorială Cezar Petrescu din Bușteni. Despre viața și activitatea marelui scriitor, precum și despre casa și muzeul care îi poartă numele, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 24 august 2012, în incinta acestuia.

– Doamnă Ilinca Grigorescu, care este istoria acestei clădiri?
– Casa are trei niveluri și a fost construită în 1918 de familia avocatului bucureștean Nobilescu, de la care scriitorul a cumpărat-o în 1937, achitând-o cu banii câștigați din vânzarea trilogiei Romanul lui Eminescu (Luceafărul, Nirvana și Carmen Saeculare). Când s-a mutat aici, nu existau sobe; probabil, familia dinainte venea numai vara. Din acest motiv, prima lui grijă în momentul mutării a fost să meargă în Ardeal pentru a comanda teracotă cu care să ridice sobele. Mereu spunea: „Am mai pus o carte pe foc!”, pentru că, din banii pe care-i obținea din vânzarea romanelor, trebuia să-și cumpere lemne.

– Descrieți, vă rog, interiorul casei.
– În holul de intrare, se află statuile lui Horea, Cloșca și Crișan, pe care scriitorul le-a primit în dar de la sculptorul Oscar Han în 1944. Prima încăpere este sufrageria, mobilată simplu, în stil românesc. Mobilierul de aici este singurul făcut la comandă, la București, de frații Topa, meșteri vestiți la vremea aceea. Urmează un birou de primire pentru oaspeții de seamă, în care se găsesc 1.700 de volume, din cele 12.000, câte numără întreaga bibliotecă. Mobilierul este făcut după desenele scriitorului, din lemn de brad, ars și băițuit, conceput să fie mare și încăpător, dar care să nu ocupe spațiu foarte mult. La etajul al doilea, se găsește camera de lucru sau biroul de iarnă, cu ustensilele de scris și fotoliul așezat cu spatele la ușă (sau „la ispită”, cum îi plăcea lui să spună). Această încăpere i-a fost și dormitor până în 1953, când a suferit primul atac de cord și, la rugămintea medicilor, a fost nevoit să se mute într-o altă odaie. Camera este foarte mică – aici și lucra, se și odihnea; fuma foarte mult, aproape trei pachete de țigări zilnic. Din acest motiv, încăperea alăturată îi va deveni dormitor din 1953 până în 1960, când a părăsit definitiv această casă. În septembrie 1960, a plecat într-o documentare pe litoral pentru romanul Vladim sau drumul pierdut, pe care n-a mai apucat să-l termine, pentru că acolo a avut primul atac de cord. Concomitent cu casa de la Bușteni, a deținut și un apartament cu chirie la București, unde s-a întors de pe litoral, deși și-a dorit din tot sufletul să revină la Bușteni, fiindcă a iubit foarte mult casa de aici. Medicii, însă, nu i-au permis, pentru că aerul tare de la munte îi făcea rău și, din păcate, în urma celui de-al doilea atac de cord, a murit în primăvara anului următor. În continuare, se intră într-un birou-bibliotecă, unde se găsesc 2.000 de volume în limba franceză. Într-un raft, este așezat bustul lui Mihai Eminescu, în spatele căruia se află o serie de cărți din opera sa. Pe o măsuță, se află ultimul articol, rămas neterminat, După dezbateri, faptele, iar, pe alta, veghează și acum serviciul de cafea, un borcan cu cafea rămasă din timpul scriitorului, țigările și medicamentele. De aici, se iese în verandă, locul de lucru în timpul verii. Camera care urmează conține cea mai mare parte a bibliotecii, din care trei sferturi în limba franceză, 700 de volume primite cu dedicație, restul fiind cumpărate de el; nu există nicio carte pe care să n-o fi citit. Încăperea alăturată este un birou de presă, unde se păstrează 15.000 de ziare și reviste, la care, în mare parte, a fost fondator sau colaborator; a făcut 49 de ani de gazetărie și chiar a trăit mai bine ca ziarist decât ca romancier. Pe pereți, sunt fixate tablouri care poartă semnături cunoscute la vremea aceea – [Ion] Theodorescu-Sion, [George] Lövendal sau [Aurel] Jiquidi. Mobilierul, sobele și toate obiectele sunt originale; casa a rămas exact așa cum era în vremea lui, cu excepția unei singure modificări, făcută aici. În vremea scriitorului, erau două dormitoare – al mamei și al soției –, care, prin deschiderea arcadei și închiderea geamurilor laterale, au generat un spațiu rezervat expoziției documentare a muzeului, cuprinzând alte fotografii de familie și întreaga operă a scriitorului. Cel mai cunoscut dintre romanele sale rămâne Fram, ursul polar, scris în doar două săptămâni, în iarna anului 1932, când autorul se afla la una dintre surorile sale, în satul Cernatu [astăzi, cartier în orașul Săcele] de lângă Brașov. Pe arcade, este prezentat scriitorul în postură de grafician (puțini știu că a și desenat). Sub fotografia mamei, se află unul dintre romanele sale, Tapirul; din tot tirajul, primul volum i l-a dăruit mamei sale, cu dedicația: „Pentru mamaia, căreia i-am scos mulți peri albi, de la odorul care, cel puțin, și i-a scos singur.”

– Ce puteți spune despre viața sa de familie?
– A fost căsătorit de cinci ori. Cu prima soție, Marcela Petrea, a avut singurul copil, Aurel Teodor, care s-a sinucis din dragoste, la 23 de ani, pe când era student la Arhitectură în București; ultima era mai tânără decât el cu 20 de ani și i-a supraviețuit până în 1992.

– Dar despre profesie și pasiuni, ce puteți relata?
– Deși a absolvit Dreptul, nu a profesat nici măcar o zi; toată viața, s-a dedicat scrisului. Pasiunea lui complementară a fost grafica, dar a iubit enorm și pisicile; niciodată nu putea să scrie un articol sau să lucreze la un roman dacă nu-i stătea una pe umăr. A avut foarte multe; cred că, în curte, sunt îngropate peste 100.

– Există urmași în viață?
– Nu; nici măcar colaterali.

– Deci, nimeni nu a revendicat casa…
– Nu; în 1964, ultima soție a făcut actul de donație către stat și, de la 17 decembrie 1967, clădirea funcționează, neîntrerupt, ca muzeu.

Florin Bălănescu