Ienache (Ienăchiță) Văcărescu s-a născut la 1 ianuarie 1740, la conacul de la Văcărești, Țara Românească (astăzi, sat în comuna cu același nume, județul Dâmbovița) și a murit la 12 iulie 1797, la București, fiind înmormântat în Cimitirul „Bellu” din Capitală. A fost un cunoscut poet, prozator, filolog, istoric, diplomat și om politic valah, aparținând vechii familii boierești Văcărescu. A aderat la ideile majore ale iluminismului, a fost un precursor al folosirii limbii române culte și a manifestat tendințe filoturce. Vorbea limbile română, slavă veche, greacă veche și modernă, persană, franceză, germană, italiană, spaniolă, turcă și arabă. A fost căsătorit de trei ori și a avut trei fii. A absolvit Universitatea de Stat din Sankt Petersburg (Imperiul Rus). A deținut, pe rând, dregătoriile de vel-comis, vel-căminar, vel-clucer, vel-vistier, vel-spătar și caimacan. A făcut parte din Divanul Domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. A contribuit la reînființarea flotei navale de pe Dunăre (1793) și a creat instituția de protocol Logofeția de Obiceiuri (1797). A construit poduri pentru armata otomană la Brăila și Silistra, precum și un conac la Băneasa, unde se mai păstrează astăzi doar Biserica „Sfântul Nicolae”. A colaborat la întocmirea primei colecții de legi a Țării Românești, „Pravilniceasca condică” (1780), și a realizat o lucrare cartografică pentru însemnarea localităților și drumurilor de la Dunăre la Adrianopole (1792). Este autorul volumelor „Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orânduielilor gramaticii rumânești” (1787), „Istorie a prea puternicilor împărați otomani” (1863), „Colecție de poezii vechi” (1878) și „Poeziile Văcăreștilor” (1908). A propus simplificarea și reducerea numărului de semne ale alfabetului chirilic (de la 43 la 33 de litere) și a adunat un vast material pentru redactarea a patru dicționare bilingve, între care unul german-român și altul turc-român.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).
Despre povestea de dragoste dintre Ienăchiță Văcărescu și Zoe Moruzi, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, care a fost cadrul general al episodului romantic dintre cei doi îndrăgostiți?
– Puțini sunt cei care știu că a existat o poveste de iubire între Ienăchiță Văcărescu, primul poet muntean, și frumoasa Zoe [Moruzi] din Căiuții Bacăului [astăzi, sat în comuna cu același nume]; mai mult, una dintre cele mai frumoase poezii ale lui avea să-i fie dedicată. În primăvara anului 1792 [luna martie], domn al Munteniei a fost numit Alexandru Moruzi. Cronicarul Zilot Românul [Ștefan Ioan Fănuță] îl descrie ca pe un bărbat chipeș și „înfrumusețat cu multe daruri, înțelept foarte, iscusit la multe, deștept la ale țării nevoi și judecător drept”. Firește, avea și „trei grozave cusururi: lăcomia și scumpetea, plus cel de mare fumător, fiind însoțit peste tot de tutungi-bașa”. Zoe, frumoasa lui soție, era alături de el tot timpul.

– Cine era Zoe?
– Se născuse pe meleagurile băcăuane, la Căiuți; în copilărie, fusese răpită de o șatră țigănească. Rămasă orfană la 13 ani, a fost crescută de un unchi, jitnicerul Manolachi Dimachi. În schimb, un alt unchi, „foarte bogat”, vornicul Nicolae Ruset, „nu vru să audă de ea”, pentru că „Zoița era mică și proastă”. Și, ca-n povești, „după doi-trei ani, Zoița cea mică și proastă se făcu mare și frumoasă, de răpea ochii cui o vedea.” Desigur, „părinții ei adoptivi nădăjduiră s-o mărite bine cu vreun boier de rangul lor.” Dar „steaua ei lucea mai sus, deasupra treptelor scaunului domnesc…” Și, ca în cel mai frumos basm, doamna Smaranda, soția domnitorului Moldovei, „luă lângă ea câteva fete sărace, dar din cele mai bune neamuri, pentru a le crește, înzestra și mărita.” Norocul căzu și asupra Zoiței. La curtea domnească, „fata cuceri inimile tuturor – a lui Vodă, a doamnei, ale domnițelor și, îndeosebi, inima și cugetul lui beizadea Alecu, feciorul cel mai mare al lui Moruzi.” Și adăuga cronicarul: „Fata era nu numai frumoasă și deșteaptă, [dar,] pare-se, și cuminte, încât flăcăul lui Vodă se prăpădi după ea.” Ca urmare, domnitorul a încuviințat căsătoria, zicând: „Bine!” Nunta a avut loc la curtea domnească din Iași, în 1779. La numai câțiva ani, în 1792, Zoe deveni doamnă a Moldovei, iar, peste zece luni, doamnă a Munteniei. Familia domnească s-a așezat la Cotroceni, de frica ciumei ce bântuia pe atunci în București. Lui Vodă, nu-i plăcea, însă, aici și „se plictisea de moarte.” Zoei, dimpotrivă, îi făcea plăcere viața la Cotroceni, unde obișnuia să se plimbe prin codru „fie pe jos, fie în caretă”. Dar, „de la o vreme încoace, chiar ceva prea des”, se ducea „unde era așezată frumoasa casă a Dudescului”. De ce tocmai în acel loc? Pentru că acolo, „în foișorul cu priveală”, o aștepta boierul Ienăchiță Văcărescu.

– Ce faimă avea el pe atunci?
– Locuia pe Podul Mogoșoaiei, dar „venea aici pentru ca doamna a nu se compromite”. Și, totuși, lumea a aflat. De Ienăchiță, se știa că „fusese însurat de trei ori, ademenise multe neveste ale prietenilor, jucase rolul de cuceritor de inimi până și în saloanele cancelarului [Wenzel Anton von] Kaunitz[-Rietberg] de la Viena.” Era firesc „să se îndrăgostească de frumoasa Zoe Moruzi”, care avea, pe atunci, 33 de ani. Și nu mai era o taină pentru nimeni, fiindcă, într-o vreme când nu erau gazete, lăutarii, prin cântecul lor, făceau să umble din gură în gură veștile indiscrete și micile scandaluri:
Ienăchiță Văcărescu
Șade-n poartă la Dudescu,
Cu anter[i]u[l] de atlaz –
Moare doamna de necaz…
[…]
El cu doamna s-ar lovi,
Dacă domnul ar muri.

Văcărescu „nu îndrăzni mai mult.” Ținea la capul lui; și nici Vodă „nu muri.” El află că boierul-poet îi face curte asiduă soției sale. Furios, a zis: „Dacă nu voi avea ștreang când îmi va cădea Ienăchiță în mâini, voi lua pletele Domniei Mele spre a-l sugruma.” N-a mai apucat, în 1796 fiind scos din domnie; în schimb, din dragostea celor doi a rămas frumoasa poezie Spune, inimioară, spune, pe care Văcărescu i-a dedicat-o lui Zoe:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune…

– Cum s-a terminat povestea?
– Pe la 39 de ani, Zoe a devenit soacră și bunică, dar, „deși bunică, e atât de frumoasă, de te încântă când o vezi.” Alexandru Vodă a fost mazilit și trimis în surghiun. Dușmanul lor, dragomanul Alexandru Șuțu, „voia să vadă curgând sânge.” Banii lucrau… La 58 de ani, soțul Zoei a fost trimis la galere, lopătar în fundul corăbiei, unde s-a îmbolnăvit și a murit. Doamna Zoe? „Nu se știe.” Și cronicarul adăuga: „Poate că e mai bine, căci cine știe câte suferinți o mai fi îndurat ea!” Astfel de „triste povești ducă-se în noaptea uitării și, mai curând, să credem c-o fi murit înainte să-și vadă soțul dus în lanțuri la galere și cu capul zburat de pe umeri.”

Florin Bălănescu