Eseu cu…Helianta

Venerabila, dar mai ales venerata doamnă Natalia Negru (apoi Iosif, apoi Anghel) și-a publicat memoriile în anul 1921 sub inspiratul titlu de „Helianta” (ea fiind desigur, planta care s-a rotit după doi sori). Doi poeți, Șt. O. Iosif („Șteo”) și Dimitrie Anghel („Mitif”), care au scris împreună „Caleidoscopul lui A. Mirea”, fiind victimele unor iubiri tragice. Helianta Natalia (alintată de primul soț, Șt. O. Iosif, Lia) a trăit 80 de ani (1882-1962), pe când Iosif 38 (1875-1913), iar Anghel 42 (1872-1914). O matematică prea cinică a Sorții a pus semnul egalității între cât a trăit ea, și cei doi soți la un loc (38+42), îndrăgostiți nebunește de ea. Atât de mult încât uzurpatorul Mitif i-a propus soțului legitim un duel, iar învingătorul să-și adjudece definitiv trofeul. Cazul a produs multă vâlvă în epocă, primul înnebunind de durere, iar al doilea sinucigându-se la un an după moartea fostului prieten. Dacă opinia publică era revoltată, prin glasul unei doamne vexate din cortegiul lui Mitif („Mizerabilo, care omori pe toți oamenii mari ai țării!”), moldoveanca din Buciumenii va explica pe un ton calm și cu oarecare detașare (le-a supraviețuit celor doi aproape jumătate de secol, retrăgându-se la Tecuci) strania diviziune a amorului: „Anghel era volubil și picant. Acidulat ca o șampanie…Pe urmă nu mai știu cum s-au petrecut lucrurile. Faptul e că morbidezza lui Iosif mă desprinsese de el. Încet, încet, să-i las sentimentalismul și lui Anghel erotismul”.

Cine n-ar prefera șampania în locul morbidezzei? Și cum să nu aibă Anghel arta volubilității și picanteriei, când cei mai frumoși ani ai tinereții (1893-1902), aproape un deceniu, și-i petrecuse tăind frunze la…chiens prin cafenele pariziene, „tocând averea moștenită”. Grație acestui „loisir” în străinătate, criticul Mihai Zamfir crede că : „Trăind în același oraș cu Proust, la câteva străzi distanță, românul D. Anghel devenea un proustian avant la lettre, aparținând aceleiași familii de spirite din „Pastiche et melanges”. Ce premonitoriu vers „mitific” și…mirific: „Miroase-a moarte și-a iubire și crește-o dulce lenevie”. Și Sadoveanu va avea o părere bună despre boemul de pe Sena, care, după ce trăise în luminosul, enervantul și agitatul Paris”, s-a șlefuit ca „un poet original, plin de fantezie și fineță”.

Natalia la înscris pe Șteo la facultate, dar n-a terminat-o din cauza vieții grele de funcționar pe care o ducea. Ea mărturisea că Șt. O. Iosif era mult mai cultivat ca Anghel, studiile ultimului oprindu-se la liceu. Mitif te impresiona prin cunoașterea culturii franceze la nivel de…cafenea, pe când Șteo avea vaste cunoștințe din limba și cultura germană, engleză și maghiară. El îi retușa versurile lui Anghel, pe vremea prieteniei, înainte de a fi trimise la vreo revistă. Anghel era de o gelozie morbidă, ținând-o pe Natalia închisă în casă (nu mergeau nicăieri împreună, nu primeau nici un oaspete).

Iar după dispariția celor doi, alți nori…negri se abătuseră asupra Nataliei Negru, în anul 1916 o schijă de la un bombardament nemțesc retezându-i carotida fetiței Corina (făcută cu Iosif), pe care o ținea în brațe în adăpost. Ca apoi înecul unui nepot de frate la Mamaia, după ce se avântase în larg (pe numele lui Agenor Negru) să întregească nefericitul cortegiu de morți din familie. După D. Iov, Natalia „răzeșoaica superbă” era de o frumusețe devastatoare: înaltă, bine proporționată, cu un cur mișto, țâțoance, ochi frumoși, păr, expresivă și insinuantă în indiferența pe care o afișa. Purta coc și pălărie albă. Știa cum să dozeze sentimentele, astfel că Mitif o numea „pipetă”. Celor doi poeți din viața ei, ca un astru de o rece strălucire, Natalia, flancată de un nume reprezentând doliul, le-a fost malefică. Volumele sale de memorii („Helianta” și „Domnița mea eroi…”), în care apare corespondența amoroasă a nedoritului „menage a trois”, au fost considerate nepotrivite și stranii, fiind asimilate cu lacrimile gâdelui după execuții. Însuși Rebreanu a încercat a scrie un roman despre drama petrecută, dar l-a abandonat după primele capitole (semnificativ e titlul ales: „Șarpele”). Poetul George Topârceanu, care o întâlnise la unele șezători literare ale Academiei Bârlădene, cu o afecțiune tainică, o evoca: „E-naltă și-n mersu-i/Ușor se-nmlădie/Ca zarea de lozii/Când vântul o-nbie…”
Să fie oare iubirea o vânare de vânt?