Primit pentru publicare: 10 Dec. 2017
Autor: Cosmina Marcela OLTEA,  Master I – Interdisciplinar, redactor șef adj. -Rev. Luceafărul
Postat needitat: 11.12.2017
Actualizat: 12 Dec.2017
Editor: Ion ISTRATE

ABSTRACŢIONISMUL – o încununare a revoluţiilor secolului XX

ABSTRACŢIONISMUL – o încununare a revoluţiilor secolului XX

 Pierre Bonnard se alătură în 1889 grupului Nabis, dar se îndepărtează la scurt timp. Se eliberează de influenţa lui Gauguin, a impresionismului şi simbolismului pentru a-şi contura un parcurs personal. Arta japoneză tradiţională rămâne punctul de referinţă faţă de care rămâne ataşat. Bonnard îşi afirmă originalitatea stilului prin reflecţiile asupra teoriilor artei, iar pictura sa trimite la domeniul cognitivului, fiind totodată complexă, bogată în nunanţe şi contradicţii. Influenţa sa este fundamentală în arta secolului XX prin repunerea în discuţie a reprezentării tradiţionale a spaţiului. Definind spaţiul pictural prin legi proprii, independent de viziunea subiectivă a omului, revalorizând suprafaţa tabloului prin perspectiva artistică[1] pe care o admira la Manet, Bonnard anunţă abstracţionismul.[2] Pregătit de fovism şi cubism, abstracţionismul se caracterizează prin opoziţie faţă de redarea obiectivă a realităţii şi cultivarea subiectivităţii.

Abstracţionismul lui Kandinsky

Încununare a revoluţiilor secolului XX, Abstracţionismul domina efervescenţa artistică a deceniului 1910, care s-a generalizat în Europa iar apoi în SUA. Kandinsky părăsea în 1896 Rusia pentru a se stabili la München, unde avea să devină inspiratorul mişcării expresioniste. Kandinsky s-a inspirat din surse culturale variate, fondându-şi arta şi teoria artistică pe doi poli importanţi: Realismul şi Abstracţia.[3] Chiar şi lucrările figurative anterioare anului 1910 denotă aspiraţiile către abstracţie. Realiza în acelaşi an Prima acuarelă abstractă, iar în cartea Despre spiritual în artă îşi publică teoriile prin care exprimă necesitatea de a lucra la abstractizarea formelor, determinată de nevoia interioară şi intuiţie.

Dacă la început foloseşte o paletă vastă când pictează peisaje din Bavaria în stil fovist, din 1910 Kandinsky optează pentru un mod de expresie cu totul nou: pictura abstractă. Repune în discuţie limitele reprezentării prin alegerea unor formate ovale, asemenea cubiştilor sau de margini albe care descentrează compoziţia spre exterior. Introducând în compoziţie un sistem dublu de elemente grafice, decalate şi independente fiecare, el modifică raportul figură-fond care se sprijinea pe perspectiva lineară, defiintă în secolul XV de Alberti, şi pe subordonarea culorii faţă de linie. Muzica, prima sa vocaţie, va rămâne o preocupare constantă şi va tinde spre realizarea unor echivalenţe între elementele constitutive picturale şi muzică.[4]

Noţiunea de tablou a lui Kandinsky se aseamănă cu cea a lui Fiedler. În orice operă autentică, spunea el, se exprimă o lume nouă, care n-a mai fost. Aşadar orice operă nouă e o descoperire. Kandinsky a evitat să absolutizeze aspectul formal al tabloului. În sine, orice formă este indiferentă.[5] În pictura de azi – scria în 1931 – un punct vorbeşte uneori mai mult decât un personaj. Linia verticală în conflict cu cea orizontală capată o reverberaţie aproape dramatică… Toată creaţia sa este susţinută de dizertaţiile teoretice care cuprind pe larg căutările sale artistice şi bazele artei abstracte. La 47 de ani, în 1913, se afla într-un punct decisiv: arta sa trece spre abstract. Astfel lumea artei s-a îndepărtat tot mai mult de natură, până când am putut să le tratez ca pe două lumi absolut autonome, spunea el.

Compoziţa VI e unul dintre primele tablouri cu adevărat abstracte ale lui Kandinsky. Acesta, ca şi Klee, considera abstractizarea un proces esenţial în elaborarea artei. Arta lui Kandinsky evoca la aceea vreme interesul său pentru ştiinţă, mai ales cea a atomului, şi pentru descoperirile din domeniul opticii şi psihologiei. Kandinsky tinde spre realizarea unor echivalenţe între linii, culori şi muzică.

Pictorul povesteşte etapele succesive ale aventurii sale artistice în scrierile sale teoretice şi autobiografice şi prezintă motivele pentru care a renunţat la lumea obiectivă, consacrându-se modelului extraobiectiv. Trei evenimente au executat asupra lui o mare influenţă: pictura populară din regiunea Vologda, tablourile lui Rembrandt, iar sub influenţa Căpiţelor de fân ale lui Monet decide să opteze pentru o carieră artistică.[6] Monet îi dezvăluia marile posibilităţi ale picturii nonfigurative. Pentru prima dată vede o operă în care obiectul joacă exclusiv un rol secundar. Din dorinţa de a da glas subiectivităţii sale, Kandinsky se lipseşte treptat de obiect şi duce pictura la un nivel de libertate fără precedent.[7]

Kandinsky a înlocuit în pictură noţiunea de spaţiu cu cea de câmp – o întindere, o porţiune de infinit. Kandinsky a fost primul care a produs artificial nu o reprezentare, ci un fragment real de spaţiu. La 44 de ani lăsa în urmă pictura figurativă şi realiza Prima acuarelă abstractă, o mâzgălitură intenţionată care deschide ciclul artei nonfigurative. Kandinsky şi-a propus să reproducă experimental prima legătură a fiinţei umane cu o lume despre care nu ştie nimic. Psihologii numesc estetică această primă experienţă a realităţii, o experienţă căreia îi corespunde un gen de comportament.[8]

Pentru Kandinsky, ca şi pentru Klee, arta este comunicare intersubiectivă, natura fiind considerată drept cod sau limbaj comun al artistului care emite mesajul şi al celui ce-l recepţionează. Pentru Klee nu există vreo diferenţă între comunicarea intersubiectivă normală şi cea estetică pentru că orice comunicare intersubiectivă este comunicare prin imagini. Problema constă în comunicarea imaginii: cum să fie transmisă în stare pură fără a o transforma în reprezentarea ei înseşi, fără a o lipsi de subiectivitatea absolută. Klee ştie că obiectivizând subiectivul, acesta nu se revelează, ci se anulează.[9]

Cu neobişnuit simţ vizionar, Kandinsky întrevede succesul artei abstracte în rândurile generaţiilor ce i-au urmat. Unul dintre puţini pictori abstracţi care nu a trecut printr-o perioadă cubistă, Kandinsky nu arată nici un ataşament faţă de obiect.[10] Pentru Kandinsky pictura este un şoc tunător de lumi diferite… Orice tablou, spunea el, se naşte, ca şi cosmosul, prin catastrofe care alcătuiesc până la urmă o simfonie numită muzica stelelor. În multe din picturile sale întâlnim ceva cosmic, ceva care ne ridică deasupra pământului, în spaţiul astrelor şi al planetelor.
Din 1922, după intrarea la Bauhaus, Kandinsky reduce caracterul romantic al artei sale, tumultul dispare, desenul se geometrizează, compoziţia se limpezeşte, iar dinamismul subzistă întrucât fiecare formă traduce o mişcare.[11]

Mondrian – între subiectiv şi obiectiv

Născut în Amersfoort, Olanda, Piet Mondrian a devenit învățător după finalizarea studiilor. În timpul liber picta. Majoritatea lucrărilor din acestă perioadă sunt naturaliste și chiar impresioniste, consistând din picturi naturale a peisajului olandez. Mulți critici de artă susțin că picturile lui Mondrian din această perioadă au fost influențate semnificativ de pointilism și de culorile adânci ale fauvismului. Mondrian a avut importante contribuții şi la mișcarea artistică de Stijl. Bine cunoscute şi des parodiate, lucrările sale arată o complexitate mult mai adâncă decât simplitatea lor aparentă.

Picturile netradiționale pentru care este cel mai bine cunoscut, alcătuite din forme rectangulare roșii, galbene, albastre și negre, separate de linii groase, negre, sunt de fapt rezultatul unei evoluții artistice care s-a întâmplat în cursul a aproape 30 de ani și care a continuat până la sfârșitul vieții sale.
Piet Mondrian foloseşte şi el geometria în pictura sa, dar într-un spirit mai auster. Din 1921, când îşi găseşte maniera, nu mai redă decât compartimente delimitate de verticale şi orizontale, iar coloritul îl reduce la roşu, galben, albastru, la care mai adaugă alb, negru şi gri. Acestea sunt opere pe care le execută sub influenţa cubismului, între 1911 şi 1914. Pictorul ajunge la convingerea că nu trebuie să redea stări sufleteşti subiective, ci pura realitate pe care, credea el, doar raporturile plastice pure o pot sugera.
Însă Mondrian alege să rămână fidel timp de zece ani aceleiaşi formule şi să producă doar variaţii ale acesteia. Abia în ultimele sale opere, produse la New York, decide să introducă ceva nou şi în acest sens renunţă la compoziţiile statice pentru a reda dinamismul trepidant al marelui oraş în care locuia. Dar nu-şi reneagă totuşi principiile şi rigoarea.
Graţie lui Mondrian şi Kandinsky, în intervalul 1910-1914, pictura abstractă înscrie extremele între care va continua să oscileze şi să evolueze. Avem, de o parte, un lirism cvasidelirant, iar de cealaltă, refuzul romantismului, măsura strictă şi cel mai clar echilibru.[12]
Trăsătura predominantă a abstracţionismului este alăturarea arbitrară a unor culori, linii şi volume. Rezultatul curentului este anihilarea imaginii figurative şi a operei de artă în sine, fiind totodată cel mai înalt stadiu de descompunere a artei formaliste.

Note:
[1]După Mallarmé
[2]Edina Bernard, Arta modernă (1905-1945), Meridiane 2000, p.12
[3]Dietmar Elger, Expresionism, Taschen, 1994, p. 146
[4]Edina Bernard, op.cit., pag.70-71
[5]Werner Hofmann, Fundamentele artei moderne, vol. I, Meridiane, 1977, pag.79,85
[6]Revista Mari Pictori – viaţa, sursele de inspiraţie şi opera: Kandinsky, nr.101, p.15
[7]Ibidem, p.30
[8]Giulio Carlo Argan, Arta modernă (1770-1970), vol. II, Meridiane, 1982, p.151
[9]Ibidem, p.153
[10]Edina Bernard, op.cit., p.76
[11] Luc Benois et. al., Istoria ilustrată a picturii de la arta rupestră la arta abstractă, ediţia a 3-a, Meridiane, București, p. 318
[12]Ibidem, p. 320

Bibliografie

1. Edina Bernard, Arta modernă (1905-1945), Meridiane 2000;
2. Dietmar Elger, Expresionism, Taschen, 1994;
3. Werner Hofmann, Fundamentele artei moderne, vol. I, Meridiane, 1977;
4. Revista Mari Pictori – viaţa, sursele de inspiraţie şi opera: Kandinsky, nr.101;
5. Giulio Carlo Argan, Arta modernă (1770-1970), vol. II, Meridiane, 1982;
6. Luc Benois, Istoria ilustrată a picturii de la arta rupestră la arta abstractă, ediţia a 3-a, Meridiane, București.