Primit pentru publicare: 03 Dec. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 04 Dec. 2017
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Actorul de pe scena clasei

       Am cunoscut de curând viaţa personală a unui actor, deşi teatrul nu mi-a fost prea mult la îndemână. Povestea lui mi-a căzut la suflet şi am călătorit pe urmele lui descoprind că,  între profesiunea  de dascăl şi cea de actor există atâtea similitudini. Şi unul şi altul pun în valoare personalitatea umană.

      Fiecare se manifestă într-un spaţiu pe care îl consideră sacru. Actorul are scena cu decorul şi cu toate recuzitele sale, iar dascălul are sala de clasă cu mobilierul atât de cunoscut. Amândoi se mişcă în libertatea vocaţiei, a aptitudinilor şi a talentului lor.

       Cel dintâi iese la rampă , reînviind chipuri de oameni dintr-o lume reală sau închipuită de scriitor, în care  spectatorul priveşte ca într-o oglindă, face aprecieri, judecă şi se recunoaşte în multe privinţe. Dascălul este omul care modelează mintea şi sufletul copilului, dă sensuri vieţii şi cunoaşterii, creează idealuri care vor deveni mai târziu reguli şi norme de conduită.

       Intrat în universul magic al clasei, el trebuie să uite de orice necazuri şi frământări personale, aşa cum de altfel o face şi actorul pe scenă. Râde, chiar dacă nu-i vine să râdă, îşi modelează vocea ca să capteze auditoriul, citeşte în priviri starea psihică a elevilor şi aleargă cu ei pe drumul cunoaşterii, căci aceasta îi este menirea.

        Dacă actorul îşi schimbă rolul de la o piesă la alta, dascălul îl primeşte o singură dată şi îl joacă apoi toată viaţa. Spectatorii lui sunt generaţiile care vin şi pleacă în timp spre alte zări ale cunoaşterii, lăsând în urmă doar amintirile. El nu are mască, iar recuzitele îi sunt tot timpul aceleaşi. Pentru copii îşi lasă grijile zilei la uşa clasei, zâmbeşte, chiar dacă sufletul îi este prea încărcat de problemele personale, dar stă la catedră să facă lumină în mintea celor care îl aşteaptă cu drag. Acolo, el încetează a mai fi omul obişnuit, cel cu meritele şi slăbiciunile sale şi devine prototipul aspiraţiilor şi idealurilor care îi întreţin tonusul activităţii.

        În acest joc conştient al dedublării, dascălul exercită o puternică înrâurire asupra elevilor, devenind autoritatea necontestată. Nu rareori este întâlnită formula folosită de către elevi : ,,aşa mi-a spus doamna învăţătoare’’sau ,,domnul profesor şi eu aşa fac’’. Nicio altă persoană, fie cea mai apropiată de el, nu poate avea o influenţă atât de mare asupra lui, cum o are omul de la catedră. În viziunea copiilor, dascălul este omul care deţine marile taine despre lume şi viaţă, este înţeleptul care dezleagă orice problemă şi dă răspunsuri la întrebări.

        Dacă actorul se mişcă în voie pe scenă şi se simte satisfăcut că spectatorul trăieşte emoţia acelei reprezentaţii şi primeşte drept răsplată aplauzele meritate, dascălul se regăseşte în împlinirile dsiscipolilor săi. În spaţiul şi în climatul sălii de clasă, el dialoghează cu propriul său auditoriu, apreciază şi dă sensuri noi personalităţilor în devenire. El, încălzitorul de suflete poate fi recunoscut oriunde, fără să se prezinte, fiindcă mimica  feţei, mişcarea mâinilor şi vocea rămasă adesea pe aceeaşi lungime de undă îl trădează, fapt pentru care, nu rareori i se reproşează : ,,nu fii ca la şcoală !’’Piesa lui este mereu aceeaşi, imprevizibilă şi nescrisă, cu recuzite mai vechi şi mai noi, cu aplauze imediate sau mai târzii, care vin şi rămân în albumul recunoştinţei.

       Actorul din sala de clasă joacă teatru prin lecţiile sale, adevărate reprezentaţii  prin care elevii trăiesc aceleaşi emoţii ca şi spectatorii din marile săli de spectacole. El coboară de pe scenă atunci când propria lui piesă îşi găseşte adevăratul final.